Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Pavelele din fața căsuței bunicului sunt mâzgălite de Irina cu cretă, în speranța că eu, ditamai flăcăul mă voi juca șotron cu ea, piticania cu codițele în vânt. Pare mai interesantă conversația tatălui meu cu bunelul John, întinsă la o cafea fără zahăr, dar pigmentată cu fumul țigării tatei. Rătăcirile lor prin decenii îmi aduc aminte de mama și plimbările care le făceam cu ea și Irinuca, din perioada când era bebeluș. Of, mama... o boală nemiloasă a smuls-o de pe cărarea existenței noastre, mutând-o printre îngeri.

– Marcel, caută o pietricică și hai să ne jucăm!

Aș fi preferat mai bine un fum din țigara tatei decât să sar ca prostul prin chenarele schițate pe trotuarul scăldat de dulceața razelor solare. Dar Irina, prea mofturoasă pentru a fi contrazisă, era unicul cadou rămas de la mama. Așa că... sar!

– Spargi trotuarul, bolovanule!

– Asta ar fi trebuit să știi înainte să-mi ordoni să-ți țin companie în joc.

– Nu supăra fata, Marcel. Hai mai bine să jucăm șah, afirmă bunicul, schițând un zâmbet îmbătrănit, în timp ce scutură în vânt cutia de lemn cu dublu caroiaj.

Nu mă pot opune. John Hungry fusese, pe vremuri, campion județean la șah. Se mândrește cu acest lucru, ori de câte ori are ocazia.

– Dar joci cu negru...

– Și-ți dau și-un turn for, glumește, jignindu-mă indirect.

– Atunci, nu joc!

– Bine, nepoate, dar să nu plângi dacă-ți îngenunchez regele.

De la fereastra bucătăriei, Jesica ne face cu mâna. Nu-mi dau seama dacă pregătirea prânzului o reține pe soția bunicului în casă sau în Irlanda nu-i moda ca gospodinele să piardă timpul la o șuetă în fața casei, ca-n țara mea. Nu zic nimic, sunt ochi și urechi la atacul pe care-l pregătesc bătrânului. Tata, nefamiliarizat cu sportul minții, își mai aprinde o țigare și privește pierdut fațadele multicolore ale cochetelor căsuțe din Kinsale, un sat de pescari situat la marginea întinderii albastre.

– Tată, în trecut casa ta era reședința unei... verze?

– De Bruxelles, băiete, afirmă John, în timp ce-și deschide diagonala nebunului.

– Și-n cea de colo locuia o căpșunică, gângurește Irina, plictisită să sară de una singură.

– Nu, Irinuca. Era reședința de vară a unei cireșe... amare.

– În cea albastră, cea de vizavi de casa voastră, domicilia un... delfin? întreb eu, în timp ce-i capturez un cal.

– Nicidecum, acolo venea iarna Regina Oceanului doar când gheața se instala la mal.

– Uau! Bunicuțule, cine locuiește acum în ea? O bătrână singurică, bănuită a fi sirenă.

Praful s-a ales de partida de șah, dar vacarmul stârnit de culorile calde care se odihnesc pe imobilele din jurul nostru au determinat-o pe Jesica să iasă din casă.

What's going on, John?

Nothing. Năzdrăvanii ăștia stau într-un bloc gri și nu pot accepta faptul că aici sunt alte obiceiuri, afirmă bunicul într-o română stâlcită, pe care Jesica nu apucase s-o înțeleagă încă.

 

Aburii furtunii s-au pierdut în negura nopții și o nouă dimineață promite clipe de încântare în excursia proiectată de John Hungry cu Mihai, fiul său, cu o seară în urmă. Bătrânul s-a trezit înainte de cântecul cocoșului pentru a avea timp să-și pună la punct mașinuța, cam de aceeași vârstă cu el. Neastâmpăraților, sosiți din România la insistența și pe cheltuiala sa, le va prezenta, cu drag, Charles Fort, una din cele două fortărețe situată la  marginea apelor.

Jesica, matinală și ea, nu neapărat din cauza musafirilor, ci din cauza unei acute dureri de stomac, își face un ceai de sunătoare.

– Până revenim noi de la cetate, să te duci la policlinică și să-l cauți pe Henry, prietenul meu bronzat de mama-natură. Îți va sugera un gastroenterolog bun.

– De ce faci bâza de bietul om? Ție ți-ar conveni să-ți spună că ești var românesc?

– Doar să-ndrăznească...

Reciprocitățile împunsăturilor matinale au deșteptat oaspeții. Mihai, fiind în casa tatălui său, se servește singur cu cafea și iese în balcon. E prea cald în casă pentru a strica aerul cu fumul țigării. Irina se spală abundent pe dințișorii ei albi, iar Marcel și-a luat răgaz să asculte muzică, în locul înviorării cu apă și săpun. John îi face semn interlocutoarei sale că-și va urma fiul pe balcon, luându-și și el cafeluța.

– Să arunc și-o minge în portbagaj, poate tragem un fotbal după ce vizităm Charles Fort?

– Dacă vrei tu, tată...

– N-ai dormit bine fiule sau te macină un gând tulbure?

– Nu mă chinuie nici o fantezie distructivă, dar mă simt împovărat. Știi tu, John, lipsa unei femei în casă...

– Încerc să-ți înțeleg circumstanța, Mihăiță, de aceea te-am și poftit în vacanță în Irlanda, să ieși din rutina de zi cu zi.

Marcel, nefiind străin de zbaterile tatălui său, plictisit de muzică, dar nedorind să grăbească ieșirea spre cetatea de la marginea sătucului irlandez, poziționat în spatele ușii de la balcon, îi spionează pe cei doi adulți. Așa descoperă că John nu are cancer, cum l-a mințit tatăl său pentru a nu rata insistenta invitație a părintelui său. „Bun bătrân”, gândea Marcel, care încă nu realiza că mulți adolescenți din estul Europei și-ar fi dorit să viziteze arhipeleagurile Oceanului Atlantic, dar din lipsă de fonduri se rezumă la o ieșire în apropierea localității de reședintă. 

 

Baby-cart-ul lui John, încărcat cu optimismul dezarmant al Irinucăi, gonește pe șoseaua paralelă cu apa cristalizatoare a râului Bandon. Cugetările lui Marcel rătăcesc ca firele de nisip în bătaia valurilor înspumate. Cei doi adulți, situați pe scaunele din față, tac. Câteva raze jucăușe de soare insistă să pătrundă în interiorul autovehiculului în mișcare, însă John le-a venit de hac pornind aerul condiționat. Undeva în fața lor, o parcare cu câteva autocare, aliniate unul lângă altul, le sugerează excursioniștilor lui John că mai au puțin și ajung la fortăreață.

– Bunicule, uite, un elicopter! Și drone...

În dorința de a nu spulbera surpriza poziționării cetății situată ca și când ar ieși din apa cristalizatoare a oceanului, bătrânul tace. Caută un loc de parcare și le confirmă faptul c-au ajuns la destinație. Din prea multă precauție, Mihai își ia fetița în brațe. Trec peste podețul din lemn de la intrare și pătrund mirați în cetate. Zidurile, îmbătrânite de secole, respiră în taină istoria locurilor pline de sculpturalitate. Pe vârfurile tapetate sporadic cu licheni, egretele încurcate cu câțiva pescăruși privesc spre turiști, întâmpinându-i cu o simfonie albastră, liniștitoare. Orice om ar oferi nota zece ultrastructurii, cu condiția s-o admire de sus. Privită la pas, Charles Fort poate deveni obositoare pentru cei cu o condiție fizică precară.

Irina zburdă ca un mieluț fugărită de Marcel. Puțin mai sobru, nu din cauza vârstei, ci a pantofilor de piele la care nu renunță niciodată, Mihai zăbovește lângă John. Dornică să guste magia locului, Irina se cațără pe un zid al fortăreței și strigă eliberându-și teama de înălțime. Tatăl ei puțin impacientat aleargă spre locul unde-i cocoțată micuța, dar neatent calcă greșit, lunecând pe un bolovan. Se prăvălește la pământ, uitând de pericolul care-o pândește pe Irina și strigă ca un descreierat.

– Ce-ai pățit, Mihăiță?

– Nu știu, cred că mi-am rupt piciorul...

Și-un ghips de zile mari îi va reține pe cei trei până-n toamnă la gospodăria bunicului John.

 

 

Notă de subsol:

numărul şi identitatea personajelor: 1. John Hungry, bunicul 2. Jesica 3. Mihai, tatăl copiilor 4. Marcel, nepotul lui John 5. Irina, nepoțica 6. Henry, prietenul bătrânului

numărul de cuvinte din text: 1200

lista cuvintelor impuse în forma folosită în text:

soare: solare, soare

căldură: cald

cafea: cafea, cafea, cafeluța

rătăcire: rătăcirile, rătăcesc

furtună: furtunii

plimbări: plimbările

noapte: nopții

bronz: bronzat

nisip: nisip

cărare: cărarea

 

cuvintele de 15 litere: gastroenterolog, reciprocitățile, interlocutoarei, arhipeleagurile, cristalizatoare, sculpturalitate, ultrastructurii – 7 (șapte)

cuvintele de 16 litere: neastâmpăraților,  excursioniștilor – 2 (două)

procentajul cuvintelor unice: 53 %

Vizualizări: 68

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Frumoase sunt vacanțele la bunici,

dar a ta e frumoasă când un mieluț atât de neastâmpărat zburdă de zor! 

Vacanța asta, dragă Aurelia, e o ficțiune documentată. Pur și simplu am pus degetul pe hartă și-a „ieșit” Irlanda, apoi am făcut o documentare de câteva ore. Spre norocul meu am descoperit acest sătuc de pescari care are fațada căsuțelor colorate și-am asortat un dialog între membrii familiei pe tema aceasta. 

Imagine similară

Am profitat și de minunatul țărm al țării nordice, plimbând personajele în împrejurimi, la Charles Fort, o bucățică de istorie ce se poate admira mai jos:

Imagini pentru Charles Fort,

Chiar dacă, cum susține domnul Muntean, nu am fost atentă la tema concursului, mi-am dorit să scriu despre o vacanță la bunici, altfel decât tradiționala Dumnbravă minunată, cu Lizuca și Patrocle.

Sunt mulțumită cum a ieșit și sper să placă cititorilor. Lectură plăcută!

Frumos ți-ai proiectat subiectul, e cu adevărat o vacanță care fiind ficțiune și nu s-a încadrat în tematica domnului Muntean, ai reușit-o!  Îmi place și voi fi mai scurtă, pentru că nu doresc să mă repet ce impresie îmi fac textele tale, chiar dacă am capul plin de explicații detaliate și conturate.

Iar nota, nota, nota... zece cu felicitări! Și...

Ei, ar trebui să fiu mându că mi-am întâlnit bunicul nu? Dacă mă iau după comentariul dv. este o ficţiune, dar este bine realizată. Are fler. Are cursivitate. Are substanţă.

Nota mea... din nepotism, hai să zicem 9

Mă-nclin și vă mulțumesc, domnule Johnny Em.

Frumoasă poveste! Nota mea e 9.

Sunt onorată pentru nota pe care mi-ați acordat-o, doamnă Gabriela. Vă mulțumesc.

Ce să zic, ne întâlnim şi cu bunicul - acum suntem, unde? Kinsale??? Mă rog, pe undeva. Cu evenimente memorabile, cu dialoguri coerente, pline de viaţă... Nota mea:  (9)

Întălnirea cu bunicul, în vacanță, dragă Rodica, am vrut s-o duc departe de plaiurile mioritice. Oare bunicii n-au voie să exileze? De ce tot timpul copiii trebuie să stea cu ei și părinții pleacă în străinătate după un trai mai bun? Am vrut și invers. Sper că mi-a reușit. După ploaia de note mari, cred că da. Bunicul, John Hungry, din proza mea ar fi putut fi bunicul copiilor mei, fiindcă știe să joace șah și-și plimba nepoții în locuri deosebite. Așa făcea și tata cu nepoții lui. A fost o sursă de inspirație decupată din sufletul meu răvășit de pierderea pricinuită. Poate, de acolo, de sus, tata mi-a șoptit cum să scriu. Poate că ar trebui să fie mândru cum a ieșit acestă proză, însă exigent cum îl știu, sigur ar fi descoperit el vreo chichiță și m-ar fi pus să refac... tema de casă. Glumesc, acum îmi dă măna...

Îți mulțumesc pentru nota acordată. Pupici din Timișoara.

Cred că de această dată dna Dorina ne-a pus mintea la contribuţie... Unde o fi Charles Fort? Eu l-am căutat şi l-am găsit prin Irlanda, s-ar potrivi cu descrierile autoarei... Rămâne să mă lămurească ea. Eu acord 8 vărzuci de Bruxelles (poanta care mi-a plăcut cel mai mult) 

„Sirena” din mine mulțumește celor opt „vărzuci de Bruxelles”, dragă Matei.

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support