Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Sunetul roților de tren și balansul vagoanelor pe șinele proaspăt ieșite din noapte îmi provoacă o stare de moleșeală soră cu somnul. Cât am dormit n-aș putea contoriza, însă brațul mamei urmat de remarca: „Am ajuns!” mă determină să sar ca arsă, răspunzându-i și eu, scurt și sec:

– Apă!

Mama, grijulie cum o știu, îmi întinde sticla, nu înainte de a păstra ea dopul. Beau o gură, pentru ca interiorul gurii mele uscat de somn să se obișnuiască cu răcorosul lichid, apoi torn în exces.

– Ajunge, drumul e lung până-n Criștelec...

Sunt prea odihnită s-o contrazic, însă doar n-ar vrea dumneaei să-mi pună porție la apă. Nu cred că-i cazul.

– Uite, Dorina, ăsta e băgăjuțul tău. Restul voi lua eu.

Cu o plăsuță în mâna dreaptă, avansez pe culoarul trenului încă în mișcare, spre ușă. Anuța lui Mitru-Pavelii, căci așa e poreclită mama în sătucul ei de ardeleni, mă urmează zâmbindu-mi printre geamantane. Așteptăm amândouă, în liniște, oprirea trenului în gara din Șimleul Silvaniei și coborâm. Nu ne așteaptă nimeni, însă aerul de vacanță și peisajul pe care l-am lăsat în urmă cu un an îl simt cum îmi șoptește: „Bine ai revenit!”. Rătăcesc printre amintirile verii trecute, plimbându-mi gândurile pe cărările unor flash-uri care insistă să iasă la lumină, încurcându-se neputincioase în prezentele raze de soare. Căldura din tren își mută pașii pe peron și ne urmărește ca o coțofană, înspre autogara orășelului sălăjan.

Timpul zboară pe lângă noi și nici nu ne dăm seama cum am ajuns în curtea mătușii Măria. A fost așa, ca o aruncătură de băț umezită cu îmbrățișări caricaturistice oferite de către sătenii din autobuz. 

Furtuna comunicării, generată de revederea surorii ei, e declanșată de mama, chiar dacă dulăul din spatele porții dă tonul, anunțând-o pe mătușă c-am sosit. Nu ne-a așteptat nici cu tort, nici cu cafea, însă pancovele și păhărelele de pălincă, biostimulatoare pentru organism, se evaporă rapid.

Restul zilei îl petrec cu cei doi feciori ai mătușii, amprentați cu un izbitor bronz de muncile câmpului. Doar Nicoleta, piticania de trei anișori, e albă ca varul. Seara, adunați în bucătăria de vară a gospodăriei, devorând toate plăcintele cu brânză și mărar, pregătite de mătușă și mama în cursul zilei, adulții fac planuri pentru ziua următoare. Nu înțeleg prea multe, doar că vom pleca la oraș. Mă cam indispune acest lucru, căci aș fi preferat să mă joc cu verișorii mei, însă ei, ocupați cu cositul și culesul prunelor, nu prea aveau timp de mine.

 

Deplasarea la Șimleu, se pare că n-a fost o hoinăreală întâmplătoare. Cele două femei, lăsând în seama unchiului Mitru pregătirea cinei, analizează, dezbat, se contrazic. Undeva în umbra lor, încerc să înțeleg ce vor face cu mulțimea sculurilor de melană achiziționate și care este rolul păturilor bicolore pe care le tot aruncă pe lavițe, admirându-le.

– Gata, muieri bune, cina-i caldă. Chemați și pruncii, le-o fi foame...

Dialogul celor două se mută în bucătărie, unde o mămăliguță cu brânză și smântână îmi face cu ochiul.

– Pruncilor, om spune o rugăciune amu, apoi mâncăm...

Și împreunându-și mâinile rostește Tatăl Nostru, secondat de toată familia. Mâncăm, întrerupți din când în când de glumele mătușii, care o determină pe mama să-i răspundă pe măsură. Ușor, ușor ritualul divin de la începutul cinei e înlocuit de bucuria larmei care schițează cuvântul „împreună”.

– Mitrule, du-te fii bun, în pod și coboară războiul cela, spune mama ca și când a mâncat microfoane nu mămăligă.

Să tremur, să râd sau să mă bag sub masă? Aștept urmarea, căci niciodată în prezența mamei nu am simțit teamă, până... acum. Război? Neobișnuită cu noțiunea de sinonim, nu-mi trece prin căpșorul ăsta tolomac faptul că ideea de conflict nu are nici o legătură cu ceea ce-a afirmat adineauri mama. Tac, și-mi mut amorțirea într-un somn nocturn puțin agitat, curioasă să văd dacă se va alege praful de vacanța mea.  

 

Noaptea a fugit de mult sub dealurile silvane, însă eu încă rătăcesc în patul de lemn din casa bunicului, situată mai la vale de impunătoarea cazemată a mătușii Măria. Undeva în curte, vocea bătrânului îmbie găinile să-și ia micul dejun. Mă ridic cu greu din pat și asta nu din cauza oboselii sau a fricii de o ciocnire armată, ci datorită înălțimii acestuia. Lipsa sandalelor mele, pitulate involuntar de pisică sub pat, mă determină să acumulez pe tălpi nu doar o cantitate nesemnificativă de praf argilos, ci și reconfortanta răcoare dăruită de lutul care tronează pe partea inferioară a încăperii îmbătrânită de secole. Ies în curte și mă furișez spre precara toaletă din grădină, încercând să nu fiu zărită de bunicul meu. N-aș putea spune că aveam intenția să-l ocolesc, însă primordial e... războiul!

Legătura cu vechea casă părintească se face printr-o grădină, unde un fir de apă curgătoare reprezintă o oază de relaxare pentru rățuștele mătușii. Mă aplec să iau vreo trei pietricele pe care să le arunc în apă, dar câteva bobițe de nisip se încurcă în palma mea. Arunc pietrele în iarbă și-mi clătesc mâinile în răcoarea firului de apă, umezindu-mi și obrajii puțin șifonați de atâta somn. Trec podețul și mă îndrept spre casă, de unde se aude vocea de soprană a mamei. Deschid ușa cu multă precauție, fiindcă două găini se încurcă în picioarele mele și n-aș vrea să fiu certată că bag păsări în interior. Pe hol, Nicoleta se chinuie să rupă un picior al păpușii primită în dar de la mama mea. E problema ei dacă dorește să se joace cu o păpușă șchioapă. Eu mă îndrept spre camera unde cele două surori discută aprins. Deschid ușa și... ce să vezi? Structura încăperii se modificase peste noapte, mai precis dispăruse patul. Pe masă, pe scaune și chiar în vitrina dulapului tronau gheme roșii, negre, gălbui, albe obținute probabil din sculurile de melană cumpărate ieri. Un schelet complicat din lemn, lângă care mătușa Măria stă pe un scăunel îmi blochează privirea. Nu mai văzusem așa ceva. Mama, când mă vede, îmi zâmbește. Deci... e fără violență! Mâinile mătușii se încurcă bine printre ațele fixate pe dispozitiv. Cu mâna dreaptă introduce o suveică plină cu ață roșie, luată de lângă alta care are ață neagră și cu mâna stângă trage de suportul din lemn situat puțin la înălțime, de care este fixat o suprafață formată din ață albă puțin mai rezistentă și așezată perpendicular pe privirea mătușii. Repetă mișcarea omnidirecțional, introducând suveica ca și când s-ar juca între cele două suprafețe delimitate de ațe. Dar de ce stă pe un scăunaș? Răspunsul nici nu e necesar, căci zâmbesc urmărind-o cum... pedalează. Mai bate de câteva ori cu dispozitul din lemn pânza care se formează și ridicând privirea mă zărește.

– Dorinucă, te-ai trezit? Hai, puiul meu, să țeși și tu în război!

– Las-o tu, Mărie, tu.  Nici nu cred că s-a spălat pe față...

– N-o cocoloși, Anuță. Pe pruncii mei de mici i-am pus la muncă.  

I-aș fi răspuns obraznic cum „muncește” Nicoleta să-și demonteze păpușica, însă războiul de țesut m-a atras din prima clipă. Sigur nu voi prinde astăzi mișcarea mâinilor, dar am o vacanță în față să mă deprind cu țesutul. Orice început e greu, însă cu pasiune și voință bariera necunoașterii se poate depăși.   

 

Notă de subsol:

numărul şi identitatea personajelor: 1. Dorina (adică eu, pe la vreo 12 ani) 2. mama – Anuța lui Mitru-Pavelii (așa e porecla mamei în satul ei) 3. mătușa Măria 4. unchiul Mitru 5. cei doi copii ai mătușii 6. Nicoleta, mezina familiei 7. bunicul (Mitru-Pavelii)

numărul de cuvinte din text: 1200

lista cuvintelor impuse în forma folosită în text:

soare: soare

căldură: căldura

cafea: cafea

rătăcire: rătăcesc, rătăcesc

furtună: furtuna

plimbări: plimbându-mi

noapte: noapte, noaptea, noapte

bronz: bronz

nisip: nisip

cărare: cărările

 

cuvintele de 15 litere: caricaturistice, biostimulatoare, omnidirecțional – 3 (trei)

procentajul cuvintelor unice: 54%

Vizualizări: 141

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Frumoasă povestioară!

Îmi amintește de bunica Floarea, cum ajungeam la ea îmi punea un ou în tigaie, după ce-l mâncam,

mă îmbia să intru în războiul de țesut.

Avea tot felul de fire din lână, colorate natural, îmi plăceau tare mult... 

Nu am reușit să termin și eu ceva, când reveneam... le găseam terminate.

Eu n-am avut ocazia să-mi cunosc prea bine bunicile. Una s-a ascuns printre nori când eram eu prea mică, cealaltă a locuit la o oarecare distanță și sincronizarea noastră a fost cam răcoroasă, în schimb mătușa Măria le-a ținut locul. A fost ca o bunicuță bună, blândă iubitoare.

Popasul și promovarea ta, dragă Aurelia, e benefic. Îți mulțumesc.

Incitant titlu! După primele fraze citite mă gândeam că voi afla cine ştie ce poveste de război de ăla de adevăratele, cu soldaţi şi toate cele...

Frumoasă şi iscusită turnură însă. Da, mi-a plăcut. Nota mea: 9

Acum, să fiu și eu curioasă, ce fel de... război??  Între... două... popoare??

Nu este cel al mătușii mele, însă „aduce”. De cel între popoare, poate plămădesc ceva cu altă ocazie.

Așa l-am conceput și-așa a rămas titlul - incitant. Uneori îl mai schimb, după cum mă mișcă „în teren” personajele, însă acest titlu a fost bătut în cuie de la început. Scopul este ca cititorul să descopere miezul mesajului pe parcurs, poate „dezumflându-se” că nu-i ceea cea sperat, însă dacă apare o curgere lină a cuvintelor, autorul poate fi iertat că a mers la... derută.

Vă mulțumesc pentru notă, domnule Johnny Em. Mă onorează. 

Sunt onorată, domnule Johnny Em, pentru nota acordată. Vă mulțumesc.

Mi-a plăcut povestioara ta care mi-a amintit de plăcutele clipe petrecute cu bunica fostului,

pe care am iubit-o foarte mult. Frumos ar mai fi dacă aceste războaie de țesut ne-ar mai acapara, poate că ne-ar schimba viziunea despre cum se poate trăi viața, simplu și frumos.

Nota mea este acel zece de care m-am atașat în această dimineață și nu vreau să mă despart de el până la final

Poză de pe internet

Acesta a și fost scopul acestei proze, să nu dăm uitării tradițiile noastre strămoșești. De ani de zile (mai precis, de când a trecut mătușa în neființă) îmi doream să scriu un text despre războiul de țesut al dumneaei, însă tot am amânat. N-aș fi crezut că-l pot pune-n înaintare din alte două motive: o vacanță și-un concurs.

Mă onorează nota ta, dragă Aurelia, și-ți mulțumesc.


Poză internet

Eu își mulțumesc că te pot citi și reciti!

Ce frumoasă amintire... Nota mea e 10!

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support