Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Dorina Pop - Caut hotel... subacvatic (jurnal de călătorie)

Recent sosită de la Mondialele de Natație din Coreea de Sud, de la Gwangju, am fost contactată printr-un e-mail de National Geographic pentru o sesiune de... scufundări?!

Ce-aș putea să le răspund? „Domnilor, încă „nu mă dau la fund” căci m-așteaptă Olimpiada de la Tokyo!” Dar simt cum adrenalina-mi curge prin fiecare vinișoară, prin pori și chiar prin firele de păr obișnuite a sta multișor în apă. Și-n fond și la urma urmei, scufundările la care-am fost invitată vor avea loc peste două săptămâni în Oceanul Indian, iar eu îmi voi începe pregătirea pentru olimpiadă de abia la începutul lunii octombrie. Deci, o experiență în plus nu strică...

Mai e o zi până când avionul va decola spre Seychelles, locul unde vom fi cazați. Puțin reticentă la ceea ce voi experimenta, îmi imaginasem că vom poposi pe un petrolier în larg, nicidecum pe o insulă. Parcă văd elicopterul cum staționează deasupra navei și-și aruncă scara pe care ar fi trebuit să coborâm. Vise îmbinate cu nesiguranță și mister. Emoția însă își face culcuș în fiecare bătaie a inimii, întărindu-mi convingerea că voi trăi o vacanță de top.

Prima zi s-a dus ca și cum n-ar fi fost.

Cazarea la hotelul Constance Ephelia mi-a luat de-a dreptul fața, mie obișnuită cu hotelurile de cinci stele. Încăperea unde-am fost găzduită, cu vedere spre grădina tropicală, aș putea spune că-i o bucată de paradis croit pe pământ la îngemănarea cu apele liniștite ale Oceanului Indian. Schimbarea fusorarului m-a determinat să-mi petrec câteva ore bune printre cearșafurile răcoroase ale imensului pat din cameră, apoi ore-n șir am lenevit pe unul dintre șezlongurile amplasate la marginea piscinei de lângă hotel, cu gândul la capacitatea mea de a asimila „lecțiile de scufundări” care vor începe mâine.

A doua zi a fost un... dezastru de plictiseală și incertitudini.

Bagajul meu de cunoștințe despre scufundări e destul de sumar, iar camerele de filmat care stau non stop pe noi, mai mult mă-ncurcă decât m-ar ajuta. Nu îndrăznesc să pun întrebări, chiar dacă se solicită insistent acest lucru. Puțin mai curajos, Michael, colegul meu la clubul de înot din Saint Paul, statul Minnesota, se trezește vorbind, mai mult pentru el: „Și totuși când ne vom scufunda, oameni buni?” Tăcerea s-a instalat la umbra unor palmieri pe nisipul de la mal, locul unde lecția noastră de scufundări s-a încheiat brusc, cu bâlbele lui Octav, șeful expediției.

A treia zi a început în forță.

Cei trei cameramani de ieri arată ca niște pinguini în costume de scafandri. Sunt aproape treizeci și cinci de grade și ei mărșăluiesc pe plajă cu camerele de filmat în spinare. Noi, adică eu și Michael, de abia ne putem abține din râs cu gândul că-n curând vom arăta ca ei. Închipuindu-mi că nu-mi va sta bine ca pinguin, invoc o durere de intestine și mă retrag la hotel. N-aș vrea să fiu catalogată ca o lașă, însă am acceptat provocarea aceasta la insistențele colegului meu. Mă repet, nu-mi prea arde de scufundări. Eu survolez apa cu viteză, însă la suprafață, nicidecum în adâncuri necunoscute și cu niște străini... guralivi și habarniști.

Totuși, spre seară, după ce exploratorii adâncurilor, întorși la țărm, mi-au povestit cum a fost, mi-a părut rău c-am dat în retragere.

A patra zi oceanul mă primește ca o gazdă ospitalieră.

Depășesc rapid momentul echipării, căci simt chemarea oceanului. Ne scufundăm deciși să descoperim o altă lume, un alt ecosistem. Reciful de corali de un verde crud ce dansează în bătaia curenților de apă mă determină să rămân în urma grupul de exploratori marini, însă o lanternă și cele trei camere de filmat fixate instant pe mine, îmi sugerează că trebuie să rămân alături de ceilalți. Nu-mi pot permite să-mi fac de cap, așa că mă conformez. Michael mă ia de mână, gesticulându-mi faptul că nu ne putem depărta unii de alții. La fel procedează și grupurile compacte de pești rozalii ieșiți în căutarea hranei. Printre ei, ici-colo, se-ncurcă vreo doi peștișori galbeni cu dungă neagră și corp alungit. E o splendoare de peisaj marin. Ce toantă-am fost că n-am venit și ieri! Ups! În depărtare, camerele de filmat surprind o balenă ascunzându-se printre stâncile golașe. O pândim, dar simțim la rândul nostru că suntem supravegheați. Ne ascundem, grijulii, după o stâncă. Pericolul, materializat printr-un căluț de mare, ne-a depășit. Respirăm ușurați, dar observăm că acesta urmărește, la rândul lui, un rechin de peste un metru lungime. Instant ne prindem de mâini și avem tendința de a ieși la suprafață. Rechinul nu ne-a zărit, deci continuăm expediția subacvatică. Înotăm alături de bancuri de pești multicolori care nu par intimidați de prezența noastră. Ajungem, nu știu cum, la fundul oceanului. Zâmbim și ne ascundem fiecare, precum peștii de lângă noi, în spatele unor dantelării de corali. Nisipul situat la limita de jos a oceanului mă inspiră să fac o reverență. Pășesc ca un cosmonaut pe Marte și îngenunchez sărutând... adâncimea. Nu știu dacă coechipierii mei au remarcat gestul meu, însă simt că-mi plesnește costumul. Tubul de oxigen se desprinde, rostogolindu-se pe misteriosul nisip. Ce se întâmplă? Am declanșat o mișcare tectonică? Mă pipăi și fac câteva rotații, încercând să prind înălțime. Cele trei camere de filmat parcă mă orbesc. Cu gesturi disperate le sugerez acest aspect tovarășilor mei, dar înclinându-mi privirea constat că... mi-a crescut o coadă? Mă pipăi din nou și-n locul costumului, simt solzi! M-am transformat în sirenă? Nu aștept să mi se confirme acest lucru și mă pierd în adâncuri, rușinându-mă de noua mea identitate. 

A cincea zi caut hotel... subacvatic.

S-a ales praful de Olimpiada de la Tokyo, iar viața mea supraterană s-a sfârșit. Cum mă voi descurca în adâncuri nu știu. Ceea ce știu însă e că mi-a rămas plăcerea de a înota și profit de acest lucru pentru a-mi căuta un loc al meu: fără terasă, fără piscină, fără perete plin de medalii și diplome. Să stau pe bancul de corali rozalii sau să-mi clădesc culcuș pe fragmentul ăsta de vas risipit în adâncuri? Indecisă, mă gândesc, unde-au „fugit” camerele de filmat? Sau... oi fi fugit eu de acestea?

 

Vizualizări: 60

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

„Sirena din mine” vă mulțumește pentru promovare, domnule Muntean.

Mulțumesc pentru lectură și apreciere Nicoletei și lui Vladimir.

Imagini pentru Constance Ephelia

O lume de vis... hotelul Constance Ephelia. (imagine de pe internet)

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/