Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Nu se putea alege o zi mai potrivită pentru omagierea culturii noastre decât cea în care îl sărbătorim pe Eminescu, omul deplin al ei. Poetul şi-a dobândit acest nume prin incontestabila-i trudă pe tărâm cărturăresc și patriotic, fără vreo influență sau sentință arbitrară venită de undeva, fără ca vreun for academic, politic sau juridic să i-l fi atribuit.

Sărbători după Sfinte Sărbători! O binecuvântată înlănțuire de zile în care am petrecut cu duhovnicească bucurie vremea sfintelor Praznice ale Nașterii, Tăierii Împrejur și Botezului Domnului, dar și trecerea în Anul Nou civil 2019. Iată-ne ajunşi într-un alt moment festiv, când ne celebrăm cultura națională și pe reprezentantul desăvârșit al ei, Mihail Eminescu. Stabilirea Zilei Culturii Naționale s-a făcut prin Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010, adoptată de forul nostru legiuitor ca pe o firească și necesară omagiere a tuturor valorilor spirituale și materiale făurite de nația română în decursul bimilenarei sale existențe, dar și ca pe o datorie de a promova instituțiile menite să conserve, să comunice și să promoveze acest tezaur. Pe lângă cele văzute, orice cultură cuprinde și o serie de aspecte inefabile: credința strămoșilor, complexitatea trăirilor poporului din care, de-a lungul istoriei, s-a născut latura văzută, tezaurizată în noțiunea de cultură națională.

Nu se putea alege o zi mai potrivită pentru omagierea culturii noastre decât cea în care îl sărbătorim pe Eminescu, omul deplin al ei. Poetul şi-a dobândit acest nume prin incontestabila-i trudă pe tărâm cărturăresc și patriotic, fără vreo influență sau sentință arbitrară venită de undeva, fără ca vreun for academic, politic sau juridic să i-l fi atribuit. Eminescu, prin propria-i gândire și simțire, a creat valori naționale fără seamăn; nu s-a văzut urcat de cineva pe piedestalul culturii și simțirii românești; ascensiunea i-a fost presărată cu sfârșitoare suferințe, în condiții din cele mai vitrege. Nu exagerăm afirmând că în scrierile sale simțămintele românești sunt atât de expresive, încât pare uluitor că a reușit să prevadă cu aproape patru decenii înainte cum toate teritoriile locuite de români, frați de-o credință și-un neam, se vor așeza sub stindardul aceleiași țări. Da, Eminescu s-a dovedit, din acest punct de vedere, un profet. Bunăoară, prin vara lui 1883 îi scria lui Iosif Vulcan, redactorul revistei „Familia” din Oradea – care-i publicase vreo șapte poezii şi-i trimisese primul său onorariu – mulțumindu-i pentru considerația ce-i făcuse, dar și pentru remunerație. Fapt interesant, în scrisoare el amintește că Oradea Mare se afla „într-un colț depărtat al românimii”, deși se știe că granițele de atunci ale României nu se întindeau decât până la Carpați.

De ce îl numim pe poetul și publicistul Eminescu deplinul român al culturii noastre? Deoarece opera și gândirea lui nu sunt provinciale, ci naționale, cu vedere spre universal. Da, este universală opera lui Eminescu, fiindcă ideile lui se întrepătrund cu ale marilor înțelepți ai lumii, pe care i-a studiat cu nestăvilită sete de cunoaștere, netemându-se să-și însușească noi principii din istoria și cultura internațională fără a-și risipi propria-i identitate, ba dimpotrivă, dovedindu-se un vajnic păstrător și promotor al filonului românesc.

Într-un fel, neîntrecutul gânditor a întruchipat în năzuințele lui tot ceea ce românii de pretutindeni visau: unitatea de neam, un trai civilizat, o societate necoruptibilă, lipsită de vanitate și falsitate. Anticipând aceasta, nefericele stihuitor va imortaliza o sumedenie de aspecte ale istoriei și vieții cotidiene nu doar din Moldova, unde se născuse, sau din Muntenia, unde a trăit o parte vieții, ci și din Bucovina, unde învățase şi, de asemenea, surprinzător, din Transilvania, Banat sau Dobrogea, regiuni pe care le vizitase nu dintr-o curiozitate prozaică, ci din sincera dorință de a cunoaște realități din ceea ce în mintea lui deja se înfăptuise, România Mare. El a cântat și a jelit tot pământul străbun, toate provinciile istorice locuite de români, pentru că le cunoștea foarte bine, nu doar din cărți, ci de pe cărările bătătorite cu piciorul și cu inima arzând de a afla cât mai multe din trecutul și prezentul întinsului pământ unde trăiau frații de-un sânge și-o credință cu el. În vara lui 1866, pe când avea doar 16 ani, junele Mihai s-a încumetat să pornească pe jos de la Cernăuți până la Blaj, în inima Transilvaniei, străbătând o distanță de aproximativ 400 km. Din „Roma cea mică”, după cum numea el Blajul, impetuosul Eminescu și-a continuat parcursul inițiatic prin Alba Iulia și Sibiu, coborând pe valea Oltului, până la Giurgiu. Câte sate, târguri, orașe, biserici și mănăstiri nu a cunoscut atunci? Ce să mai spunem de oameni!? Să nu uităm nici de peregrinările sale din 1868, cu trupe de teatru, ca sufleur ocazional, figurant ori actor, săvârșite prin toată Transilvania, prin Banat, Muntenia sau chiar Moldova. N-au rămas zadarnice aceste călătorii. Neobositul pelerin a strâns nenumărate comori, frumuseți spirituale, culturale și naturale, neostoite doruri și suferințe, pe care le regăsim transfigurate în monumentala sa operă literară sau în publicistică.

Iată de ce Eminescu rămâne omul complet al culturii noastre naționale: a știut să creioneze prin inegalabile scrieri sufletul neamului său, tălmăcind în cuvinte alese credința și istoria lui, creațiile populare, virtuțile și scăderile, năzuințele, dar și poticnelile confraților, bucuriile, apăsările, dar și dorurile lor. De aceea, prin el cultura română a atins zenitul, iar fără el nu ar fi fost deplină, căci, nu-i așa?, „ce săraci am fi fără Eminescu”.


Vizualizări: 91

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

(…) Spirit enciclopedic, Eminescu si-a centrat demersurile de analist pe aproape toate momentele-cheie ale vietii politice, sociale, literare. Poetul si-a asumat constient si cu luciditate durerile, probleme neamului. Fie ca a scris despre originea romanilor, fie ca a pledat pentru reintoarcerea teritoriilor voievodale, ocupate de tarul rus, fie ca a aparat cu vehementa originea dacica a limbii romane…

Polemizand, bunaoara, cu doctorul german Fliger de la Viena care sustinea ca provenienta noastra nu are prin nimic de a face cu tracii, Eminescu opina: «Limba romana e unica in Europa care n-are, propriu vorbind, dialecte. Pe-o intindere de pamant atat de mare, despartiti de munti si fluvii, romanii vorbesc o singura limba (…). Daca colonistii ar fi fost straini, ei n-ar fi putut vorbi decat limba latina clasica. In limba romana se gasesc insa tocmai elementele unei latinitati arhaice… (Timpul, 13 ianuarie 1878).

In conceptia poetului, limba romana este o limba unitara. «Faptul cel mai curios si cel mai important din toate este UNITATEA DE LIMBA, DE DATINE JURIDICE, RELIGIOASE SI DE VIATA FAMILIARA, pe care am numit-o intr-un cuvant UNITATEA PREEXISTENTA A RASEI. Avem de o parte rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevar si de patriotism» (Unitatea preexistenta, Timpul, 14 august 1882).

Limba romana are un sir de particularitati care o deosebeste de celelalte limbi romanice, mai ales in diacronie (adica evolutia in timp a unui fenomen – n.n.), substratul traco-geto-dacic ale carui elemente s-au perpetuat pana in zilele noastre.

Referindu-se la originea limbii, Eminescu mentiona: «Toate limbile cate se vorbesc pastreaza o seama de insusiri filologice care, nefiind nici de origine greaca, nici romana, nici slava, nu pot sa fi iesit din senin, ci trebuie sa fi fost proprii unui popor care a disparut acum, trebuie sa corespunda c-o realitate etnica care a existat in trecut, cu-n corelat etnic (…) limba traco-ilira este temelia si substratul, dar acestea din urma, cu toata suprapunerea sunt in chiar esenta lor modificate prin acest substrat».

Polemizand cu adversarii sai referitor la colonizarea Daciei, Eminescu se intreaba in Studii asupra pronuntei (manuscrisul 2257): «Cum sa ne explicam atunci unitatea de limba a poporului nostru de vom permite cum ca el a fost adus din diferite colturi ale lumii romane. Abaterile de la unitatea limbii noastre se gasesc numai pe locuri unde se pot dovedi urmele unor elemente straine».

Adeptii (teoriei – n.n.) colonizarii uita ca teritoriul Daciei, din cauza climei mult mai aspre decat cea din peninsula italica, era considerat mai degraba un spatiu de pedeapsa, despre care se plange atat de convingator Ovidiu, decat un spatiu de recompensa.

In articolul Unitatea etnica si de limba a romanilor din aprilie 1882, Eminescu precizeaza: «Azi limba este una de la Satmar pan-la Cetatea Alba de langa Nistru, de la Hotin pan-la Granita militara, azi datina e una, rasa e una si etnologic e unul si acelasi popor, care nu mai doarme somnul pamantului si a veacurilor».

Poetul nota aceste ganduri intr-o perioada cand Ardealul, Banatul si Bucovina erau inglobate in Imperiul Austro-Ungar, iar Basarabia in Imperiul Tarist.

Eminescu considera ca “acest popor UNIT SI RIDICAT, PRIN INSTRUCTIE, la cea mai inalta civilizatie, ar fi apt sa se afle in fruntea culturii spirituale a umanitatii. Si ca o completare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant».

Afland in manuscrise acest text, cercetatorul Petre Tutea a spus: “Perfecta caracterizare. Asta-i si parerea mea”. (Gheorghe Gabriel-Petre Tutea, Intre Legenda si Adevar, ed. Fundatia Gandirea, Bucuresti, 2003).

Eminescu conchide: «In fine, unitatea actuala a limbii vorbite (...) dovedeste ca si in aceasta privinta erau elemnte cu totul omogene, preexistente limbii bisericesti, care inclinau a capata o singura forma scrisa. Organografic vorbind, limba era aceeasi; numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici pe colo».

Intr-un alt articol (Timpul, 29 iunie 1881) Eminescu sustine «rasa romana din Munitenia, Moldova, din cea mai considerabila parte a Ardealului si a Tarii Unguresti e absolut aceeasi, cu absolut aceleasi inclinari si aptitudini».

Tot aici poetul scrie: «rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe care le locuieste, popor cinstit, capabil de adevar si patriotism». Si conshide: «Geniul neamului romanesc e o carte cu sapte peceti».

Poetul intareste prin aceste reflectii ideea unitatii de neam si de limba, demoland si astazi «teoriile» neocomunistilor despre existenta a doua natiuni si doua limbi. Pentru Eminescu nu a fost un alt principiu mai important si mai temeinic decat cel al Adevarului stiintific si istoric. Nu intamplator, a afirmat in Timpul din 25 octombrie 1881 ca «din radacini proprii rasare civilizatia adevarata a unui popor». Este un adevar valabil pentru toate timpurile. Dar mai ales pentru timpul de astazi, cand multi, dar foarte multi romani uita de radacini, fiindu-le mai aproape vectorul european, care presupune, in viziunea lor, desprinderea de matricea noastra, de cultura, etnosul, datinile, doinele noastre, care, afirma ei, nu fac fata «marii culturi europene».

Tot referitor la unitatea romanilor, Eminescu scria in aprilie 1879: “Daca in limba nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, daca el n-ar zice oarecum prin ea: “Asa voiesc sa fiu eu si nu altfel”, oare s-ar fi nascut atatea limbi pe pamant? (…) Prin urmare, simplul fapt ca noi, romanii, cati ne aflam pe pamant, VORBIM O SINGURA LIMBA, UNA SINGURA CA NEALTE POPOARE, si aceasta in oceane de popoare straine ce ne inconjoara, E DOVADA DESTULA CA ASA VOIM SA FIM SI NU ALTFEL».

Intr-un alt articol, poetul mentiona: «Limba noastra e singura in Europa care se vorbeste aproape in acelasi chip in toate partile locuite de romani». (Timpul, 1878).

Referindu-se la inceputurile limbii literare, Eminescu aduce cuvinte de lauda cronicarilor si primilor carturari, mai ales lui Varlaam, care «a facut ca limba noastra sa fie aceeasi, una si nedespartita in palat si in coliba».

«Limba romana, afrima Eminescu, la sine acasa e o imparateasa bogata carei multe popoare i-au platit bani in metal de aur, pe cand ea pare a nu fi dat nimanui nimic. A o dezbraca de averile pe care ea (…) le-a adunat, in mai bine de o mie de ani, inseamna a face din imparateasa cersetoare». (Timpul, 1879).

Citatul este cu atat mai actual, cu cat conducerea comunista de la Chisinau insista tot mai aprig asupra ideii existentei asa-zisei limbi moldovenesti, incercand s-o «dezbrace» de vesmintele si podoabele ei aurite si punandu-i pe umeri straie de cenusareasa, doar pentru a o departa de matricea ei milenara si a «demonstra» ca e alta limba, deosebita de cea romana. Si aici nu pot sa nu aduc expresia sacramentala a lui Eminescu, desprinsa din manuscrisul 2257, fila 175: «SUNTEM ROMANI SI PUNCTUM!»

Intr-un articol Eminescu marturiseste: «Intamplarea m-a facut ca, din copilarie inca, sa cunosc poporul romanesc, din apele Nistrului incepand, in crucis si-n curmezis, pan’la Tisa si-n Dunare». Nu intamplator scrie in nemuritoarea Doina versul: «De la Nistru pan’ la Tisa… »

Este spatiul in care s-a nascut si a evoluat limba romana, devenita SUFLETUL ACESTUI NEAM. (...)

Vlad Zbarciog

(Ceasul al doisprezecelea...; ed. Pontos, Chisinau, 2008)

Monumentul lui Eminescu la Cernăuți

Foto de P. Platica

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->