Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Cum s-a vindecat Ion Creangă de holeră în timpul epidemiei din 1848

Cum s-a vindecat Ion Creangă de holeră în timpul epidemiei din 1848

În „Amintiri din copilărie“, povestitorul din Humuleşti scrie despre cum l-a afectat holera, cine l-a tratat şi ce leacuri băbeşti i-au folosit.

Actualul teritoriul al României s-a confruntat cu numeroase epidemii în decursul secolelor XVII – XIX, fie că a fost vorba despre tifos, ciumă şi holeră.

Aceste boli nu au izbucnit de la sine în Moldova, Ţara Românească, Dobrogea sau Transilvania, ele fiind „importate“ de la armatele străine pe care istoria le-a adus în aceste zone, dar au contribuit şi alţi factori.

Şi funcţie de anii în care a fost consemnată apariţia şi ravagiile făcute de aceste afecţiuni extrem de contagioase, au rămas destule referinţe despre ele.

În Moldova, „contemporan“ cu o astfel de epidemie a fost Ion Creangă, care în „Amintirile“ sale consemnează propria-i experienţă, marele povestitor îmbolnăvindu-se de holeră. Se petrecea în 1848, când avea vârsta de 11 ani.

Înainte de a-l lăsa pe Nică a lui Ştefan a Petrei să ne descrie în stilu-i inconfundabil ce i-a fost dat să pătimească, menţionăm că holera este o boală infecţioasă bacteriană foarte gravă, cauzată de vibrionul holeric care produce toxina holerică, infestarea având loc prin apa de băut infectată.

Revenind la „Ion Torcălău“ (aşa îi spuneau fetele humuleşteanului, pentru că îi plăcea să toarcă), înainte de a nara episodul cu holera, începe a istorisi desele certuri dintre mama şi tatăl său pe tema trimiterii lui la şcoală, pentru a deveni preot:

„Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! zicea tata, văzând-o aşa de ahotnică pentru mine. Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. (…) Numai decât popă! Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are pereche? Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare.

Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi dea ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea. Iarna, pe gheaţă şi la săniuş. Tu, cu şcoala ta, l-ai deprins cu nărav. Când s-a face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi a catrinţă, şi cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată“.

 

DE FRICA HOLEREI, NICĂ A LUI ŞTEFAN A PETREI ESTE TRIMIS LA O STÂNĂ, LA AGAPIA

Şi după aceste vorbe ale tatălui, Creangă îşi începe brusc „povestea“ cu holera:

„După cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru mine, până ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile“.

La 11 ani, n-avea cum să conştientizeze pericolul epidemiei, făcând trăsnăile tipice copiilor de acea vârstă şi însoţind uneori morţii (probabil ucişi de boala menționată), la cimitir, „de se încruceau părinţii“.

Casa memorială Ion Creangă, din Humuleşti, Neamţ

„Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârlaz, când trecea cu mortul pe la poarta noastră şi-l boscorodeam cu cimilitura (ghicitoare – n.r.): Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?/ Papa puilor duc în valea socilor./ Ferice de gangur, că şede într-un vârf de soc/ Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!/ Nici pentru mine, nici pentru tine,/ Ci pentru budihacea de la groapă,/ Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă, ba îl petreceam până la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se încruceau tata şi mama când mă vedeau cu dânsele“.

Deşi Creangă nu o spune explicit, părinţii şi-au dat seama de pericolul pe care îl reprezenta holera şi decid să-şi trimită copil de acasă, într-o zonă de munte, pe la Agapia, la aproximatic 20 de kilometri de Humuleştiul natal: 

„Şi ca să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo până s-a mai potoli boliştea“.

Cât despre holeră, ca să vedem ce i-a fost dat lui Creangă să tragă, mai trebuie spus că afectează în special intestinul subţire şi se manifestă prin tulburări digestive – diaree, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă de la pierderea de electroliţi (substanţe minerale), bolnavii având puternice stări febrile, stări de dezorientare, come şi erupţii cutanate.

„LUCRUL RĂU NU PIERE CU UNA, CU DOUĂ“

Şi iată ce-şi aminteşte Humuleşteanul despre debutul bolii:

„Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam până la fântână, în dosul stânei, şi pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă“.

Şi tot el continuă, lăsând să se înţeleagă că patimi cumplite a îndurat în acea noapte, în timp ce ciobanii sforăiau duşi: „Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul (loc de popas, găzduire – n.r.), şi n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti“.

De aici încolo, Creangă istoriseşte că a intrat pe mâna lui moş Vasile Ţandură, că de „doftori“ la vremea aia nu se prea punea problema prin Humuleşti. Iar tratamentul a constat în hoştine (rămăşiţe de ceară topită) cu său (untură de oaie) şi frecţii cu oţet şi leuştean:

„Şi, când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioase pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort“.

Şi mai spune povestitorul că a doua zi s-a trezit sănătos tun, pentru că „Lucrul rău nu piere cu una, cu două“:

„Şi d-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi, vorba ceea: «Lucrul rău nu piere cu una, cu două». Până-n seară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac al lui Goian, un lainic şi un pierde-vară ca şi mine“, consemnează https://www.timpul.md/articol/cum-s-a-vindecat-ion-creanga-de-holer...

Vizualizări: 39

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

pitoresc si binevenit materialul postat

O re-citire târzie, despre întâmplări aproape uitate din viața copilului năzdrăvan de la Humulești. (Prilej bun si pentru a vă exprima recunoștinta, Dle Ioan Muntean, pentru atenția pe care mi-ați acordat-o ieri in Cronopidia. Indatorat!)

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->