Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Femeile au avut inca din antichitate, in societatea si viata politica a statelor europene, un statut si functii subordonate.

In antichitate, majoritatea oamenilor isi castiga existenta din agricultura, care era de fapt o afacere de familie. Cel mai cunoscut loc de munca pentru femei era cel de menajera.
Casatoria era o componenta importanta a sistemului economic si social al lumii antice.

Cu exceptia barbatilor din Atena, care puteau amana casatoria pana la varsta de 30 de ani, restul - atat femei cat si barbati - se casatoreau putin dupa varsta pubertatii.

O femeie singura isi putea gasi de lucru intr-un templu sau ca servitoare intr-o casa.

Un barbat singur putea sa-si procure hrana, dar nu prea avea timpul necesar sa si-o prepare sau sa-si confectioneze hainele. Viata era grea si moartea pandea la fiecare colt, ca atare pentru supravietuirea societatii era necesara o rata ridicata a natalitatii.

Femeile in Egiptul antic

Pozitia sociala a femeii in Egiptul antic era determinata in mod decisiv de pozitia tatalui sau a sotului, insa ea avea drepturi egale cu cele ale barbatului.

Chiar daca barbatul era considerat capul familiei, femeia era tratata mult mai bine comparativ cu celelalte civilizatii antice: egiptencele aveau mai multa libertate, mai multa putere si mai multe drepturi.

Femeii ii era permis sa ocupe orice pozitie in ierarhia sociala si putea chiar sa conduca tara.

Avand dreptul sa detina cladiri si proprietati, femeile nu erau dependente de sotul lor din punct de vedere economic. Ele aveau dreptul sa imprumute bani, sa semneze contracte, sa intenteze divort si sa apara in tribunal ca martori. Bineinteles, ele aveau si responsabilitatile ce decurgeau din aceste drepturi.

Necunoscandu-se nici o forma de ceremoniere a casatoriei din acea vreme, se presupune ca barbatul si femeia deveneau sot si sotie atunci cand hotarau sa traiasca sub acelasi acoperis, iar divortul era un fapt obisnuit asemenea recasatoririi.

Barbatii se ocupau frecvent de politica si de problemele administrative, in timp ce femeile ramaneau acasa pentru a avea grija de copii si de gospodarie. Ele preparau mancarea, dar confectionau si articolele de imbracaminte.

Femeile in Roma antica

In legislatia romana, dupa casatorie, femeia trecea de la autoritatea tatalui la cea a sotului. De abia in secolul I i.e.n., femeile romane au inceput sa aiba o mai mare libertate.

Femeilor romane nu le era permis sa detina afaceri proprii. Dupa o lunga perioada de timp, in care femeilor nu le-au fost permise nici macar sugestiile, barbatii au inceput sa fie interesati de opiniile si sfaturile nevestelor.

Roma Antica

Roma Antica

Femeile ce apartineau familiilor instarite nu erau nevoite sa lucreze, munca fiind rezervata sclavilor si claselor inferioare.

Principala ocupatie a femeii era ingrijirea casei si cresterea copiilor, insa femeile sarace erau nevoite sa si munceasca pentru a putea trai. Femeile sclave lucrau ca servitoare sau ca menajere personale ale doamnelor din clasele superioare.

Femeile in Grecia antica

In Grecia antica, femeile erau considerate fiinte inferioare, cu un nivel de inteligenta putin mai ridicat decat cel al copiilor. Filosofii credeau ca femeile aveau emotii puternice si minti slabe. Din acest motiv ele trebuiau protejate de ele insele.

Fiecare femeie avea un gardian (sotul, sau cel mai apropiat barbat nascut in familie) care detinea controlul asupra vietii ei.

Ea putea sa detina imbracaminte, bijuterii, sclavi personali si putea sa achizitioneze lucruri marunte, necostisitoare. Cetatenia ii oferea femeii dreptul de a se casatori cu un barbat, dar nu-i oferea nici un drept politic sau economic.

Grecia Antica

Grecia Antica


Varsta medie de casatorie a fetelor din Atena era de 13-14 ani, pe cand a barbatilor era in jur de 30 de ani.

Datoria nevestelor era sa nasca copii legitimi si sa aiba grija de casa. Ele ieseau in afara casei, doar foarte rar si numai insotite de catre sclave, cu ocazia participarii la diferite festivaluri sau funerarii. Despre o femeie vazuta singura pe strada se credea ca este sclava, prostituata sau concubina.

Femeile in Evul Mediu

Femeile Evului Mediu au fost renumite ca sotii, mame si calugarite (femei ale bisericii), dar au mai fost cateva care s-au indepartat de traditiile acelor vremuri; acelea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele si chiar cele care au practicat vrajitoria.

In intregul Ev Mediu situatia femeii era intr-o umbra deasa si grea a pacatului originar. Femeile erau vazute ca fiind inferioare barbatilor si nu se bucrau de afectiunea lor. Biserica le invata pe femei ca trebuie sa fie ascultatoare si supuse tatilor si barbatilor lor.

La oras, femeile aveau o varietate de ocupatii: faceau comert, coceau paine si torceau. Atat femeile casatorite cat si cele necasatorite erau nevoite sa munceasca pentru a trai si de multe ori ele lucrau in mai multe locuri, deoarece erau platite mai putin decat barbatii.

Proprietarii, fie ei barbati sau femei erau figuri importante in societatea medievala iar o femeie nemaritata proprietara avea drepturi egale cu cele ale unui barbat.

Ea putea sa-si faca testament si avea drept de semnatura. Dar din momentul casatoriei, ea ii ceda pamantul si drepturile sotului ei. Doar la moartea lui avea dreptul la o treime din pamant, pentru a se intretine.

De cele mai multe ori, casatoria nu era alegerea femeii, ci era mai degraba determinata de vointa parintilor.

Inca de la o varsta frageda, fetele erau obisnuite cu gandul ca se vor casatori si erau invatate cum sa devina neveste bune pentru viitorii lor soti: sa le faca pe plac si sa le creasca copiii. Era de neconceput pentru o femeie sa-si urmareasca propriile idealuri sau sa aiba dorinte, acestea fiind privilegiile barbatilor.

familie

Femeia trebuia sa aiba grija de barbat si de copii

Femeile erau crescute pentru a se marita, unica lor alternativa fiind intrarea intr-o manastire de maici. Femeile puteau fi date la o manastire de catre propria familie, dar puteau intra si de bunavoie, indiferent de varsta.

Pentru multe femei manastirea era locul in care scapau de saracie, in care li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa, de a obtine o educatie si anumite responsabilitati care le erau refuzate in lumea exterioara.

Calugarita

Femeile se refugiau la manastire

De abia spre sfarsitul secolului al 18-lea, in societatea burgheza s-au facut auzite si primele voci care revendicau drepturi egale pentru femei. Acest lucru a avut mai multe cauze. In primul rand, Declaratia Drepturilor Omului, elaborata pe baza dreptului natural in Franta si Statele Unite, au facut ca si femeile sa emita pretentia unor drepturi egale.

Prin dezvoltarea activitatii capitaliste de productie, locul de munca si cel de domiciliu au devenit entitati din ce in ce mai diferite.

 

Societatea burgheza nu permitea femeilor sa devina concurente directe in cadrul procesului de productie. Ele erau excluse de la multe decizii de ordin economic, politic si chiar si privat.

 

Femeile aveau posibilitati limitate de educatie, nu dispuneau de bunurile lor, nu puteau semna contracte si nici nu puteau sa lucreze fara consimtamantul sotului lor. In divorturi si in hotararile judecatoresti cu privire la custodia copiilor, femeile erau dezavantajate in mod clar.

In acelasi timp, femeile care munceau primeau cele mai mici salarii si erau exploatate la maximum. Aceasta situatie generala a constituit sursa din care s-au nascut primele revendicari publice pentru dobandirea de drepturi si posibilitati egale pentru femei.

Franta - "Declaratia drepturilor femeii si ale cetatencei"

Femeile au jucat un rol important in procesele de schimbare sociala din Franta secolului al 18-lea.

Revoltele care izbucneau in Franta pe timpul foametei erau conduse in mod traditional de catre femei. Multe femei au luptat cot la cot cu barbatii lor pe baricade, in timpul Revolutiei Franceze. Totusi, dorinta lor de a fi considerate egalele barbatilor nu s-a implinit. Femeile au ramas in afara drepturilor proclamate.

Acesta a fost contextul istoric in care scriitoarea Olympe de Gouges a formulat "Declaratia drepturilor femeii si ale cetatencei".

Olympe Gouges

Olympe Gouges

Documentul este inspirat puternic din "Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului", proclamat in anul 1789. Ceea ce este revolutionar in continuturile acestei Declaratii este implicarea consecventa a femeii in formularile si articolele legii: "Femeia are dreptul sa urce pe esafod. La fel, ea trebuie sa aiba dreptul sa se urce la tribuna pentru a se adresa multimii."

Olympe de Gouges a trimis aceasta declaratie Adunarii Generale spre ratificare, dar a zacut multa vreme neobservata prin arhive, nefiind inclusa pe lista oficiala a documentelor vremii. De abia odata cu aparitia miscarii feministe ea a fost redescoperită si confirmată in statutul ei de document istoric unic si valoros.

 

In 1848, in localitatea Seneca Falls din statul New York (SUA), Elizabeth Cady Stanton si Lucretia Mott au organizat o conferinta pe a carei ordine de zi s-a aflat pentru prima data discriminarea femeilor.

Majoritatea femeilor de la acea intrunire se implicase deja mai inainte in miscarea pentru drepturile negrilor. Miscarea anti-sclavagista a ascutit constiinta femeilor care si-au dat seama ca si ele erau discriminate.

Adeptele miscarii pentru drepturile femeii cereau, printre altele:

- dreptul de a dispune de proprietatea si veniturile proprii;

 

- dreptul de a primi custodia copiilor in cazul unui divort;

 

- posibilitati mai extinse de a le si aproba divortul;

 

- drepturi legale si economice mai bune pentru femeile divortate;

 

- acces sporit la educatie si activitati profesionale;

- dreptul la vot.

Cu toate ca "Declaration of Sentimen" cat si autoarele ei au avut de indurat in cele ce au urmat remarci sarcastice si interpretari nedrepte, acest moment constituie inceputul miscarii feministe din SUA, care a intrat in lupta pentru impunerea drepturilor femeii mult mai devreme decat cele de pe continentul european si care a detinut cu siguranta o functie exemplara.

"Prima miscare feminista"

Miscarea Feminista

 

Primele incercari ale miscarii feministe, aparute pe parcursul secolului al 19-lea, au fost de a ameliora situatia femeilor in domeniul civil si sa devine mature legal (divort, custodie, desfiintarea statutului de fiinta superioara a barbatului in casnicie etc).

Prima miscare feminista a insistat din ce in ce mai mult asupra dobandirii dreptului de vot. Feministele s-au asociat in organizatii proprii, autonome sau partial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vietii publice pot fi impartite in trei categorii distincte: moderatele, radicalele si socialistele.

Moderatele - este vorba de o grupare eterogena de asociatii de femei, ale caror membre incercau sa impuna anumite schimbari intr-o mai mica masura sau treptat, in cadrul societatii burgheze preexistente.

Radicalele - aceasta era o categorie relativ restransa de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicala a societatii. Ele au fost forta motorie principala a luptei pentru obtinerea dreptului de vot la femei. Aceste femei sustineau din rasputeri egalitatea dintre sexe, femeile trebuind sa dispuna astfel de aceleasi drepturi ca si barbatii.

Socialistele - aceasta era gruparea femeilor organizate in mod relativ autonom in jurul miscarii socialiste si, mai tarziu, al miscarii comuniste. Revendicarile principale ale femeilor socialiste corespundeau revendicarilor socialiste mai generale de dupa desfiintarea diferentelor dintre clase si a proprietatii private asupra mijloacelor de productie.

Cele mai importante revendicari politice ale feministelor, mai ales dreptul de vot, au fost pana la urma solutionate.

Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, atentia societatii s-a concentrat din nou asupra familiei si maternitatii, soldatii deziluzionati intorsi din razboi trebuiau ingrijiti, scaderea ratei natalitatii trebuia compensata. De abia 60 de ani mai tarziu au fost reluate ideile generatiei bunicilor noastre.

"8 martie" - Ziua Internationala a femeii

8 martie a fost proclamata Ziua Femeii

In anul 1977, Adunarea Generala a ONU a proclamat - printr-o rezolutie - Ziua Natiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor si Pace Internationala.

 

O sarbatoare a femeilor, recunoscuta international, dar fara a se preciza o zi anume, a fost hotarata inca din 1910, de Internationala Socialista reunita la Copenhaga.

Dupa primul razboi mondial Adunarea Generala a ONU a fixat data de 8 martie ziua internationala a femeii.

Femeile au inceput din nou sa demonstreze pentru drepturi egale si dreptul de vot al femeilor.

Urmatorul pas in instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, in 1975, de catre ONU, a Anului International al Femeilor si declararea perioadei 1976 - 1985 ca Deceniu ONU pentru conditia femeii.

Secolul 20, situatia femeilor se amelioreaza treptat

Acest lucru s-a intamplat prin modificarea constitutiilor nationale si prin elaborarea unor declaratii si documente internationale.

In multe tari au fost desfiintate limitarile juridice, astfel incat femeile au capatat acces la educatie, la sistemul sanitar si au putut sa participe si ele la viata politica. In ciuda acestor fapte s-a vazut ca drepturile femeii nu sunt intotdeauna garantate, indiferent de contextul cultural.

Victorie! Barbatul, la picioarele femeii... dar nu peste tot in lume


Actele de incalcare a drepturilor femeii sunt rezultate directe ale uzului de violenta. Cel mai important drept al omului, dreptul la viata si la integritate corporala, este de foarte multe ori refuzat femeilor din intreaga lume.

 

In Arabia Saudita, cea mai traditionalista dintre tarile arabe, femeile n-au inca drept de vot, n-au voie nu numai sa conduca o masina, dar nici macar sa mearga pe bicicleta. In autobuze, au locuri rezervate in spate, separat de ceilalti calatori, iar interactiunea cu barbati e considerata generatoare de promiscuitate si trebuie evitata cu orice pret.

In lume, multe femei sufera inca de pe urma discriminarii

Desi emanciparea femeii nu este finalizata, caci discriminari continua sa existe, si desi inca exista societati in care femeile suporta tratamente umilitoare, ele fiind obligate sa accepte casatoria sotului si cu alte femei, in acelasi timp, sau sa fie supuse pana la moartea barbatului, in majoritatea societatilor moderne aceasta schimbare s-a produs intr-un timp destul de scurt, dar eficient, iar lupta pentru perfectionarea egalitatii continua sa fie purtata in fiecare zi, prin infiintarea organizatiilor impotriva violentei in familie si prin emiterea de noi legi tot mai specifice si explicite ce protejeaza femeia casatorita si le pun în vedere sotilor ca o nevasta nu este o achizitie.

Cu toate ca, probabil, vor mai trece multe secole pana ce barbatii vor accepta la nivel global egalitatea dintre ei si sotiile lor, in majoritatea societatilor evoluate mentalitatea s-a schimbat in general radical, astazi opinia publica privind agresarea unei femei, fie ea chiar si propria nevasta, ca un act barbar, lipsit de onoare si injustificabil.

sursa:apropo.ro

Vizualizări: 17932

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

 

                                    Conditia femeii

Femeile au dreptul sa urce la tribuna, deoarece nimeni nu le-a contestat vreodata dreptul de a urca pe esafod.” (Condorcet)
La Universitatea Californiana Berkeley s-a desfasurat nu demult o cercetare bazata pe un test psihologic difuzat pe Internet, la care au fost supusi peste 132 de mii de voluntari cu varste intre 21 si 60 de ani. Potrivit autorilor, educatia si experientele traite ne influenteaza foarte mult comportamentul si abilitatile, pe toata durata vietii.
Transferand aceasta concluzie, nu neaparat surprinzatoare, in zona a ceea ce numim „conditia femeii”, cel putin o intrebare se impune aproape in mod firesc: in ce masura capacitatile de comunicare si abilitatile de lider ale femeilor sunt afectate de educatie, cutume si prejudecati?
In timpul vietii oamenii invata sa reactioneze si sunt conditionati de diferiti factori [...] La o anumita varsta baietii sufera o schimbare atunci cand cunosc „modelul masculin” in care increderea in sine, curajul si independenta sunt conditii esentiale pentru succes. Femeile sunt incurajate sa fie dependente si emotive, pe cand barbatilor li se cere sa se comporte rational si independent. [Claudia Ana Moarcas, Comunicarea si comportamentul in negocierea contractelor, Ed. Artprint Bucuresti, 2005, pag. 64].
Sa incercam sa formulam unele comentarii:
Sunt femeile capabile sa comunice eficient si sa negocieze cu succes?
„Da, dar...”- ar raspunde unii in mod diplomatic, transmitand prin mimica un mesaj non-verbal plin de subintelesuri. Demonul malitiei, care insoteste totdeauna, aproape in chip fatal, orice abordare de acest fel, ii indeamna pe multi sa confunde degraba si cu multa placere comunicarea eficienta cu manipularea bazata pe armele seductiei. Am auzit de multe ori, nu fara surprindere, persoane relativ instruite care nu admit ca femeile pot avea succes in negocieri si altfel decat in cadrul mecanismelor seductiei. Ca dovada suprema aduc adeseori, lucru inca si mai surprinzator, argumentul mitic al Evei: Eva l-a sedus pe Adam, care a comis, la indemnul ei, pacatul originar de la care se trag toate relele omenirii.
Pe scurt, Eva este sursa tuturor relelor si nu trebuie sa i se acorde credit in nicio privinta. Asa sa fie, oare?
Interesant de remarcat un aspect care ar merita, poate, in alt context, un comentariu mai amplu: de ce sunt atat de numerosi cei care, prin „pacatul originar” inteleg un soi de orgie numai buna de marcat cu trei „X”, in care Eva l-ar fi atras in mod perfid pe Adam pentru a-i compromite inocenta. Consultand textul biblic, n-am reusit sa detectez nicaieri argumentele unei asemenea viziuni: Femeia i-a spus sarpelui: putem sa mancam fructe din toti pomii din gradina, dar Domnul a zis „sa nu mancati fructe din pomul care creste in mijlocul gradinii si nici sa nu-l atingeti, alfel veti muri”
„Sigur nu veti muri – i-a spus sarpele femeii – caci Domnul stie ca atunci cand veti manca din acele fructe ochii vi se vor deschide si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul” .
Cand femeia a vazut ca fructele pomului erau bune de mancat si placute ochiului si aveau si puterea de a da intelepciune, ea a luat cateva si le-a mancat. Ea a dat cateva fructe si sotului ei, care era cu ea, si el a mancat. [Holy Bible – New International Version – Hodder and Stoughton, 1988, Genesis - pag. 5]
Textul Genezei afirma, asadar, ca Demiurgul a creat omul fara a dori sa-i atribuie cunoasterea si nemurireA, care erau si ar fi trebuit sa ramana trasaturi exclusive ale Divinitatii. Indemnat de Eva, Adam a gustat din fructul pomului interzis, capatand astfel un har care, potrivit poruncii divine, trebuia sa-i ramana inaccesibil.
Si Domnul Dumnezeu a zis: omul a devenit ca noi, cunoscand binele si raul. Nu trebuie sa i se permita sa afle si sa guste si din fructele pomului nemuririi si sa traiasca vesnic. Deci Domnul Dumnezeu l-a alungat din gradina Edenului sa lucreze pamantul din care fusese facut. . [Holy Bible – New International Version – Hodder and Stoughton, 1988, Genesis - pag. 5]
Chiar cu riscul de a ajunge in iad, nu pot sa nu remarc ca, gratie Evei, omul a devenit o „trestie ganditoare”, diferentiindu-de astfel de restul animalelor, muritoare si ele, dar lipsite de insusirea divina a cunoasterii. In masura in care suntem dispusi sa acceptam textul Genezei ca argument, vom spune ca, prin faptul de a fi gustat din fructul cunoasterii, atat barbatii, cat si femeile, au primit in egala masura capacitatea de a cunoaste, de a discerne si de a rationa.

"Categoric, nu!"ar spune altii, mai putin diplomati:
In materie de psihologie feminina, un macho de acum 4.000 de ani se considera deja indreptatit sa generalizeze: pe zidul unui templu egiptean, la marginea unei inscriptii, glumetul a adaugat: ”tot atat de desert ca si vorbele femeii!”. [Georges Posener, Enciclopedia artei si civilizatiei egiptene, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974, pag. 124].
Stiu, Marcia, ca esti departe de slabiciunea femeiasca a sufletului, ca si de celelalte cusururi omenesti, iar virtutea ta e privita ca o pilda [...]Mi-a dat insa incredere taria dovedita a sufletului tau si curajul pus la incercare intr-un prilej atat de miscator spune Seneca in Ad Marciam de consolatione [Seneca, Scrieri filozofice alese, Ed. Minerva, 1981, pag. 1].
Sa fi fost, oare, Marcia, o exceptie, o figura rarisima a vremurilor antice?
Se poate ignora cu atata usurinta dimensiunea eroica legendara a Boadiceei, descrisa nu fara admiratie de Tacitus si Dio Cassius, inaltul rafinament intelectual al Aspasiei din Milet, careia pana si Platon ii recunostea marea si benefica influenta politica asupra lui Pericle, intr-o epoca si intr-un spatiu in care femeilor li se punea adeseori la indoiala chiar si elementara conditie umana ?
In Elogiul Nebuniei, Erasmus din Rotterdam exprima in termenii cel mai putin magulitori viziunea specifica timpului sau asupra intelepciunii femeilor :
Cand Platon se indoia daca locul femeii se afla printre vietuitoarele inzestrate cu judecata sau printre cele lipsite de minte, vroia doar sa arate prostia nemasurata a sexului frumos.[ Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei, Ed. Antet XX Press, pag.18].
80 de ani mai tarziu, Elisabeth I, in asteptarea atacului celei mai teribile flote de razboi a timpului, « Invincibia Armada », isi mobiliza soldatii pe campul de lupta de la Tilbury cu un discurs nespus de indepartat de tipologia feminina pe care Erasmus a descris-o in cuvinte atat de necrutatoare: [...] Vin printre voi, asa cum vedeti, la acest ceas, nu pentru a ma recrea, ci fiind hotarata ca, in mijlocul bataliei, sa traiesc sau sa mor impreuna cu voi si sa-mi primejduiesc viata pentru Dumnezeul meu, pentru regatul meu si pentru supusii mei. Stiu ca am trupul slab al unei femei, dar am inima [...] unui rege, un rege al Angliei pe deasupra, si vai de acela din Palma, sau din Spania, sau de oricare alt print european care va indrazni sa calce granitele regatului meu. [...] eu insami voi ridica sabia, eu insami voi fi general, judecator si rasplatitor pentru fiecare virtute a voastra dovedita pe campul de lupta. [Elisabeth I, A message to her army at Tilbury on the eve of the Spanish Armada, 1588, Historical Royal Speeches and Writings, situl oficial al Monarhiei Britanice].
De buna seama, cunoscand dezastrul Armadei, chiar si cei mai exigenti critici vor fi obligati sa admita ca Elisabeth I nu era lipsita nici de virtuti eroice, nici de harul comunicarii.
In Manualul, Epictet observa ca Pe oameni ii tulbura nu lucrurile in sine, ci parerile pe care si le fac cu privire la lucruri. [ Epictet. Marcus Aurelius, Manualul. Catre sine, Ed. Minerva, Bucuresti,1977, pag. 9] Parafrazandu-l, as zice ca nu femeile ii inspaimanta pe misogini, ci ideea pe care acestia si-o fac despre ele.

Cel care se increde intr-o femeie, se increde intr-un hot afirma Hesiod.
In anii ’60 ai secolului trecut, atunci cand Katherine Meyer s-a casatorit, tatalui sau i s-a parut de neconceput ca sotul sa aiba statut de angajat al firmei sotiei, cu atat mai mult cu cat fiica sa fusese educata exclusiv pentru a interpreta rolul ce i se pregatise : acela de « necuvantatoare gratioasa si decorativa ». In virtutea convingerilor sale, batranul Meyer i-a donat proaspatului ginere un pachet insemnat de actiuni ale ziarului « The Washington Post » (pe care, in paranteza fie spus, acesta n-a ezitat sa si le insuseasca atunci cand a parasit « necuvantatoarea », pentru a « trai periculos » in tovarasii mai putin ortodoxe). “Curios, nu numai ca nu m-am opus, dar am fost chiar cu totul de acord cu aceasta idee”, afirma Katherine Graham Meyer in volumul de memorii recent aparut. Peste cativa ani, atunci cand felul de viata pe care sotul si-l alesese l-a impins spre nebunie si sinucidere, papusa decorativa s-a trezit pe neasteptate in situatia de a prelua conducerea faimosului cotidian, lucru pentru care, asa cum marturiseste in memoriile ei, era complet nepregatita.
„Mi se parea ca traiesc pe alta planeta” ("I seemed to be living on another planet.") [Star Tribune, 02-23-1997, pag. 18F]
Din fericire, asa cum remarca si Anna Freud, mintile creative au stiut totdeauna sa depaseasca tarele oricarui tip de educatie daunatoare. Katherine Graham Meyer nu numai ca a facut fata unei provocari pentru care era complet nepregatita, ci s-a dovedit capabila sa reziste tuturor presiunilor si amenintarilor inspaimantatoare la care a fost supusa in perioada premergatoare declansarii cutremurul numit mai tarziu „Afacerea Watergate”. Katherine Graham a dovedit astfel ca dispune de capacitati nebanuite de a comunica, ba mai mult, de a se impune in fata opiniei publice, in ciuda celor mai aprige prejudecati: „Pe vremuri, puterea era considerata un atribut exclusiv masculin. In realitate, puterea nu are sex. [Katherine Graham, Personal history, Knopf, 1997].

Rareori sunt de acord barbatii si femeile asupra meritului unei femei: interesele lor sunt prea deosebite - admite La Bruyere, intr-o cugetare de bun-simt. Si este pacat ca se intampla asa, deoarece [...] oricat as fi de convins ca cei alesi pentru diferite functii – fiecare dupa inzestrarea lui fireasca si dupa pregatirea lui – isi fac bine datoria, imi iau inima in dinti si spun ca s-ar putea intampla sa existe pe lume multe persoane – cunoscute sau necunoscute – nefolosite de nimeni si care si-ar face datoria foarte bine; si sunt indemnat la credinta acesta de uluitorul succes al unor oameni pe care numai intamplarea i-a adus la rostul lor si despre care nu se auzise pana atunci cine stie ce. Cati oameni minunati, inzestrati cu strasnice talente, au murit fara a se fi pomenit ceva despre ei? Si cati mai traiesc si astazi, despre care nu se vorbeste nimic si despre care nu se va vorbi niciodata? [La Bruyere, Caracterele, Ed. Pentru Literatura, 1968, vol I, pag. 159; 134].

Din comentariile de pana acum este evident ca nu putem ignora „partea misogina a ecuatiei”; ea exista si are, de buna seama, surse care o alimenteaza si vectori care o propaga; intre acestia, prejudecatile generate de cutuma si educatia se disting de la distanta.
O lucrare semnificativa care „diseca” mecanismele educatiei feminine este, fara indoiala, Deuxieme sexe, publicata de Simone de Beauvoir imediat dupa razboi. Pasajele citate provin din volumul editat la Paris, de Gallimard, in 1947:Pag. 20: Dimpotriva, in cazul femeilor exista inca de la inceput un conflict intre existenta sa autonoma si „alteritatea” sa: este invatata ca pentru a placea trebuie sa cauti si placi, trebuie sa devii obiect; ea trebuie, deci, sa renunte la autonomie. Este tratata ca o papusa vie si i se refuza libertatea; astfel se innoada un cerc vicios; caci cu cat mai putin isi va exersa libertarea, va intui si va descoperi lumea care o inconjoara, cu atat mai putin va gasi in ea insasi resurse, cu atat mai putin va indrazni sa se afirme ca subiect. Pag. 45: Nu este de mirare ca, in timp ce fratele sau joaca rolul eroului, fetita sa joace cu placere rolul martirei. Pag. 50: ...toti baietii – spunea Platon odinioara - declara ca ar avea oroare sa fie fete; aproape toate fetele sunt dezolate de a nu fi baieti. Potrivit statisticilor raportate de Havelock Ellis, un baiat din o suta ar dori sa fie fata; mai mult de 75% din fete ar prefera sa-si schimbe sexul. Pag. 97-100: A fi feminina inseamna a te dovedi slaba, superficiala, pasiva, docila. Tanara fata va trebui nu numai sa pareze, sa infraneze, dar chiar sa-si reprime spontaneitatea si sa o substituie cu gratia si sarmul studiat, asa cum a fost invatata de cei mai in varsta. [...]barbatii nu agreeaza [...] femeile „cu cap”; prea multa intelepciune, cultura, inteligenta, prea mult caracter ii sperie.

Daca un dialog Simone de Beauvoir-Jane Austen ar fi fost posibil, de buna seama ca Jane Austen ar fi completat: O femeie, daca are nenorocul sa dispuna de oarecare stiinta, trebuie sa ascunda aceasta cat de bine poate. Deloc surprizatoare, in acest context, optiunea scriitoarei britanice de a-si publica primele romane sub sintagma „By a lady”, deloc de mirare rezervele marchizei de Sevigne atunci cand i s-a propus sa-si publice faimoasa corespondenta, care ne-ar fi ramas complet necunoscuta daca varul autoarei, Bussy-Rabutin, n-ar fi avut inspiratia de a o publica fara stirea ei.

Tentativele de dezvoltare a abilitatilor cognitive ale femeilor au fost reprimate timp de milenii, fie prin claustrarea in sens propriu in universul domestic, asa cum se intampla, de pilda, in antichitatea elenistica, fie, dupa cum observa Alvin Toffler in „Al treilea val”, prin impovararea peste masura cu responsabilitatile dificile si neprestigioase ale familiei. Insasi Marie Curie marturisea la un moment dat: Am fost adesori intrebata, mai ales de catre femei: cum am reusit sa impac viata de familie cu o cariera stiintifica. Ei bine, n-a fost prea usor.

In contextul celor aratate mai sus, nu ar trebui sa surprinda pe nimeni ca femeile, ca si barbatii dealtfel, si-au creat un mod specific de a rationa, ca rezultanta a influentelor psiho-afective la care au fost expuse timp de milenii, prin mecanismele guvernate de traditie, de religie, in genere prin preceptele morale impuse de societate. Ceea ce mi se pare exagerat este sa se clasifice aceste moduri de a rationa in „bune” si „rele”. O personalitate politica de prima marime a secolului trecut, Golda Meir, spunea: Multi ma acuza ca as conduce afacerile statului cu inima si nu cu capul. Si ce-i cu asta? Cei care nu stiu sa planga din toata inima, nu stiu nici sa se bucure. As zice, asadar, ca femeile rationeaza, comunica si actioneaza ca femeile, iar barbatii – ca barbatii. Si este foarte bine ca se intampla asa, deoarece gasesc ca o femeie „barbata” poate fi tot atat de dezagreabila ca si un barbat efeminat.
Modul feminin de a rationa, de a comunica si de a actiona nu a impiedicat-o pe Margaret Thatcher sa gaseasca cele mai potrivite solutii in criza Malvinelor, dupa cum nu a impiedicat-o nici pe Eileen Collins sa execute, in calitate de comandant al navetei Discovery, procedurile neuzuale si atat de riscante ce i-au permis sa duca la bun sfarsit prima misiune spatiala de succes dupa doua tragice ratari succesive.

Misiunea femeii nu este aceea de a spori spiritul masculin, ci de a exprima femininul; misiunea ei nu este aceea de a conserva lumea creata de barbati, ci este aceea de a crea o societate umana, prin infuzia de spirit feminin in toate activitatile sale, opina Margaret Thatcher, primul ministru britanic cu cel mai lung mandat din ultimii 150 de ani. Tot ea afirma, intr-un alt context, ca batalia pentru drepturile femeilor a fost, in linii mari, castigata. O misiune spatiala aflata sub comanda unei femei, o musulmana desemnata ca negociator sef al palestinienilor in dialogul extrem de complicat cu Israelul, o femeie de culoare ca secretar de stat al SUA, de neconceput cu mai putin de 50 de ani in urma, sunt tot atatea argumente care confirma tendinta societatii de a se debarasa de prejudecatile ridicole si contraproductive ce dainuie de atat de mult timp.

Concluzie
Educatia milenara a femeilor a condus la crearea unei tipologii specifice de a gandi si de a relationa, care poate fi la fel de benefica si de eficienta ca si tipologia masculina.
Asa cum observa Eleanor Roosevelt in What Ten Million Women Want, aparut in The Home Magazine nr. 5 din martie 1932, este momentul sa ne debarasam de ideile preconcepute care greveaza imaginea femeilor, le perverteste constiinta si le cenzureaza abilitatile; avem suficiente argumente pentru a considera femeia ca un partener de incredere.
Nu este cazul sa acordam armelor seductiei o importanta mai mare decat au. E adevarat ca aceste arme vor fi in continuare folosite, atat de femei, cat si de barbati, indeosebi daca ei evolueaza in domenii pe care le-as numi, chiar cu riscul de a contraria, ale artelor „facile” ( „frivole” ar putea parea un termen cam dur) – show-biz, fashion, presa mondena s.a.m.d. Nu cred, insa, ca valoarea autentica, acolo unde ea realmente exista, are nevoie de asemenea artificii.
Comentariile pe care le-am formulat pot parea (si poate ca si sunt) cam subiective; e oarecum firesc si de inteles sa fie asa.
How quick come the reasons for approving what we like a spus Jane Austen si a avut, fara indoiala, dreptate.


Un articol de Luminita Enescu, special pentru elady.ro
sursa:elady.ro

Emanciparea femeii
Conceptul de "emancipare a femeii" a stârnit mereu o serie nesfârsita de argumente pro si contra si un val de nemultumire din partea barbatilor. Confundat adesea cu feminismul extrem, el a reprezentat aproape instantaneu baza de plecare a ideii de "familie moderna".

Rolul traditional al femeii era acela de sotie. Ca sotie, ea trebuia sa se ocupe de cresterea si educatia copiilor, de bunul mers al gospodariei (curatenie, mâncare) si, de asemenea, de bunastarea sotului sau. Probabil ca aceste îndatoriri nu suna atât de rau, însa ele erau doar simple responsabilitati înglobate în obligatia suprema: supunere totala. În anumite societati, femeia era fortata chiar sa îsi venereze sotul, un exemplu cutremurator fiind ritualul pe care trebuia sa îl urmeze orice nevasta din vechile societati hinduse, care consta în sinuciderea de bunavoie prin ardere pe rug în cadrul slujbei de înmormântare a sotului ei. Într-o lume a barbatilor care ocupau posturile cele mai importante, remunerate pe masura, femeile se multumeau cu joburile care extindeau, bineînteles, rolul de a 848d35i casa: doica, croitoreasa, femeie de serviciu, etc., neoferindu-li-se ocazia de a îsi dezvolta si fructifica aptitudinile ascunse.

De-a lungul timpului, destinul femeii a fost conditionat de istoria proprietatii private. Barbatul, ca proprietar al pamântului îsi însusea prada capturata în lupta, astfel s-a conturat rolul sau în economie si dreptul ereditar la mostenire. În societatile patriarhale, casatoria nu semnifica decât trecerea femeii din proprietatea tatalui în cea a sotului. Astfel, chiar si în societatile emancipate cum era cea ateniana, femeia traia ferecata în gineceu, alaturi de sclave si copii, iar în anumite societati din Egiptul antic, ideea de femeie ca proprietate si simplu obiect era dusa atât de departe încât atunci când sotul murea, femeia era îngropata de vie alaturi de el pentru ca acesta sa poata fi îngrijit de ea si pe lumea cealalta.

Miscarea de emancipare a femeii a demarat abia în secolul al XVIII-lea, în cadrul curentului iluminist, în ciuda ideilor care sustineau ca femeia trebuie sa fie la dispozitia barbatului si a copiilor, ca ea ar fi capabila sa creeze numai la nivelul legilor naturii, adica aducând pe lume copii.. În acele timpuri, femeia maritata era lipsita total de drepturi, ea intra în patrimoniul de bunuri al sotului, odata cu zestrea si îi datora acestuia "supunere oarba si fidelitate absoluta, în caz contrar sotul, care avea drept la adulter, putea sa-i administreze orice pedeapsa, chiar si moartea." (Sima,Tudora, 2004, p. 19). Accesul la învatamântul superior le-a fost permis femeilor abia în cea de-a doua jumatate a secolului XIX. În România, miscarea pasoptista propune un program de modernizare a societatii românesti, cu influente asupra întregului proces de dezvoltare economica, politica si sociala si pune mare accent pe emanciparea femeii prin cererea de drepturi egale pentru ambele sexe, în acelasi an miscarile pentru drepturile femeii au capatat amploare în mai multe tari, chiar si în Statele Unite, astfel lupta pentru egalitate devenind un fenomen global. Nicolae Balcescu "îsi exprima speranta ca emanciparea femeii va deschide portile unei noi civilizatii" (Zamfir, Elena; Zamfir, Catalin., 2002, p. 14 ). Însusi Auguste Comte este de acord cu ierarhia sexelor, între care acesta este de parere ca exista "diferente radicale, în acelasi timp fizice si morale, care, la toate speciile animale si mai cu seama în interiorul rasei umane, le separa profund". Din pacate, chiar si cei mai mari scriitori din literatura universala încurajau discriminarea femeii si pastrarea acesteia într-o supunere totala. Totusi cel care a fondat feminismul este chiar un barbat, Leon Richer, care a creat în 1869 "Drepturile femeii" si a organizat "Congresul international al dreptului femeilor" în anul 1878.

La sfârsitul secolului al XX-lea femeile au început sa detina roluri centrale în toate aspectele vietii, tinerele fiind încurajate si educate sa faca tot ceea ce mamele sau bunicile lor nu au putut realiza decât în mica parte. Este recunoscut legal faptul ca emanciparea femeii a contribuit la îmbunatatirea calitatii vietii familiale, la cresterea din punct de vedere economic si la marirea fortei de munca prin potentarea calitatii muncii din fiecare domeniu de activitate. Pe lânga participarea femeii în munca, promovarea unui tratament nediscriminatoriu pentru femei la locul de munca, stimularea participarii scolare fara niciun fel de discriminare de gen si a participarii femeii cu drepturi egale în toate sferele vietii (dreptul la vot, la autorealizare, etc) în România, dar si în lume, s-a promovat si o politica de dezvoltare a vietii de familie împotriva unor modele traditionale. Mai exact a fost promovata, mai ales prin mijloacele propagandei, o noua diviziune a rolurilor în familie. Astfel, procedura de divort a fost mult simplificata, fiind eliminate formele de discriminare a femeii în procesul de divort, ba chiar mai mult de atât, femeia este acum în general cea favorizata, putând obtine chiar si dreptul asupra celei mai importante avutii a sotului, copiii.

Dar oare numai emanciparea femeii a schimbat modelul traditional familial sau progresul tehnologic si progresul în general le-a determinat pe femei sa fie în pas cu vremurile si, practic, sa se adapteze noilor cerinte? Oare nu cumva societatea a cerut si a încurajat aceasta emancipare a femeii, iesirea ei din "rolul" de baza din cauza ca se ajunsese undeva la o rascruce, la plafonare din punct de vedere profesional, iar implicarea femeii în viata economica a dat un nou sens evolutiei pe plan profesional? Acest aspect va ramâne mereu incert: daca femeia a dobândit drepturile ei profesionale ca o urmare logica a noii identitati sociale sau pur si simplu pentru ca societatea a cunoscut o lipsa de forta de munca ce nu putea fi compensata decât prin angajarea lor. Este posibil ca raspunsul sa nu fie aflat niciodata, mai ales pentru ca cel mai probabil motivul concret pentru care femeile au fost acceptate în tot mai multe posturi si domenii de lucru a fost o combinatie a celor doua cauze.

" Evolutia industriala si urbana din ultimele secole, în cazul unor societati, si din ultimele decenii, în cazul altor societati, a impus ca tip principal de familie - sau chiar ca tip unic - familia nucleara " ( Mihailescu, Ioan, 2003, p. 167). Acest tip de familie este frecvent întâlnit, caci "îndeplineste functii socio-afective, biologice, economice si educationale" (idem, pag. 167) si presupune existenta unui sot si a unei sotii.

În societatea contemporana, mass-media reprezinta un instrument extrem de important în formarea mentalitatii colective, iar presa cotidiana prezinta tendinta de a promova stereotipuri legate de apartenenta de gen. Presa pare populata de urmatoarele tipuri de femei:

a. Femeile ca obiecte sexuale (folosirea femeilor ca profesioniste în industria de exploatare sexuala, prezentarea prostitutiei într-o lumina negativa, astfel aparând tendinta de "învinovatire a victimei" si prezentarea femeilor obisnuite ca obiecte sexuale);

b. Femeile victime, obiecte ale violentei;

c. Femeile din clasa superioara- prezentate ca beneficiind de importante resurse materiale oferite de persoane de sex masculin (sotii lor de exemplu), întarindu-se imaginea de femeie dependenta, care se bucura de conditii deosebite de viata fie din întâmplare (succesul sotului), fie datorita calitatilor sale fizice.

Aceasta tendinta a presei este, într-un fel, o ramasita a discriminarilor dintre sexe demult alungate din societatile evoluate, fiindca, desi aparent, aceasta este scandalizata de felul în care sunt tratate femeile, nu promoveaza destul motive concrete pentru care acestea merita sa fie respectate. De altfel, femeile sunt de obicei categorizate în presa mai ales prin prisma relatiilor de familie, în termeni domestici, iar barbatii în termeni ocupationali, eventual în termeni de succes politic. Înca se promoveaza în diferite productii media stereotipul "femeii ca proprietate a barbatului- tata sau sot", mitul "domesticitatii" si diferite modele în care femeia trebuie sa se încadreze, iar multe femei nu se pot desprinde de toate acestea si se complac în aceste situatii, poate si pentru ca nu pot întelege ca o femeie trebuie sa fie mai mult decât o sotie perfecta, o "gospodina desavârsita în bucatarie, o iubita înfocata în dormitor si o doamna stilata în sufragerie, cu musafirii" (Bradeanu, Adina; Dragomir, Otilia; Roventa-Frumusani, Daniela; Surughiu, Romina, 2002, p. 106)

Desi emanciparea femeii nu este finalizata, caci discriminari continua sa existe, si desi înca exista societati în care femeile suporta tratamente umilitoare, ele fiind obligate sa accepte casatoria sotului cu alte femei sau sa fie supuse pâna la moartea barbatului, în majoritatea societatilor moderne aceasta schimbare s-a produs într-un timp destul de scurt, dar eficient si lupta pentru perfectionarea egalitatii continua sa fie purtata în fiecare zi, prin înfiintarea organizatiilor împotriva violentei în familie si prin emiterea de noi legi tot mai specifice si explicite ce protejeaza femeia casatorita si le pun în vedere sotilor ca o nevasta nu este o achizitie. Cu toate ca vor mai trece multe secole probabil pâna ce barbatii vor accepta la nivel global egalitatea dintre ei si sotiile lor, în majoritatea societatilor evoluate mentalitatea s-a schimbat în general radical, astazi opinia publica privind agresarea unei femei, fie ea chiar si propria nevasta, ca un act barbar, lipsit de onoare si injustificabil.

Referitor la atitudinea legii cu privire la pozitia femeii în cadrul casatoriei, schimbarile care au avut loc de la societatea antica pâna la cea moderna sunt aproape incredibile, nevasta având acum egalitate absoluta garantata si numeroase drepturi: drept de proprietate personala asupra bunurilor ce îi apartineau pâna la încheierea casatoriei, dreptul la securitate, ce îi interzice categoric sotului sa o batjocoreasca în orice fel si probabil cel mai impresionant, care persista chiar si dupa divort, dreptul la întretinere - de a îi cere sotului sa o întretina atunci când este incapabila sa munceasca pe motiv de boala sau când este gravida, sau de a îl obliga pe sot sa îi întretina atât pe ea cât si pe copil cât timp aceasta creste copilul comun pâna la vârsta de 3 ani sau chiar pâna la 18 ani în anumite cazuri. De asemenea, astazi este posibil ca sotul sa fie cel care poate alege sa stea acasa dupa nasterea copilului pentru a-l îngriji, în timp ce sotia se va întoarce la serviciul pe care îl detine, lucru care nu era nici acceptat si nici posibil acum câteva decenii. Astfel, este recunoscuta capacitatea femeii de a se întretine si a barbatului de a îi prelua rolul în casa.

De-a lungul anilor, cuvântul "femeie" a fost perceput de societate sub forme diferite, caci ea, femeia însasi a suferit numeroase schimbari de ordin profesional, functional, economic si, de asemenea, familial. Totodata, femeia a contribuit la îmbunatatirea calitatii vietii familiale, iar acum, având posibilitatea deciziei în acest sens (si control), copiii se pot bucura de un viitor prosper. As putea spune chiar ca emanciparea femeii a fost o piesa importanta din puzzle-ul evolutiei, deschiderii si progresului societatii. Desi familiile si-au pierdut formele traditionale, familia de azi este întemeiata pe temei rational, afectiv, iar noua pozitie a femeii atât în cadrul ei cât si în lumea profesionala va avea cu siguranta un rol esential în îmbunatatirea relatiilor interumane, facând oamenii sa se respecte reciproc tot mai mult.

" Schimbarile în comportamentele nuptiale si în modelele familiale au consecinte importante asupra relatiilor dintre familie si societate, dintre individ si societate si asupra posibilitatilor de realizare a functiilor familiei. " (Mihailescu, Ioan, 2003, p. 171).
www.scritube.com
Femeia a avut un stat în mare parte marginalizat de-a lungul secolelor. Istoria evoluţiei acestui statut şi a luptei femeilor pentru emancipare este una fascinantă. Iată câteva dintre lucrurile ce au marcat evoluţia statutului femeii în societate. În interiorul civilizatiei sumeriene şi babiloniene, femeia se bucura de o anumită independentă juridică, spre deosebire de Egipt, unde totuşi putea stăpâni ca regină.
Tendinţa dominantă în civilizaţiile antice era izolarea femeii în societate, dar mai ales în viaţa politică, dar creştinismul a acordat importanţă figurii feminine, prin modelul Mariei. Cu toate acestea, Evul Mediu nu a înlăturat inferioritatea juridică şi ierarhică, confirmată de procesul de clericalizare al Bisericii.
Renaşterea şi epoca modernă menţin ideea de femei vrăjitoare sau bănuite de vrăjitorie, condamnând practicile care scăpau controlului bărbaţilor (domeniul sexualităţii şi al naşterii, cu transmiterea de ritualuri şi de leacuri de la o femeie la alta, până în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea când se va impune din ce în ce mai mult puterea clasei medicale).
Inegalitatea dintre femei şi bărbaţi este puternic pusă în discuţie de SUA, Anglia, Germania pe parcursul secolului al XIX-lea, ceea ce a deteminat creşterea capitalului de popularitatea mişcărilor feministe şi a celor socialiste, în cadrul cărora un rol semnificativ l-au avut multe femei.
De-a lungul secolului al XIX-lea începe să se răspândească o presă specific feminină, fie cu caracter practic-pedagogic, fie pur şi simplu de evaziune şi modă.
În primele decenii ale secolului al XX-lea este introdus în legislaţia multor ţări occidentale dreptul de vot şi deplina autonomie în domeniul economic.
În timpul Primului Război Mondial, femeile sunt chemate să îndeplinească roluri în mod tradiţional considerate „bărbăteşti”, din cauza implicării bărbaţilor în războiul armat.
Femeile obţin din partea anumitor biserici, dreptul de a accede în funcţii ecleziastice, în anumite confesiuni protestante şi în Biserica Anglicană.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în Italia Uniunea Femeilor Italiene, legată de partidele de stânga, încearcă creşterea atenţiei asupra problemelor asistenţei şi protecţiei femeilor.
Începând cu anii ’60 s-au afirmat în SUA (Women’s Lib) şi în Europa (Mişcarea de eliberare a femeilor), curente filosofice care au dat naştere feminismului: chestiunea femeii înceta de a mai fi pusă doar în termeni exclusivide revendicare a unei egalităti juridice, valorizând identitatea feminină specifică.

historia.ro

Evoluţia feminismului românesc


Începuturile emancipării femeii române. Contextul internaţional

Dacă odată cu izbucnirea, în 1789, a Revoluţiei franceze, femeia iese din spaţiul domestic devenind luptătoare egală cu bărbatul pentru principiile întregii societăţi, reformularea statutului ei social a presupus încă o lungă perioadă de timp. Deşi până la sfârşitul secolului al XIX-lea locul şi rolul ei în societatea europeană rămân încă marginale, nu încetează să evolueze. În pofida persistenţei clişeelor tradiţionale, sub impactul mişcării feministe, cu trăsături specifice pe zone şi perioade (unii autori au subliniat că nu există feminism, ci feminisme) inserţia femeilor în viaţa societăţilor europene, şi dobândirea de drepturi pe diverse planuri, se produce treptat. Feminismul însuşi evoluează de la cel iniţial, al egalităţii (vizând stipularea în constituţie a egalităţii de drepturi), la cel al diferenţierii şi al eliberării, până la feminismul radical, lansat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Situaţia femeii în spaţiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice.


Doamna - ctitor

Pe parcursul Evului Mediu, reprezentantele înaltei societăţi şi soţiile domnitorilor au părăsit adeseori viaţa plictisitoare din iatacuri pentru a-şi sprijini soţii atunci când aceştia se confruntau cu situaţii politice delicate: la români „nu e nici un colţ de taină unde să se ascundă sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate şi, când domnul cade, ea e gata să joace rolul său” (Nicolae Iorga). Unele s-au implicat în luptele pentru tron, fie ajutându-şi soţii să-l (re)capete, fie sprijinindu-şi fiii în lupta succesorală sau chiar în conducerea ţării: „Ele se îndreaptă către dregători şi dau mărturia unei judecăţi îndeplinite. Spun cine e soţul, de la care le vine toată puterea, dar fac să scrie cartea domnească în numele lor. Dedesubt nu e pecetea domnului, ci mica, delicata pecete de inel a doamnei” (Idem). Respectul datorat acestora este relevat şi de faptul că participau la ospeţe, Dimitrie Cantemir relata că uneori „la masa de prânz a domnului vine şi Doamna”, nu este doar slujită, în iatacurile proprii, de dregători „cămăraşii, medelnicerii, cuparul sau paharnicul şi jupânesele alese din neamurile boiereşti”. Fiicele erau utilizate, ca peste tot în Europa vremii, pentru a încheia alianţe sau a consolida averi. Dintre acestea relevante sunt doamnele Chiajna, Ecaterina Salvaresso, Maria Voichiţa, Stanca, Ruxandra Lăpuşneanu, Elisabeta Movilă, Păuna Cantacuzino sau domniţele Elena, Bălaşa, Rallou ş.a.


Doamna - sensibilă

Escaladarea barierelor impuse de viaţa în strictul univers familial s-a contextualizat ca fenomen în sine în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Emanciparea femeii ca element constitutiv al modernizării societăţii româneşti descrie un parcurs sinuos, condiţionat în bună măsură de structuri de mentalitate, dar şi de incongruenţe aferente politicului sau economicului. Îngemănarea de elemente novatoare cu moştenirea actului filantropic şi de caritate asumat de reprezentantele marilor familii boiereşti din Ţările Române a particularizat cazul românesc în context european şi a dus la recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti ale femeii. Vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite, ceea ce face ca transmisia către celelalte categorii de populaţie să fie trunchiată, pe alocuri echivocă. Majoritatea specialiştilor în domeniu este de acord că iniţiativa feministelor românce nu poate fi considerată drept o banală adoptare mimetică a comportamentului public occidental. Tatonările autohtone valorificau în egală măsură conduita publică exemplară a unora dintre boieroaicele muntene sau moldovene (vezi exemplul Saftei Brâncoveanu), prezenţe active în viaţa comunităţilor locale încă din secolul trecut, dar şi experienţele noilor generaţii aristocratice, promotoarele unui univers ideatic incompatibil cu realităţile româneşti.

Contactul elitelor româneşti cu mesajul livresc iluminist a fost intermediat de studenţii români aflaţi la studiu în Occident, ca şi de o parte a camarilei fanariote. Acţiunea publică a femeii în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost indisolubil legată de cauza revoluţionară şi manifestă în acele familii româneşti care au subscris unei educaţii în spiritul vremurilor noi (vezi Zoe Golescu, Maria Rosetti sau Cocuţa Conachi). Raportarea acestora la realităţi politice într-o permanentă schimbare (războaiele napoleoniene, Sfânta Alianţă, războaiele ruso-austro-turce, legitimarea Imperiului German ca un centru de putere) a determinat actul de acţiune publică. Zoe Golescu a împărtăşit ideea izbucnirii unui nou conflict ruso-turc, care să oblige Marile Puteri să intervină şi să clarifice situaţia internaţională a Principatelor Române. O privire sumară asupra îndeletnicirilor sale din perioada postrevoluţionară – întreţine o vie corespondenţă cu fiii săi, are contacte cu secretarul Consulatului britanic din Bucureşti, călătoreşte în Imperiul Otoman şi se confruntă cu reprezentantul Puterii protectoare la Bucureşti – relevă faptul că este bine informată despre mersul afacerilor europene şi despre oportunităţile româneşti în acest context. Multe dintre familiile româneşti cu stare au ales să-şi trimită fetele la studii „în îndepărtata străinătate”, tocmai pentru definitivarea unui profil spiritual armonios.


Doamna - soţie

Idei care au făcut carieră în epocă, precum libertate, egalitate sau democraţie au sedus publicul feminin (vezi celebritatea salonului Elenei Sturdza). Femeia a fost mult mai deschisă la asumarea unui tip de discurs politic novator, în principal datorită aspiraţiilor sale de natură egalitaristă în spaţiul cetăţenesc. Intenţia declamată, de participare la viaţa politică, a fost incompatibilă statutului său şi prevederilor codexurilor legislative în vigoare. O abordare economică a problemei permite surprinderea aspectelor legate de protejarea femeii în calitatea sa de soţie în faţa abuzurilor soţului, în acest sens Codul Civil cuzist valorificând la un nivel superior prevederile legislative anterioare (Codul lui Caragea sau cel al lui Calimachi). Interogarea factorului social lămureşte privitor la carenţele perpetuate în educaţia femeii (îndeosebi a orăşenimii şi ţărănimii). Astfel, unul dintre punctele forte ale discursului feminist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a vizat facilitarea accesului la educaţie a fetelor şi atenuarea acelor constante educaţionale ce le pregăteau pe femei exclusiv pentru rolul de soţie şi mamă, idee subliniată de la cel mai înalt nivel: „Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă” (Carol I, cuvântare la premierea fetelor din şcolile primare şi gimnaziale de fete, 1876) sau „Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…” (Elisabeta de Wied, discurs la Academia Română, 1890).


Doamna - revoluţionar

Angajarea Regatului României în prefaceri interne de natură economică a funcţionat ca reactiv în procesul de socializare a femeii. Cererea pe piaţa muncii determina remanierea socială şi constrângea sistemul public de educaţie să apeleze la acele resorturi instituţionale care să-l eficientizeze. Descendentele familiilor aristocrate continuau să-şi desăvârşească profilul intelectual în capitale europene faimoase, în timp ce moştenitorii burgheziei în formare au ales învăţământul universitar românesc (în 1908, cca 21,64% din numărul studenţilor erau femei). Beneficiile noii configuraţii economice s-au tradus în percepţia despre sine a femeii autohtone. Cvasiindependentă din punct de vedere financiar, consumatoare de literatură şi de vestimentaţie de factură occidentală, aceasta a învăţat treptat să-şi articuleze pretenţiile faţă de societatea la a cărei funcţionare a devenit părtaşă. Formularea explicită a revendicărilor a fost asumată de diversele asociaţii de femei ce au fiinţat în epocă. Interesate în săvârşirea actelor de binefacere ca expresie a cultivării tradiţiei mişcării feministe, aceste organizaţii au arborat cu timpul stindardul cauzei feministe. Organele de presă aferente au facilitat schimbul de idei, dar şi popularizarea discursului. Dintre tipăriturile cele mai influente ale perioadei se cuvin a fi menţionate „Femeia Română” (întemeiată de Maria Flechtenmacher, 18781888), „Gazeta Femenină”, „Familia”, „Munca” (1889), „Rândunica” (1893), „Buletinul Ligii femeilor” (1895), „Dochia” (întemeiată de Adela Xenopol, 1896), „Românca”, „Uniunea femeilor române” (1908), „Viitorul româncelor”, „Drepturile femeii” (1912). În paginile acestor publicaţii, elitele au fost provocate să-şi formuleze pertinente puncte de vedere privitor la nevoia de emancipare a „femeii române din toate straturile sociale” şi să configureze proiecte de reformă socială adecvate realităţilor româneşti ale momentului.

Confruntarea cu împământenita ordine socială rigidă şi închistată a îngreunat orientarea feministelor spre sfera publică, acestea preferând chiar şi în perioada interbelică acţiunea pe cont propriu şi mai puţin coroborarea eforturilor lor cu a celorlalte minorităţi marginalizate în numele tradiţiei. Cele mai multe dintre apelurile publice accentuau rolul ce-i revenea bărbatului în ridicarea spirituală a femeii şi în educaţia acesteia. Politicieni şi oameni de cultură precum Ion Heliade-Rădulescu, George Bariţiu, C.V. Ficşinescu, Paul Scorţeanu sau Valeriu Hulubei au subliniat nevoia stringentă de reaşezare a sistemului de educaţie, condiţie sine qua non a profilării unei societăţi civile trainice. O naţiune tânără, aşa cum era percepută naţiunea română, trebuia să se reproducă în condiţii de sănătate mentală. Femeia era constrânsă astfel să transmită un mini-discurs uniformizat despre viitorul ţării şi despre menirea patriotică a fiecărui cetăţean, mini-discurs însuşit în cadru instituţional (şcoală, biserică). Altfel spus, societatea românească din a doua jumătate a sec. XIX era dispusă să cultive femeia numai în calitatea acesteia de mamă (în plan restrâns, mamă de familie, în plan larg, mamă a naţiunii) şi bun creştin, şi mai puţin să reflecteze asupra includerii acesteia în corpusul cetăţenesc.


Doamna - luptător

Radicalizarea discursului feminist a fost legitimată şi de profilarea pe scena politică a Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care prevedea în statutul votat la cel de-al doilea Congres „absoluta egalitate între bărbat şi femeie”, „egalitatea drepturilor politice şi civile dintre bărbat şi femeie” sau retribuţie egală în condiţiile prestării aceleiaşi munci (cotidianul „Munca”, 24 aprilie 1894). Sofia Nădejde, soţia liderului socialist Ion Nădejde, familiarizată ideologic cu mişcarea socialistă, a supus dezbaterii publice subiecte preferate mediului publicistic francez, cum ar fi, de pildă, raportul dintre inteligenţă şi greutatea creierului. Argumentaţia sa a subliniat nevoia revizuirii percepţiei societăţii româneşti despre femeie şi despre emanciparea sa prin învăţătură, cel puţin din perspectiva accepţiei sale ca „om, semen al bărbatului”.

Liga Femeilor din România” (1894) a fost una dintre multele societăţi feministe care şi-a exprimat deschis intenţia de a întreprinde acţiuni în spaţiul public, menite să relativizeze locul „mult prea restrâns” rezervat femeilor. Astfel, militantele îşi propuneau să aducă modificări corespunzătoare legislaţiei în vigoare, îndeosebi Codului Civil, să convingă de necesitatea independenţei economice a soţiei în interiorul vieţii de familie, să se implice în promovarea femeii instruite în posturi până atunci rezervate cu obstinaţie elementului bărbătesc (avocat, notar, membru în Consiliul de Administraţie). Programul a cunoscut de-a lungul timpului importante adnotări, dintre care semnificativă ar fi referinţa la reclamarea drepturilor politice. O modalitate de cointeresare a factorului politic de decizie practicată de membrele Ligii a fost încunoştiinţarea prin petiţii adresate Parlamentului despre nevoia stringentă de rezolvare a doleanţelor lor. În primul deceniu al secolului trecut s-a impus, pe lângă necesitatea emancipării culturale a femeii, şi recunoaşterea apartenenţei sale cu drepturi depline la corpul cetăţenesc (prima româncă care a arătat semnificaţia obţinerii dreptului de vot pentru femeie a fost Eliza Popescu).

Participarea Regatului României la prima conflagraţie mondială a presupus schimbări bruşte la nivelul politicii de stat, ca şi deteriorarea ireparabilă a sistemului tradiţional de valori. Femeia română a ieşit din anonimat odată cu înrolarea soţului, a fratelui, a fiului sau a tatălui în armată. Fie ele ţărănci cu grija gospodăriei, infirmiere mobilizate în spitalele de campanie din spatele frontului, muncitoare în fabricile româneşti care se văzuseră nevoite să suporte efortul de război sau soţii de oameni politici, femeile au reuşit să se adune exemplar şi să dovedească legitimitatea revendicărilor lor. În contextul nou disputatei ordini politico-sociale (discuţiile pe marginea Constituţiei de la 1923), femeia a încercat să-şi impună propriile interese şi să valorifice orizontul deschis moştenit în urma războiului. În iulie 1918 a luat naştere „Asociaţia pentru Emancipare Civilă şi Politică a Femeilor Române”, care valorifica tradiţiile militantelor feministe din Vechiul Regat, dar şi eforturile de emancipare civică ale transilvănencelor (prima asociaţie feministă din spaţiul românesc a apărut la Budapesta). Modificarea fondului legislativ oferea şi oportunitatea impunerii egalităţii politice a femeii cu cea a bărbatului. În acest sens, asociaţia a continuat să trimită petiţii Parlamentului, să organizeze conferinţe publice şi să susţină o amplă campanie de presă.

Perioada interbelică a marcat pe multiple planuri afirmarea cauzei feministe. Practicarea votului universal a reprezentat o provocare în sine pentru întreaga suflare bărbătească (evident, cu excepţiile semnalate de Constituţie). Astfel, puţini dintre aceia care aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi au avut răgazul de a reflecta la legitimitatea cererilor feministe. Noul cetăţean s-a văzut el însuşi obligat să-şi reevalueze într-un ritm alert opţiunile în spaţiul politic, fie şi numai ca urmare a acţiunii a doi factori decisivi – apariţia pe scena politică a unor noi actori şi mandatul de parlamentar pe termen scurt. Faptul în sine a obligat mişcarea feministă să-şi reelaboreze discursul public şi să găsească soluţii viabile în vederea împlinirii misiunii sale sociale.

Monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu

Politicul a rămas mai departe refractar la oportunitatea unei dezbateri pe tema dreptului femeii de a se „încetăţeni”. În ciuda demontării unor prejudecăţi sau a unor mentalităţi rigide şi atitudini închistate (vezi cazuri precum Ecaterina Teodoroiu, Ella Negruzzi, Elena Stoenescu-Caragiani, Smaranda Brăescu sau Olga Prezan), titularii ordinii de stat tradiţional-novatoare au afişat o atitudine rezervată în problema profesiunii civice feministe, uneori folosind discursul acestora pentru a-şi justifica apartenenţa de stânga sau de dreapta pe eşichierul politic. Fracturarea identitară a societăţii româneşti după război s-a reflectat şi în promovarea imaginii despre sine a femeii. Războiul semnase certificatul de deces al moşierimii române, astfel că, multe dintre temerarele susţinătoare ale mişcării feministe vor căuta să-şi salveze trunchiat identitatea. Chiar dacă societatea românească se pretindea primenită din diverse unghiuri de percepţie, în fapt se prezenta sub forma unui amestec de elemente de tradiţie şi inovaţii, ce va încetini procesul de modernizare.

Prinţesa Alexandrina Cantacuzino este un exemplu elocvent în acest sens. Activă în diverse organizaţii feministe precum „Gruparea Femeilor Române”, „Asociaţia Casa Femeii”, „Societatea Solidaritatea”, aceasta a promovat ideea emancipării femeii din perspectiva materialităţii sale într-un ev nou, cristalizat în urma stingerii conflictului mondial. Discursul său îmbracă pe alocuri forme antimoderniste (chiar accente xenofobe), ceea ce face ca regresiunile intelectuale să se substituie formulărilor feministe concrete de dinainte de război.

Mişcarea feministă încerca să rămână, în ciuda diferitelor provocări, puternic ancorată în viaţa socială reală. Argumentaţia oferită de Calypso Botez relativ la necesitatea acordării dreptului de vot femeilor se sprijinea pe factorul „logic şi de adecvare la actualitate”. Suprapunerea dintre stat şi naţiune nu era perfectă, din moment ce femeia, mama naţiunii, era exclusă din corpul cetăţenesc. Poate mai semnificativ decât discursul practicat de către reprezentantele mişcării de emancipare a fost procesul de integrare a femeii în diferitele sectoare ale vieţii publice (de la atelierele meşteşugăreşti la instituţii elitiste precum Academia Română). Lansarea femeii pe piaţa muncii a condus la relativizarea punctelor de vedere antifeministe şi a pregătit societatea românească pentru momentul schimbării. În anul 1929 femeile au primit un parţial drept de vot, în sensul în care puteau să aleagă şi să fie alese în consiliile municipale, în condiţiile în care aveau studii liceale sau profesionale terminate, erau văduve de război sau decorate pentru servicii excepţionale.

Elena Lupescu şi Carol II (1952)

Lipsa de unitate şi, uneori, abuzul de discurs intelectualizat în ceea ce priveşte chestiunile legate de locul şi rolul femeii în societatea românească au devenit sesizabile în perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Experienţa regimurilor politice nondemocratice în spaţiul public românesc (regele Carol II şi mareşalul Ion Antonescu) a cultivat figuri feminine precum Elena Lupescu, regina mamă Elena sau Maria Antonescu. Problema cea mai spinoasă se dovedea a fi cea a categoriilor – Elena Lupescu era demonizată, regina mamă Elena privită condescendent sau admirată, Maria Antonescu acuzată, Zoe Sturdza temută, Alexandrina Cantacuzino „adulată”, Ana Pauker condamnată ş.a.m.d.

Dreptul femeii de a accede în Parlamentul României, câştigat în 1939, a fost lovit de nulitate odată cu alterarea situaţiei politice interne şi internaţionale, aşa că societatea autohtonă avea să recunoască egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbaţii în contextul instaurării unei dictaturi de stânga. Regimul comunist a reglat într-un mod brutal diferendul ideologic dintre promotorii feminismului şi antifeminişti, impunând femeia ca „muncitor socialist egal” cu bărbatul. Chestiunea nu era însă nici pe departe soluţionată, în ciuda deciziei neechivoce a autorităţii de stat.

În încercarea de a se împământeni la Bucureşti, noua ordine politică de stat a trebuit să exerseze şi tehnica compromisului. Astfel, în atitudinea statului de democraţie populară faţă de femeie s-au putut detecta elemente de noutate, însă şi componente tradiţionale. Peste imaginea pe care societatea românească o construise despre rolul femeii în cuprinsul secolelor trecute, titularii noii puteri au suprapus, fără să reflecteze asupra consecinţelor, elemente din discursul feminist interbelic. Acest amestec avea menirea să servească politica socială a regimului comunist.


Doamna cu coc

Ana Pauker

Femeia politician, femeia muncitor sau femeia activist au fost numai câteva dintre modelele cultivate public în timpul administraţiei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Femeia politician, mai ales aceea care se implicase activ în propăşirea mişcării comuniste româneşti în vremuri puţin generoase, avea menirea de a înlocui vidul creat de dispariţia de pe scena politică, cu sprijinul electoratului, a aşa-zişilor demnitari burghezi corupţi. Indiferent că acţionase în numele Partidului Comunist din România sau în numele Cominternului, femeia făcuse dovada capacităţilor sale organizatorice şi, deci, merita un loc important în viaţa politică. Femeia muncitor a pus umărul, alături de muncitorul bărbat, la construcţia socialismului, la avântul procesului de industrializare, la creşterea randamentului muncii (evident, un rol însemnat în mobilizarea „forţelor sale productive” l-a avut propaganda). Femeia activist a jucat, potrivit rapoartelor Comisiei de Propagandă, un rol însemnat în popularizarea „bunelor intenţii” ale noului corp politic în rândul oamenilor muncii. Un fenomen care merită supus atenţiei descrie starea civilă a principalelor voci feminine din epocă – Liuba Chişinevschi, Ana Toma, Sanda Rangheţ, Vanda Nicolschi sau Ecaterina Borilă. Pentru relevanţa opiniei noastre ar fi de exploatat faptul că poziţia penetrantă deţinută de acestea în societatea românească – în C.C. al P.M.R., în organismele de presă sau în societăţile mixte româno-sovietice – se datora într-o însemnată proporţie poziţiei soţilor. În cele mai multe din cazuri, marginalizarea soţului a atras după sine şi mazilirea personajului în cauză. Mai mult, după modelul Anei Pauker, au consimţit la adopţii, în ciuda faptului că erau deja deţinătoarele unor familii consolidate. Sublinierile de mai sus au căderea de a demonstra raportul proporţional dintre tradiţie şi înnoire practicat de regimul comunist.

Fenomenul va îmbrăca noi aspecte în ultimele două decenii de administraţie a lui Nicoale Ceauşescu, datorându-se deopotrivă inovaţiilor din viaţa politicii de stat şi mutaţiilor de factură socială survenite în urma scăderii ratei natalităţii. Coabitarea statutară a femeii muncitor cu femeia mamă a funcţionat ca o provocare pentru echipa prezidenţială. În procesul de formare a „omului nou” termenii contractuali se modifică considerabil. Femeia era în realitate cel mai puţin vizată de discursul propagandistic, pentru că, în fapt, trebuia să se întoarcă cu faţa către trecut şi să-şi redescopere valenţele antebelice de „mamă a naţiunii”. Complicat devenea însă procesul de osmoză dintre ipostazele în care era imaginată femeia – mamă a naţiunii (evident, socialiste), muncitor, soţie şi credincios apărător al păcii.

Prezenţa femeii în activitatea productivă nu a presupus aprioric şi emanciparea socială, aşa cum susţineau parte din feministele perioadei antebelice. Independenţa sa financiară a fost surmontată de obligaţiile de reproducere. Femeia româncă, potrivit iconografiei oficiale, era îngemănarea fertilităţii cu devotamentul faţă de casă şi societate, cu sacrificiul de sine şi capacitatea de luptă.

Elena Ceauşescu

Hotărârea P.C.R. de a acorda un rol mai important în politică femeii s-a concretizat prin numirea a patru femei în Comitetul Executiv al partidului: Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Magdalena Filipaş şi Aurelia Dănilă. Promovarea femeii în structurile de conducere ale statului, la începutul anilor ’70, a avut ca scop legitimarea ascensiunii politice a primei femei a ţării, singura care a reuşit să treacă prin toate nivelurile. Elena Ceauşescu – devenită femeie-simbol, un exemplu pentru toate româncele, aşezată în galeria revoluţionarelor, începând cu femeia neoliticului, trecând prin „soţiile de domnitori” şi ajungând la „femeile marelui front al înnoirilor revoluţionare” – a fost însoţită de persoane care s-au regăsit în funcţii până în ’dec. 1989: Lina Ciobanu, Suzana Gâdea, Ana Mureşan, Aneta Spornic, Alexandrina Găinuşe, Cornelia Filipaş, Maria Bobu, Paula Prioteasa, Maria Flucsă, supuse în permanenţă unui strict control şi, bineînţeles, sancţiunilor. În Comitetul Central al P.C.R. femei membre erau 17% în 1960, 22% în 1965, 23 % 1973 sau 29 % în 1980, raportul femeie/bărbat promovaţi ca noi membri după 1974 este net în favoarea celor dintâi.

Politicianul femeie din timpul guvernării ceauşiste avea un cu totul alt profil intelectual comparativ cu produsul similar al epocii anterioare. Suzana Gâdea, Maria Bobu, Lina Ciobanu sau Alexandrina Găinuşe se evidenţiaseră datorită „capacităţii lor de muncă”, efortului de a-şi construi o carieră profesională exemplară şi, care, odată realizată, garanta reprezentarea la cel mai înalt nivel. Specializarea demnitarului femeie juca un rol insignifiant în noua configuraţie a aparatului de stat – indiferent de formaţie, putea îndeplini cu succes slujbe în învăţământ şi educaţie, sănătate sau justiţie. Înregimentarea politică a acesteia a funcţionat ca zălog pentru o viaţă în slujba credinţelor comuniste. Miniştrii femei ai guvernelor din ultimul deceniu comunist au deţinut şi preşedinţia organismelor de femei la nivel naţional.

Aserţiunea, frecvent reiterată, că în viaţa literară şi artistică spiritul imaginativ ar fi descătuşat este lovită de nulitate, din perspectiva faptului că într-un regim nondemocratic (mai mult decât într-un regim democratic) statul controlează producţia intelectuală şi mesajul cultivat de aceasta. Viaţa sportivă, constant cultivată în totalitarism, a prilejuit Republicii Socialiste România momente de glorie la Jocurile Olimpice sau în diversele competiţii internaţionale (incompatibile cu statutul sportivilor participanţi, şi ne referim îndeosebi la restricţiile cu privire la deplasările în străinătate sau la deţinerea de altă monedă decât cea românească).


Doar... Doamna

Renaşterea spiritului civic (pentru care militaseră Doina Cornea sau Monica Lovinescu) ca urmare a prăbuşirii sistemului comunist a readus în atenţia opiniei publice chestiunea emancipării femeii. Cât de tributară rămâne societatea feminină moralei rurale sau comportamentelor tradiţionale, cât este de dispusă să-şi revizuiască atitudinea faţă de viaţa de familie sau de educaţia copilului sunt numai câteva întrebări la care cercetarea sociologică este somată să ofere astăzi un răspuns.

enciclopediaromaniei.ro
Femeia de- a lungul timpului ...

Vezi mai multe video din diverse

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support