Eu nu-s poet ci dinamită
când primăvara mă imită
şi-mi scoate mugurii afară
ca florile să nu mă doară
Ca un vulcan cu stele-n miez
eu nu exist eu explodez
eu nu exist eu explodez
stiloul meu şi-aruncă lava
şi cerul îşi porneşte nava
şi cerul îşi porneşte nava
Sufletu-mi arde pe hârtie
tăcerea ţipă că e vie
şi nimeni totuşi nu întreabă
de unde-atâtea stele-n iarbă
Şi-n cer de unde-atâtea flori
un ghiont îţi dau şi gata zbori
Şi-n cer de unde-atâtea flori
un ghiont îţi dau şi gata zbori
Costel Zăgan, CEZEISME II
