Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

MARIS ANSELMO

 

 

Ați văzut vreodată un episod din serialul de televiziune  Poirot, cu David Suchet? Dacă da, atunci veți înțelege la ce mă  refer. Am un prieten belgian care pare întruchiparea uimitor de fidelă a bonomului detectiv, în ceea ce privește manierele, curtoazia,  sau pedanteria cu care se îmbracă, exceptand faptul  că e roșcat, nu brunet, și că nu poartă mustață, având tenul spân și plin de pistrui. Omul acesta nu ar intra în casa cuiva fără un cadou în mână, să zicem o sticlă de vin frumos ambalată, sau fără să se anunțe din vreme cu un telefon.   Imperturbabil și bine dispus întotdeauna,  belgianul,  monsieur  Pasquale pe numele lui – este în același timp o gazdă desăvârșită. Din motive care se vor vedea mai departe, prietenul Pasquale are 4 zile onomastice pe an, pe care își dă silința să și le serbeze pe toate. În bucătăria lui găsești cele mai rare și prețioase  mirodenii, de la șofran și curry indian la oțet balsamic, de la curcuma  și ghimbir la duca și harissa. Don Pasquale își onorează invitații cu felurile de mâncare exotice gătite de el singur, servite în vase de porțelan vechi, alături de vinurile asortate. Pe pereții micului dar elegantului salon cu mobilier Regence poți admira acuarele și uleiuri pe pânză, iar la cafea ești delectat cu sonate de Beethoven interpretate de gazdă la clavecinul veritabil, recent restaurat, din colț. Eu sunt mai degrabă atras de noncoformistul și ușor parodicul gen muzical numit gothic rock, sau rock simfonic, dar știu să apreciez și o bună bucată clasică, mai ales dacă este interpretată live.

 

 Ceea ce este uimitor este faptul ca monsieur Pasquale și-a înjghebat această mică oază cu parfum aristocratic într-un fost grajd aflat la marginea unui cătun dintr-un județ al Moldovei. Plecat din țara sa natală îndată după anii ’90, mânat de spiritul  aventurii, după ce  a făcut diferite mici afaceri cu computere și haine vechi prin răsăritul Europei,  după ce a învățat româna și greaca, a ales să-și împartă timpul între fieful său de la marginea satului,  și o insulă din Grecia, unde își petrece iernile. Într-una din aceste peregrinari ale sale, Pasquale s-a întâlnit cu  vechi-calendariștii.

 

Monsieur Pasquale nu este un cetățean religios. Amator de muzică de operă, fan al lui Mozart, cu al său Flaut fermecat,  avid de socializare, Pasquale e mai degrabă un om de lume, un umanist prin educație și caracter. Prin maniera sa elegantă, dar frustă, directă și prietenoasă, el și-a făcut nenumărați prieteni fideli, unii chiar  din rândul artiștilor, scriitorilor și pictorilor. Prin intermediul unuia dintre aceștia, pictor mi se pare, Pasquale a intrat în cercul calendariștilor. L-a dus la o mânăstire de măicuțe, unde l-au cazat o vreme, aici el a făcut ceva donații sau investiții, ca după o vreme să anunțe că se botează la ei, el fiind catolic practicant.

 

Cum au făcut de au reușit să-l determine la acest pas, nu-mi dau seama. Câtă însemnătate a pus și pune Pasquale pe religie și cult, iarăși e treaba lui. Presupun că a vrut doar să-i facă plăcere prietenului său, care probabil că l-a invitat stăruitor, mai ales în condițiile în care viața lui s-a statornicit, se pare, definitiv prin părțile ortodoxiei. Sau, de ce nu, s-a gândit și la faptul că a-ți schimba religia  e o noua provocare, o nouă aventură.  O anumită particularitate a caracterului și educației sale  avea să-i complice însă foarte mult viața în noua ipostază. Monsieur Pasquale    a trebuit să-și aleagă un nume nou la botez, și a ales, inspirat se pare de  noul său naș de botez,  numele sfinților doctori fără de arginți, botezându-se  Cozma-Damian. Ei bine, nu a trecut mult și a aflat că în calendar există două perechi diferite de sfinți cu acest nume, serbate la date diferite.

 

Dar asta nu este tot. Surpriza cea mare a venit dupa aceea, când a aflat că majoritatea prietenilor săi sunt ortodocși, e adevărat, dar țin sărbătorile după alt calendar. Și cum nu se putea să-i invite la o onomastică pe stilul vechi, a trebuit să își serbeze fiecare din cele două zile onomastice o dată pe stilul nou, o dată pe stilul vechi. Căci are  și prieteni pe stilul vechi… Trebuie să spun însă că toți prietenii săi, fără deosebire de stil, acceptă cu plăcere toate invitațiile, și pe nou și pe vechi.

 

Și iată de ce:  amicul Pasqule îsi suflecă de patru ori pe an mânecile, își pune șorțul la brâu și se așterne la treabă.  Antreuri reci, sufleuri ușoare de praz cu sos caramel, supe-creme de ceapă cu crutoane, rulade cu ciuperci, rață cu portocale, melci cu sos de usturoi și stridii, tarte cu afine, pere trase în ciocolată,  salată tzatziki, sorbet de gutui, banane flambate și multe alte curiozități sunt preparate cu mâna lui, din ingrediente cumpărate de el din piață, și aduse la masă în platouri savant garnisite, în sunetul clavecinului bine temperat.

 

Știindu-se pe sine așa o gazdă generoasă, amicul meu nu are nici o reținere în a se invita, la rândul lui, în casele prietenilor săi. Așa se face că anul acesta,  pe la mijlocul lunii august,  primesc un telefon:

 

- Roberto  dragă, Adelaide e pe litoral, și m-am gândit ce bine s-ar potrivi  să-i facem o “soiree” la tine pe terasă. Știi ce mult îi plac Adelaidei  valurile mării, noaptea, sub lumina lunii. Mă ocup eu de tot ce este neceasar:  mâncare,  băutură și desert. În special desertul, fiindcă Adelaide se topește după înghețată. De altfel, Adelaide vine și cu Marisia, bucătăreasa ei, cred că-ți mai aduci aminte de anul trecut, de la concertul de Crăciun. Se poate?

 

Adelaide Lupașco! Nu pot să cred! Celebra soprană, cea  care a smuls aplauze pe toate marile scenele lirice ale lumii, de la  Covent Garden la Scala din Milano, să pășească pragul modestei mele căsuțe de la malul mării! Cea care a strălucit în memorabile roluri, de la oratoriul Funeral Anthelm for Queen Caroline și Requiemul lui Haydn, la Zâna dimineţii din opera „Hansel şi Gretl” de Engelbert Humperdink!

 

Sigur că-mi aduc aminte de Crăciunul anului trecut. În urmă cu un an, cu două săptămâni  înainte de  Crăciun, Pasquale mă sunase, în mod cu totul neașteptat. Știam că iarna el petrece mai mult prin  Grecia, prin cine știe care insule.

 

- Roberto dragă, ce faci, ești bine?

- Salut Pasquale, merci de întrebare, sunt bine, sănătos. Dar tu? Ești în țară?

- Da, sunt în România. Și eu sunt bine. Te-am sunat ca să-ți spun că am o invitație pentru tine, din partea prietenei mele Adelaide Lupașco. I-am vorbit despre tine, și Adelaide s-a  arătat interesată să te cunoască.

 

- Pasquale, sunt de-a dreptul copleșit!

- Adelaide are de astă dată concertul de Crăciun pe scena Operei din Brașov. Surpriza cea mare, pe care a vrut să ne-o facă tuturor, este că de curând ea și-a îmbogățit repertoriul cu piese de muzică rock. Vom putea asculta în premieră rock simfonic cu o orchestră de cincizeci de instrumentiști, ceva cu totul special, într-o ambianță medievală, gotică. Cum te știam fan al acestui stil muzical, m-am gândit imediat la tine și am rugat-o pe Adelaide să-ți facă și ție o invitație.

- Pasquale, m-ai lovit exact in punctul meu  sensibil! Știi bine că mă dau în vânt după acest gen muzical, și aș fi dispus la oricâte sacrificii pentru a participa la concertele  unor trupe ca  Nightwish sau  Haggard. Nu prea am avut însă din păcate prea multe asemenea ocazii, aceste formații foarte rar vin pe la noi.

 

- Întocmai. Însă Adelaide este cu mult mai presus decât formațiile pe care le-ai enumerat. Singurul impediment, dacă ar fi să existe vreunul,  ar fi distanța prea mare dintre Constanța și Brașov. Va trebui să înnoptăm pe undeva. M-am gândit însă la toate: am aranjat să ne cazăm la hanul Anselmo.  Ai să vezi, e vorba de  un fost castel medieval renovat și transformat recent in pensiune turistică. Se află în inima Carpaților, la Oituz, și este proprietatea unei prietene de-a Adelaidei, Marisia Anselmo. Ai s-o cunoști, și  sunt convins că o să-ti placă mult de ea.

 

La data și la ora stabilită mașina lui Pasquale, un Mercedes off-road grena,  opri în fața casei mele. Cu   un mic  bagaj în mână, constând în câteva lucruri de schimb, pajama și periuță de dinți, urcai pe locul din dreapta șoferului, și, din vorbă în vorbă, nici nu simții cum trece timpul. Curând ațipii, legănat ușor pe linia melodică a unor sonate renascentiste,  magistral interpretate  de Adelaide Lupașco. Nu știu cât timp poate să se  fi scurs de la aria din “La serva padrona”  de Pergolesi, ultima care îmi răsuna încă în minte, și pe acordurile căreia pesemne că am adormit, când don Pasquale mă trezi.

- Am ajuns, Roberto, îmi pare rău că trebuie să te trezesc. Dar poate că o cină caldă și un pat moale vor compensa “dizagrementul”.

- Ah, déjà?!

Când coborârăm din mașină constatai în mod brutal că suntem la munte, și încă în miezul lui decembrie. Mă avântai în viscolul care  îmi înțepa obrajii cu ace fine de gheață, scuturate de pe crengile brazilor din jur,  având neîntrerupt  ochii țință la  ferestrele castelului, din care se revărsa o lumină caldă, îmbietoare.   Din salonul de la parter se auzea o muzică de petrecere din folclorul local, un csardasz presupun. Cum aveam să aflu în curând, era un obicei ca sătenii să se adune la motel în nopțile de sâmbătă spre duminică și să petreacă până aproape de ivirea zorilor.

- Marisia, bine te-am găsit! Zise Pasquale. Ți-l prezint pe bunul meu prieten Roberto, sper că ai rezervat o cameră dublă pentru noi, altfel va trebui să dormim astă seară afară în mașină, ceea ce nu e prea grozav!

- Mai am o cameră din fericire, zise patroana. S-a nimerit să fie o nuntă în noaptea asta, așa că mai am doar  camera de deasupra salonului cel mare. Dacă o să vă deranjeze prea tare muzica, îmi cer iertare, dar altceva mai bun nu am la ora asta.

- Nu face nimic, doamnă… zisei, cu gândul la castronul de gulaș  cu sos de paprika și la așternuturile calde. Îmi pare bine, Robert mă numesc.

-  Și mie. Marisia  Anselmo e numele meu. Ne-am strâns mâinile, clipă în care am simțit o căldură plăcută, moleșitoare, cum mă inundă de la tălpile picioarelor și până în vârfurile urechilor aproape degerate de la viscol. Semn bun, gândii, gazda e primitoare. Am despachetat cele câteva lucruri în cameră și am coborât nerăbdători în restaurant, pentru cină. Într-adevăr, trei sferturi din local erau ocupate de un grup compact de petrecăreți, care cântau și se legănau cu halbele ridicate pe ritmurile orchestrei, în limba lor. Am ocupat o masă mai la o  parte, cu vedere la meseni și la orchestră și am făcut comanda.

- Șă știi că Marisia e o bucătăreasă excelentă, zise Pasquale. Rareori am mâncat un gulaș și-o saramură de păstrăv mai bune ca la ea.

- Nu mă îndoiesc, zisei. Îmi plac bucătăresele blonde cu ochii verzi-albaștri, cu șorțuleț alb și poale garnisite cu dantelă. Și da, Marisia arăta exact ca în imaginile publicitare pentru paprika: cosițe blonde ca aurul, ochi de smarald, fustiță albă cloche,  cu șorțuleț și pieptar înflorat. Îmi aduc și acum aminte că m-am simțit ca străbătut de un curent electric în clipa în care ne-am încrucișat privirile.

- M-a curentat, zisei. Are ochi pătrunzători.

- E o fată care a trecut prin multe în viață, să știi. Soțul ei a divorțat de ea și  a lăsat-o cu un copil mic de șapte ani. Acum se chinuie cu pensiunea asta, care nu prea îi aduce cine știe ce venituri. Se gândește să o vândă, că are credite mari neplătite la bancă.

- Criza asta, ce să-i faci! La toți ne este greu.

Pahar după pahar de vin roșu abia răzbătură să stingă dogoarea gulashului picant. În cele din urmă, Marisia veni și se așeză la masa noastră. Am remarcat doar zâmbetul ei profesional, căci nu mai puteam face față niciunei conversații, așa eram de amețit. Mă privea fix, cu ochii ei albaștri-verzui ca marea, limpede  sclipind pe obrazul luminos și nu înțelegeam ce vrea să-mi spună.

- Vorbim mai târziu… vorbim mai târziu… bâiguii,  cu capul căzut în piept de somn. Cred că Pasquale m-a urcat scările în cameră susținut pe după umeri, căci m-am trezit după un timp în pat. O căldură nefirească, dar plăcută și încă suportabilă mă învăluia.

Nu știu cât am zăcut așa în letargie; de  undeva de prin pereți răzbăteau atenuat și intermitent alămurile orchestrei și lălăiturile mesenilor, iar din patul celălalt  se auzeau încet sforăiturile lui Pasquale. În această stare la marginea dintre somn și trezire am văzut instantaneu chipul Marisiei aplecat deasupra mea, fixându-mă cu ochii ei de linx. Am tresărit în pat și am dat să mă ridic în capul oaselor, dar ea mi-a pus degetul pe buze. Și-a deschis gura și a vrut să zică ceva, ba chiar aș putea să jur că a zis ceva, dar nici un sunet nu a ajuns până la mine. Am făcut ochii mari.

- Ce vrei să spui? Nu înțelege ce zici.

M-a apucat de mână și m-a tras ușor afară din pat. Nu-mi explic nici acum fenomenul fizic care s-a petrecut, dar smulgerea mea din pat a fost exact cum ai desprinde un  magnet de ușa frigiderului. Eu știu că n-am depus nici un efort, dar în clipa următoare eram în picioare lângă ea. Așa în pajama și cu picioarele goale cum eram, m-a târât după ea afară din cameră, apoi pe scări in jos.  În lobby-ul de la parter se opri în fața ușii de la intrare, scoase o cheie din buzunar și o răsuci în broască. Curentul puternic de aer care se iscă aproape că dădu ușa de perete. Pășirăm cu precauție afară pe treptele de piatră ale terasei.  Picioarele mi se afundau în stratul de zăpadă care măsura pe puțin 10-15 centimetri, dar senzație de frig nu simțeam absolut deloc. Visez, îmi zic. Marisia  mergea cu-n pas înaintea mea, grăbit, paradoxal fără să lase  urme întipărite  în zăpadă,  neîncetat ținându-mă de mână. Aproape că alergam, de la un timp. O luarăm în sus pe culmea despădurită din spatele castelului, și pe măsură ce ne depărtam  simțeam cum mă desprind și eu din ce în ce mai mult de sol. Picioarele ei nu mai atingeau de mult  zăpada, pluteam, zburam, din ce în ce mai iute. În câteva secunde eram deasupra brazilor cu cetina acoperită de omăt. Luna plină sticlea ca ochiul unui tău în vârf de munte, scăldând întreaga scenografie alpină în mercur strălucitor. Ce vis senzațional, îmi zic, aș vrea să nu se mai sfârșească. Ah, dacă aș avea acum o cameră de filmat, să pot arăta și altora tot ce-am văzut  eu!

Zburam ca două săgeți îngemănate, cred că depășisem deja viteza sunetului, după repeziciunea cu care peisajul se mistuia sub noi. În mod cu totul curios, geografia locurilor  respecta întocmai aspectul pe care m-aș fi așteptat să-l văd  în realitate. După ce crestele cele mai înalte ale Carpaților Orientali  fură lăsate în urmă, Podișul transilvan se întinse sub noi ca o  enormă tipsie ușor vălurită.  Acolo jos trebuie să fie, desigur, Târgu Secuiesc. Alături, ca la o arncătură de băț, nu poate fi decât Sfântu Gheorghe, căci pe lângă el, ceea ce se vede șerpuind albastru este Oltul. În zare, spuzind aprins sub linia orizontului către care ne îndreptam fulgerător, desigur e Brașovul. Ce feerie!

Nu cred să fi trecut mai mult de un sfert de oră, după percepția asupra timpului pe care o păstram  atunci, când am ajuns într-adevăr în Brașov. Încetinirăm deasupra unei clădiri din centru, din câte îmi aduc aminte era hotelul Aro Palace. Ne-am apropiat de una din ferestre,  care se dădu subit în lături la apropierea noastră și am aterizat în picioare înăuntrul camerei, pe covor. În  patul dublu  cineva dormea adânc, o femeie cu părul bogat și  negru,  strălucitor, acoperindu-i fața. La pieptul ei zării o mare gemă verde, un smarald cât globul ocular de mare, montat într-o diademă stelată de platină cu douăsprezece colțuri. Nu știu cum am numărat colțurile, dar am știut instantaneu că  douăsprezece sunt. Bijuteria aceea era legată în jurul gâtului femeii cu un lănțișor argintiu. Ne-am apropiat ușor de pat. Femeia suspină și voi să se întoarcă cu spatele la noi.  În clipa aceea   Marisia  făcu un gest neașteptat: întinse  subit mâna dreaptă către medalion, vrând să i-l smulgă,  dar  degetele ei neputincioase ca un abur   pătrunseră  în carnea femeii adormite, fără s-o rănească însă, aparent. Gestul ei, deși  halucinant,  mi se păru atunci firesc și natural, căci așa-i în vise. Marisia își duse apoi mâna către mine, și, ca și când ar fi furat  de-adevăratelea   medalionul, schiță intenția  de a mi-l strecura  în buzunarul de la piept al pijamalei. Femeia adormită tresări prin somn și își deschise ochii larg, privind înspăimântată spre tavan. Cu o inexplicabilă intuiție, își duse iute mâinile la piept și-și pipăi   bijuteria, asigurându-se că-i tot la locul ei. Marisia, care nu mă slăbise nici o clipă din mâna ei, mă smuci deodată din umăr și amândoi scăparăm pe fereastra larg deschisă.

Zborul înapoi dură cam tot un sfert de oră, lăsarăm Brașovul, Oltul, Sfântul Gheorghe și Târgul Secuiesc în urmă, apoi Carpații, și în sfârșit ajunserăm la noi la han. Ușa de la intrare se dădu în lături, și picioarele mele prinseră să simtă podeaua dură și rece la atingere. Marisia mă strânse tare de mână. Se apropie de mine  și încercă să-mi spună ceva la ureche, dar nici o șoaptă nu se auzea. Apoi, fără să-și miște buzele deloc, în capul meu sunară cuvinte de ne-nțeles. Visul se pare că nu s-a terminat.

- Nu înțeleg ce vrei să spui, zisei.

- Eli… Eli…

- Nu înțeleg!

- Elib… eliberează-mă!

 În cameră, Pasquale încă mai dormea. O geană roz sclipi spre răsărit, e semn că zorii sunt aproape. M-am întins în pat și mă-nvelii cu pătura.

Într-un târziu, spre prânz, mi-am revenit cu greu. Pasquale mă privea cu un zâmbet amuzat.

- Dar știu că te-ai dres , nu glumă, astă-seară, zise râzând.

- Prea tare… am avut și un coșmar, ceva de groază. Se făcea că…

Am dus mâna atunci la buzunarul de la piept al pijamalei și un fior de gheață îmi străbătu spinarea: capătul unui fir de păr negru și  lucios se ițea  în deschizătura buzunarului.  Trăsei și, înmărmurit de groază, văzui în mâna mea un fir de păr lung de peste juma’ de metru, negru, lucios, întocmai ca al femeii ce-o văzui în vis.

Cum aș putea așadar să uit Crăciunul care a  trecut? Cel puțin din aceste motive pe care le-am arătat mai sus, vizita mea la hanul Anselmo mi-a rămas profund întipărită în memorie. Acum am însă serioase îndoieli că faptele s-au petrecut  întocmai precum le-am relatat. Cu timpul, memoria noastră începe să lucreze pe ascuns. Memoria-i un arhivar  activ, ea face periodic curat  pe rafturi și-n  dulapuri, ea scutură de praf, tivește  și cȃrpește vechi și  uitate  amintiri.  Astfel, acelea ni se par mereu interesante, proaspete  și atractive. Pe cele frecventate des le spală și le revopsește. Tocmai de aceea am astăzi îndoieli. Am amȃnat pe termen nedefinit să trag vreo concluzie definitivă asupra acelui vis ciudat. Acum, cȃnd mă gȃndesc la el, nu mi se mai pare la fel de straniu ca atunci. Eram atunci cam  exaltat din cauza emoțiilor și a surprizelor care s-au ținut lanț, a mai fost și oboseala și cina copioasă, stropită din belșug cu vinul tare de Tokaj. Acum sunt înclinat să pun pe seama unei ciudate și inexplicabile mistificări produse de subconștientul meu asemănarea care m-a frapat dintre Adelaide, atunci cȃnd am văzut-o prima dată, în cabina ei, și femeia adormită din vis.

Protocolar și manierat cum îl știam, Pasquale a făcut un larg ocol prin centru și a cumpărat un buchet imens de trandafiri. M-a introdus apoi prin intermediul cunoștințelor sale în spatele scenei, în spatiul rezervat artiștilor. Ne aflam în fața cabinei Adelaidei și ne pregăteam să ciocănim la ușă, cȃnd, deodată, ușa se deschise subit și diva apăru în fața noastră în toată splendoarea ei.

- Pasquale! Te așteptam! Prezența ei acolo, în fața cabinei de machiaj era strălucitoare, o strălucire ce izvora din fiecare detaliu al persoanei sale. Părul întunecat ca noaptea, lucios și revărsat pe umeri pănă jos în  talie, dinții de un alb impecabil, ca mărgăritarul, medalionul… medalionul acela… un smarald cȃt oul de potȃrniche, montat într-o diademă de platină, în doispezece colțuri…ei bine, oare mai întȃi să-l fi văzut în vis și apoi l-am văzut la gȃtul ei? Sau invers?

Acum nu mai sunt la fel de sigur. Ba aș putea să jur că-i vorba de-o falsă amintire. Visele, dacă nu le notezi îndată ce te-ai trezit din somn, se distorsionează extrem de repede, și în curȃnd se uită. E vorba deci după aceea de false amintiri.

Surpriza și emotia de a fi prezentat Adelaidei Lupașco au fost atȃt de intense, încȃt am rămas  ca hipnotizat în tot timpul spectacolului care a urmat. Muzica bună are însă de regulă un efect hipnotic asupra spectatorului, mai ales muzica metal-rock. Te atrage, te tine strȃns și te duce unde vrea ea. De aceea,  la concertele de gen spectatorii se mișcă la unison, toți ca unul, parcă ar fi dirijați de undeva de sus  să ridice ritmic mȃinile cu degetul arătător îndreptat către scenă. Sau către cer, aș zice eu. Cine are plete  lungi poate să și le învărte, asta e o mișcare pe care Adelaide a reușit-o cu brio. Concertul a fost un triumf, nimeni nu credea ca îndrăgita divă, care își obișnuise fanii cu ariile clasice din Verdi și Wagner, ne va oferi o asemenea surpriză și  se va transforma peste noapte într-un star-rock de talie internatională.

- Pasquale, sunt de-a dreptul copleșit! Adelaide Lupașco la mine-acasă!

- Stai liniștit, Adelaide e o persoană foarte modestă, deloc pretențioasă, nu e deloc cu nasul pe sus ca alte vedete.

- Dar… nu-s pregătit…

- Stai liniștit, nu ți-am spus că vine cu bucătăreasa ei? Facem noi totul, eu și cu Marisia.

- Chiar voiam să te întreb, dragă Pasquale: Marisia e angajata Adelaidei acum? Știam că are o pensiune turistică. Hanul Anselmo nu era proprietatea Marisiei?

- Din păcate, nu mergea prea bine și a intrat în insolvență. Proprietatea era ipotecată, așa încȃt banca l-a scos la licitație.

- Ȋmi pare rău să aud asta. Am amintiri foarte plăcute de acolo.

- Din fericire, după a treia ședință de licitație, cȃnd prețul de vȃnzare a coborȃt suficient,  Adelaide l-a cumpărat  la un sfert  din prețul de pornire. Așa că Marisia e practic  tot acolo, doar că-i bucătăreasă, nu manager.

- Atunci, înseamnă că lucrurile s-au aranjat cȃt de cȃt. Ȋn fine, mă bucur pentru ea. Eu vă aștept cu mare drag.

- Venim cu siguranță în weekendul acesta.

Nu puteam să mi-o închipui deloc pe Adelaide în postura de femeie de afaceri. Capitalismul naște în oameni o crispare, o răceală, o atrofiere a omeniei care este incompatibilă, în opinia  mea, cu firea de artist. Am cunocut capitaliști care au întors spatele celor mai buni prieteni doar pentru un   profit mai bun. Am cunoscut capitaliști care și-au lăsat cu sȃnge rece în uitare și în ruină rude și prieteni, dacă intersele financiare de moment așa  cereau. Nu puteam să mi-o  închipui absolut deloc pe soprana care pusese  în vocea sa atȃta patos și atȃta înfăcărare, care a dat viată sub lumina reflectoarelor atȃtor destine zbuciumate:  Aida, Madame Butterfly, Traviata, nu puteam să mi-o închipui așadar semnȃnd raportările trimestrilale pentru Administrația Finanțelor Publice. Nu, acele personaje nu ar putea trăi în acest ambient sufletesc, nu ar putea respira alături de calculele  reci privind rata dobȃnzii și rentabilitatea. Dar poate că avea un administrator, și eu o judec în mod nedrept.

Pasquale m-a contrazis însă.

- Pensiunea merge foarte bine. Adelaide e un foarte bun administrator.

- Adevărat?   Și cariera ei? Cum  poate să fie în același timp și artistă și antreprenoare?

- E un adevărat miracol, așa este, dar Adelaide s-a schimbat extrem de mult de cȃnd n-ai mai văzut-o. De altfel, ea a reușit, nu știu cum, să cumpere mai multe proprietăți ale prietenilor nostri, ce  zăceau în paragină, și le-a redat vechea strălucire de altădată.

Și într-adevăr,  aproape că n-am recunoscut-o. Cȃnd motocicleta imensă a oprit în fața casei nici vorbă să-mi fi dat seama din prima privire că tȃnăra  aceea dezinvoltă din șa,  care aducea cu   Xena, prințesa razboinică, este una și aceeași persoană cu sensibila Adelaide pe care o cunoscusem eu pe scena Operei. Pe brațe avea tatuaje cu dragoni scuipȃnd flăcări, buzele erau “rujate”  cu negru (oare acesta mai este termenul pentru o pasta colorantă de  buze care nu este roșie?),  pantaloni mulați din piele, accesorii de metal pe mȃini și pe piept. Cȃnd își scoase casca de pe cap, o cascadă de păr negru și lucios se revărsă pe spate, pȃnă aproape de talie. Pe piept îi strălucea bijuteria aceea din platină cu piatră verde, pe care o admirasem și anul trecut. Se apropie de mine, îmi pasă în treacăt casca în brațe și intră în curte cu pași mari, fără să-mi adreseze nici un cuvȃnt. Cizmele ciocate o făceau și mai înaltă decȃt era. Ah, o cravașă îi mai lipsește, și tabloul ar fi complet, mi-am zis în sinea mea.

Adelaide se opri cu mâinile în șold, bătând nervos din vârful bocancului  în dreptul portierei  lui Pasquale, care sosise între timp.  Zării prin geamul  lunetei  un munte de  bagaje:  oale de preparat  mâncare, ustensile de bucătărie, mașina de înghețată, bețe de lansetă, rachete de tenis, barcă gonflabilă, corturi, costume de scafandru,  toate puse claie peste grămadă pănă în tavan.  Pe scaunul din dreapta al ML-ului  stătea Marisia, care mi se păru   puțin cam palidă, sau poate era doar efectul soarelui puternic al amiezii asupra tenului său deschis la culoare.

Căsuța mea, pe care o am moștenire de la părinți,  și în care locuiesc în timpul vacanțelor de vară,  este ultima de pe ulița  micului sat pescăresc,  uliță care se pierde treptat  în nisipul zgunțuros și  alb al plajei, plin de cochilii sparte în care tălpile desculțe se pot răni cu ușurință.  Marea este atât de aproape, la nici o sută de metri, încât în timpul nopții  vuietul valurilor se aude din dormitor ca un fond sonor continuu, obsedant.  La vreo cincizeci de metri  către  larg, un dig din bolovani  crează  o stavilă în calea erodării plajei.  Curenții dintre dig și țărm sunt  foarte iuți, făcând  înotul un sport periculos. Pescarii cunosc  însă   ca în palmă aceste capcane mortale  ale mării, și chiar și noaptea, cu un felinar în mână, ei dezleagă barca de la mal și se îndreaptă către larg. Curând, din barca lor numai o luminiță  slabă mai pâlpâie în depărtare, intermitrent acoperită  sub orizont de valuri.  Spre dimineată, dacă au noroc,  se-ntorc  la revărsatul zorilor cu plasele pline de calcan, cambulă și scrumbii.

- Ooo, zise Pasquale râzând, bine te-am găsit, dragă Adelaide! Am adus cu mine toate cele necesare, o să pregătim  o masă pe cinste! Marisia abia așteaptă să-și intre în atribuțiuni.

- De azi înainte nu mă mai cheamă  Adelaide Lupașco, așa să știți, numele meu de scenă e Wolf. Aida Wolf. Nu vreau să mai aud vechiul meu nume.

- Prea bine, prințesă! Așa o să te strigăm, Aida Wolf.

Muntele de bagaje fu mutat in scurt timp în mijlocul curții. Marisia stătea cu capul în pământ, n-a scos nici o vorbă în tot acest răstimp.  Își tot ferea obrazul stâng, pe care și-l ținea acoperit cu o șuviță din părul ei bogat, de-n blond auriu ca mierea proapătă de tei.  Am observant atunci, ușor intrigat,  ce asemănare izbitoare există  între culoarea  smaraldului Adelaidei și ochii Marisiei.  Același verde  limpede și plin de tainice secrete  ascunse în adânc,  ca apele  întunecate  ale mării. Ah, cunosc culoarea asta! De câte ori n-am fost cu barca-n larg,  la pescuit!  Am căutat să-l iau deoparte pe Pasquale, să-mi explice și mie natura relațiilor dintre cele două femei, care risca să devină explozivă, dar nu găseam deloc momentul potrivit.  Aida, după noul său nume, se plimba mânioasă cu o biciușcă în mână de colo-colo și  pufnea nemulțumită la orice greșeală a Marisiei. În cele din urmă, ca să detensionez atmosfera, mi-am luat libertatea să fac o glumă. Poate cam deplasată în ochii Adelaidei.

- Delia!  Ah, scuză-mă, Adela! Pot să-ți zic Adela, nu? Sau să-ți zic Adelina?

Nu apucai să savurez însă mica mea impertinență, căci Aida mă șfichiui deodată cu biciușca peste obraz. Lovitura,  calculată milimetric, aproape că-mi atinse coada ochiului, și  fu extrem de dureroasă. Uluit, căutai să mă apăr  cumva, și, întorcându-mă cu spatele la ea,  mă sprijinii de mașina lui Pasquale, ca să-mi revin. Spre surprinderea mea,  Marisia, cu un salt, se interpuse între mine și vajnica atacatoare, ai cărei ochi încercănați cu umbre vineții scoteau scântei de furie.

Acum, cȃnd mă gȃndesc la această incredibilă întȃmplare, înțeleg pe pielea mea  ceea ce simte sălbăticiunea prinsă în capcana braconierului,  cȃnd, fără putință de scăpare,  orice zbatere e nu doar lipsită de izbȃndă, ci dimpotrivă provoacă noi dureri și pierdere de sȃnge și-aduce moartea mai aproape. Peste trei  ore numai, înotam în larg, apropiindu-mă  de dig,  dar nu mai eram liber ca de obicei. Libertatea mi se părea un lucru atȃt de-ndepărtat și de străin, de parcă dintotdeauna am fost sclav, vȃndut și cumpărat pe-un preț străin. Cuțitul de cules scoici îl aveam legat de șold, alături de un coșuleț de papură. Nimic nu mai  părea să  fie ca înainte de a o fi întȃlnit pe Adela, prințesa întunericului.

- Tu, să-mi spui stăpână! Da, stăpână! Nu, stăpână! Așa să mi te adresezi de-acum. Aud? Cum spui?!

Nu puteam să fac nici o mișcare din cauza durerii.  Simțeam ceva ca un tăciune aprins care mă arde-n  cap. M-am uitat în reflexia oglinzii retrovizoare și am văzut urma loviturii, ca un zigzag însângerat ce cobora pe tâmplă, pe lângă coada ochiului. Am încercat să pipăi rana, dar durerea m-a făcut să mă aplec din mijloc, scoțând un geamăt.  Am vrut să-l strig pe Pasquale să-și ia nebuna de pe capul meu, dar  buzele mele nu putură să rostească  absolut nimic.

- Da, stăpână, așa să spui, și ai să vezi  că n-o să te mai doară.

- Ești nebună de legat, am vrut să zic, dar iarăși  din gura mea nu ieși decât un geamăt  neputincios.

- Zi: da, stăpână!

  - Da, stăpână! Cuvintele acestea, rostite clar și fără echivoc , avură darul să-mi ia durerea aproape instantaneu, spre marea mea stupoare. Rămăsei așa, îndoit  din mijloc în fața ei, ca într-un fel de plecăciune supusă. Pasquale, care căra bagajele în casă, reveni râzând cu gura până la urechi.

- Roberto, Marisia, Aida, haideți să stabilim meniul. Eu propun ceva cu specific pescăresc la felul principal. Ce ziceți? Roberto, de ce stai  așa ghemuit? Să nu-mi spui că te-au apucat durerile de șale tocmai acum, când trebuie să cărăm bagajele în casă!

M-am ridicat cu greu, cu ochii țintă la medalionul Adelaidei.  Simțeam în mod ciudat că energiile stranii ce emanau din el mă făceau să uit de umilința suferită, mă calmau și îmi dădeau putere să-mi revin în fire. M-am îndreptat spre grămada de bagaje și în trecere am simțit atingerea Marisiei pe mână, ca o mângâiere. Am evitat să o privesc, dar știu că era înlăcrimată.

Am încercat să nu mă mai gândesc la sinistra  întâmplare în speranța că se va rezolva cumva de la sine, așa cum speri că o durere de măsea va înceta  curând și  pentru totdeauna. Poate trece cu  o aspirină,  poate cu o gură de apă, sau poate cu o bucățică de pâine. Amăgiri, desigur, dar speranța  moare ultima.  Câtă vreme nu mă gândeam la Adelaide și nu interferam cu ea, parcă durerea din tâmplă mă mai  lăsa puțin  în pace. Deîndată însă ce imaginea ei îmi apărea în minte, asociată atunci cu sentimente de revoltă și de neputință, cărbuni  încinși  simțeam că ard pe capul meu.  

- Pentru antreu eu m-am gândit la scoici , zise Marisia. Cred că vom găsi din belșug pe digul care se vede în larg, ce ziceți? Tot trebuia să ieșim  să facem o baie, mai pe înserat.

- Bună idee, făcu Pasquale.  Ca fel principal, vom pregăti un risotto de calcan. Orez, ceapă  și celelalte legume am adus deja.  Roberto, oare vom găsi calcan la cherhanaua din sat? Poți să verifici? Dacă nu, vom folosi oricare alt tip de pește, dar era mai bun calcanul. Iar la desert, am o înghețată făcută de mine din fructe de pădure, am pus-o acum  la congelat. Adelaidei  sunt sigur că-i va păcea, e ahtiată  după înghețată.

- Aida Wolf!

- Aidei Wolf, iertare!  Încă nu m-am obișnuit cu numele tău cel nou. Să știi că ți se potrivește foarte bine, ai fost inspirată când ți l-ai ales. Aida, ca să ne amintim de cântăreața de operă, iar Wolf pentru noul tău look și stil. Marisia, tu o să te ocupi de supa-cremă portocalie de dovleac, cu smântână, ghimbir și scorțișoară, e un fel de mâncare foarte aromat și răcoritor,  specific  sfârșitului de august. Între timp, eu o să pun un aluat de pâine să dospească.

Am vrut să merg  la cherhana cu bucurie și cu speranță, crezând că simplul fapt de-a  mă întâlni cu  lumea din sat o să-mi schimbe gândurile, o să alunge spiritul necurat care vedeam că pune stăpânire peste mine.  M-am bucurat însă degeaba, Adelaida n-a vrut să mă lase să merg singur.  Motivând că vrea să vadă satul, s-a încălțat cu bocancii ei înalți până mai sus de glezne, și, cu biciușca-n mână, cu o pălărioară cu boruri mari umbrindu-i pletele bogate, m-a însoțit pe uliță sub soarele orbitor al după-amiezii.  Cherhanaua era ca la vreo cinci sute de metri. Pe drum, mi-am ținut privirile îndreptate în pământ, în tăcere. 

- Frumoasă căsuță ai, îmi place. E chiar la malul mării, aici s-ar preta pentru o mică pensiune cu profil pescăresc. E a ta cu acte?

- Casa  o am moștenire de la părinți. Da, am succesiunea făcută, am certificat de moștenitor.

- Vreau să o cumpăr. Nu zice încă nu deocamdată,  gândește-te bine înainte să zici ceva. Îți ofer cel mai bun preț. Și atenție la exprimare, zise rotind biciușca prin aer.

N-am zis nimic.  Am simțit numai cum pălesc la față și o senzație paradoxală de frig mă cuprinse, în pofida arșiței insuportabile. La cherhana am cerut un calcan potrivit de mare, din fericire aveau proaspăt, pescuit în timpul nopții ce trecuse. Odată întors acasă cu calcanul, pregătirile au intrat în linie dreaptă.  Singurul ingredient care mai rămăsese de procurat erau scoicile.

- Va trebui să le curățăm mai întâi bine de tot cochilia cu un cuțitaș, zise Pasquale,  apoi le vom fierbe într-o oală, cu ceapă, piper și ardei iute. Sare nu va trebui prea multă, că au ele. La sfârșit le vom scălda într-un sos de   smântână și usturoi. O să fie o minunăție, o să vedeți.  Ce fel de scoici se găsesc  pe aici?

- La noi sunt midii negre, sunt  mai ascuțite la un capăt.  Stau lipite de pietre și epave.

- Ah, da, cunosc, sunt foarte bune și acelea. Normal că stridiile sunt cele  mai bune, dar nu cred că se găsesc  prin zonă, nu-i așa?

- Sunt foarte rare,  în mod excepțional  găsești  vreuna. S-au găsit în trecut unele uriașe, din genul Crassostrea gigas, o scoică  gigantică  de aproape 30 de centimetri  lungime, un Goliat al  stridiilor.  Se prind de suportul de piatră calcaroasă cu un picior foarte dur și rezistent. Sunt originare din Oceanul Indian, și se crede că s-au aclimatizat aici, aduse probabil pe chila vreunui vapor. Pasquale, am vrut să continui, Adela mă terorizează, e vrăjitoare, scapă-mă de ea! Dar gȃndul acesta n-am putut să-l duc pȃnă la capăt, căci junghiul puternic din tȃmplă m-a săgetat.

- Atunci, să mergem să le căutăm! Roberto, fiidcă tu ai mai multă experiență, o să te scufunzi la baza digului, iar  noi o să stăm în barcă și-o să te ghidăm.

De cȃte ori  plonjez în adȃnc după scoici, cu ranița de papură la brȃu,  îmi  amintesc  de acea carte citită mai demult, am uitat numele romanului, despre un căutător  de perle prizonier al piraților din Marea Roșie.  Acest căutător de perle  și-a prins mȃna fără scăpare  între valvele unei scoici uriașe  Tridacna, iar camaradul sau, ca să-i salveze viața, i-a retezat brațul  cu cutitul din dotare. Acest fel de scoică nu trăiește în Marea Neagră, din fericire. Povestea căutătorului de perle s-a sfȃrșit tragic, fiindcă odată scos la mal, a fost lăsat să sȃngereze pȃnă la moarte de către stăpȃnii lui, cărora nu le mai era de nici un folos. M-a impresionat povestea mai ales datorită expresiei lipsei totale de valoare la care ajunge viața omului cȃnd e robit.

Adȃncul acesta mă ademenea cu mistere pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit. Suprafața liniștita a mării nu era tulburata de nici un val, doar chire și cormorani  plonjau vioi în apă.  Sclipiri verzi de smarald scȃnteiau în lumina crepusculară, aceeași culoare pe care o admirasem mai devreme, culoarea ochilor Marisei.  Aceasta stătea  aplecată peste bordul bărcii, privind atentă în adȃnc. Umbra bărcii se vedea cu ușurință deplasȃndu-se pe fundul apei, în care bancuri argintii de stavrid fugeau din fața pescărușilor. Un delfin jucăuș făcea tumbe la cȃteva zeci de metri depărtare. Mă pregăteam să iau aer în piept, cȃnd deodată Marisia, urmată îndeaproape de Adela se aruncară în apă.

- Fetelor, zise Pasquale, eu zic să nu vă aventurați, apa-i adȃncă.

- Știu să înot, zise Marisia. Apa-i elementul meu.

- Și eu mă simt ca peștele în apă, nu îmi purtați de grijă, zise Adela.

Am tras aer in piept și m-am scufundat. Pe fundul apei, prinse de pietre și de stȃnci, scoicile stăteau ciorchini. Am început să le răzui cu briceagul  și le pun în coșulețul de la brȃu, cȃnd ochii îmi fură atrași de-o scoică cu valve asimetrice, albicioasă, cu striații roșu-purpurii, dispuse radiar. Am putut să văd culoarea alba a interiorului valvelor, scoica fiind deschisă. Dar ceea ce m-a frapat, era dimensiunea gigantică a specimenului: avea cam patru zeci de centimetri în lungime. Cu neputință să mă înșel: era o Crassostrea gigas, stridia  gigantică din Marea Chinei, ajunsă în apele noastre în ultimele decenii. M-am apropiat cu uimire de această minunăție, dorindu-mi să am un aparat de fotografiat subacvatic la mine, cȃnd, o umbră s-a apropiat de mine  pe neașteptate. Ȋn clipa următoare am recunoscut pletele negre ale Adelaidei învăluindu-mă ca tentaculele unei caracatițe. M-am retras speriat în lături, timp  în care am văzut cum  Adela se apropie periculos de mult de creatura subacvatică. Bivalvele, scoicile adică, se pot mișca destul de iute, și în cȃteva secunde se  pot închide ferm, prinzȃnd  fără de veste  orice  pradă imprudentă. Am intins mȃinile către ea ca s-o opresc, dar n-am prevăzut un accident stupid: medalionul ce atȃrna la gȃtul Adelaidei  pătrunse înăuntrul scoicii. Valvele acesteia  se închiseră subit, și în  clipa următoare Adela era prinsă într-o capcană fără de scăpare. Nu aveam prea mult timp la dispoziție,  deja fata începuse să se zbată în disperare, și vedeam cum se îneacă sub ochii mei. Am pus mȃna pe cuțit, și dintr-o mișcare din încheietura mȃinii am retezat lănțișorul subțire de argint ce o ținea prizonieră. Apoi am apucat-o cu o mȃnă de mijloc, cu cealaltă făcȃndu-mi elan spre suprafață.

Cănd am ajuns la aer, Adela inspiră cu zgomot, aproape leșinată. Am urcat-o apoi în barcă, cu ajutorul  lui Pasquale.  Ȋncet,  îsi reveni.

- Roberto, unde-i Marisia?

Preocupați de starea Adelei, n-am băgat de seamă că Marisia lipsește  de prea multă vreme. M-am  aruncat fără zăbavă din nou în apă. La fundul apei, zării din nou bivalva uriașă. Medalionul însă, nicăieri. Ȋn clipa următoare simții o umbra întunecată cum se apropie de mine. M-am întors surprins, și în fața mea o văzui pe   Marisia stȃnd vertical în apă, cu pletele ei  blonde răsfirate-n unde. La gȃt  avea  medalionul de smarald. Am vrut să o atrag de umeri către  suprafață, dar cu un deget la buze  îmi făcu semn ca  să-i păstrez secretul. Prin transparența apei, mi se păru că pielea ei avea luciri de solzi ca de aramă. Se-ndepărtă apoi încet, lăsȃndu-mă uimit. Cȃnd de-abia se mai vedea în negura genunii, pot acum să jur că-n loc de picioare am văzut  c-avea  înotătoare ca de delfin.

Am ieșit siderat la suprafață și multă vreme n-am putut să scot nici un cuvȃnt. Ȋntr-un tȃrziu, ne-am întors la mal, tăcuți. Am anunțat firește la Salvamar dispariția Marisiei, dar toate căutările au eșuat. Partea cea bună a poveștii e că, îndată după pierderea medalionului, Adelaida s-a reîntors la vechea ei personalitate.  A redevenit delicata soprană de coloratura, făra ambiții de capitalist hapsȃn. Mie mi-a dispărut  definitiv durerea atroce de la tȃmplă, și de atunci am rămas prieteni bunicu ea și cu Pasquale, vizitȃndu-ne reciproc și făcȃnd schimb de comentarii  pe facebook. Ocazional, mai merg la cȃte un concert al ei, iar ea mai vine pe la mine, însoțită de Pasquale, la o cină cu calcan.

Mult timp după aceea, cȃnd rămȃn singur, mă retrag cȃteodată  cu barca la digul din larg și aștept. Uneori apare mai repede, alteori mai întȃrzie cȃteva minute. Dar întotdeauna Maris Anselmo  își face simtită prezenta cu un  cȃntec nefiresc de frumos, din alte lumi. Un cȃntec de sirenă, o sirenă cu ochii verzi de smarald și plete blonde ca mierea proaspătă de tei.

Vizualizări: 59

Răspunde la Aceasta

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->