Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Moș Crăciun cu și fără mască

„Fără daruri, Crăciunul nu este Crăciun.” - Louisa May Alcott

 

Când m-am întâlnit cu Moș Crăciun, prima dată, aveam doar trei ani, adică acum jumătate de secol. A bătut zgomotos la ușă și ajutat de ospitalitatea ardelenească a părinților mei a intrat în sufragerie. Până să-mi dau eu seama cine ne vizita, dumnealui era deja lângă bradul meu, adulmecându-i rășina și admirându-i saloanele de zahăr ars. Nu știam ce am de făcut: să mă bucur, să tremur (ca alți copii de vârsta mea) sau să încerc o sumară comunicare. Am preferat să-l examinez, chiar dacă masca pe care-o purta pe chip îmi dădea o senzație de repulsie. Doar barba, clădită dintr-o adunătură albă și încurcată de vată, era haioasă. De sub costumul roșu pantofii negri proaspăt lustruiți săreau în evidență. Și gesturile lui, dacă-mi aduc bine aminte, erau stângace și amuzante. I-am analizat vocea. Era singurul element din „înfricoșătorul personaj” care nu a putut să mă păcălească. În fine, am spus cu opinteli poezia, am primit o păpușă aproape cât mine de mare și a plecat, susținând că-l așteaptă și alți copii cuminți. Părinții mei, încântați și mulțumiți că Moș Gerilă a trecut și pe la odrasla lor, au încercat să-mi smulgă o impresie, la cald. Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, cum le-am spus fără menajamente faptul că vocea moșului semăna cu cea a lui nenea Preda, vecinul de la etajul trei. Așa am reușit, printr-o propoziție, ca-n anii următori să fiu frustrată de prezența vreunui moș. Dacă tăceam, poate mă mai distram câțiva ani cu sceneta „Atenție, vine Moș Gerilă!”

Costumul moșului nu era al vecinului Preda, însă acest lucru prea puțină importanță avea atunci. Peste aproape un deceniu, când toți piticii din blocul meu bătuseră la poarta adolescenței, ne-am trezit într-o zi, la ușă, cu tanti Humeniuc, proprietara costumului. Dorea să-l ofere părinților mei, cu argumentul că familia mea are câțiva nepoței care s-ar bucura de magia roșiei vestimentații. L-au acceptat cu bucurie și chiar în prezența mea, tata a făcut o ședință de modeling. Ne-am distrat, nu neapărat de aspectul costumului și de masca care necesita câteva retușuri, ci de vocația de artist a părintelui meu.

În ajunul din acel an al Nașterii Mântuitorului, de comun acord, părinții mei s-au decis să ofere o surpriză familiei fratelui tatei, aducându-li-l pe lui Moș Crăciun în casa lor. Fierbeam de bucurie aflând vestea. Mi-l și imaginam pe tata, cu vocea lui de bariton, cum o întreabă pe Manuela și pe Mirela dacă au fost cuminți și dacă știu poezii. De cadouri mama s-a ocupat, căci sacul fermecat trebuia să fie plin.

Am plecat de acasă, însă spre surprinderea mea cu recuzita în plasă. Mi-ar fi plăcut să circul prin oraș cu mama și cu... Moș Crăciun, dar tata n-a vrut. Susținea că masca l-ar fi deranjat și frigul ar fi pătruns rapid prin costumul roșu fabricat din stambă. Nu se putea pune problema să-l îmbrace peste palton, chiar dacă ar fi vrut. Unu la mână, nu încăpea fiind impunător, solid și înalt și doi la mână, trebuia să fie un amărât de moș și nu cosmonaut.

Ajunseserăm în apropierea locuinței fratelui său după lăsarea întunericului. Așteptam cu nerăbdare să-l văd „în exercițiul funcțiunii”, dar scenariul propus de părinții mei mi-a displăcut. Pentru ca surpriza să fie maximă pentru toți membrii familiei lui Gigi, noi, adică eu și mama, trebuia să așteptăm ca moșul, adică tata, să-și facă numărul. Aș fi vrut eu să protestez, însă justificările curgeau pe lângă mine în timp ce moșului îi mai lipsea doar masca. Mama, cu lacrimi de bucurie și încurajări hazlii, i-a aranjat-o. Totuși prin poziționarea locuinței rudelor mele la parter, norocul a fost de partea mea. În timp ce Moș Crăciun, adică tata, cu o tusă autoimpusă ajunsese la ușa locuinței, eu și mama am ieșit din imobil pentru a urmări spectacolul sau mă rog, frânturi din el, pe exterior. Așa de bine și-a ascuns identitatea, încât după plecare, Gigi a ieșit după el să-l remunereze, bucuros că i-a călcat pragul și-a adus o bucurie fetițelor sale. Consternat, în spatele măștii își recunoaște fratele. A urmat o seară de vis, cu colinde și masa plină de bunătăți tradiționale. Pentru tata acea seară a fost ca o admitere reușită la Academia de Daruri a lui Moș Crăciun. Totuși nu a vrut să-și etaleze calitățile artistice doar pentru proprii nepoți. Probabil simțea că-n stofa lui de artist trebuia să fie și afecțiune pentru copilul cu care purta dialogul și posibilitatea de a-l surprinde pe prichindel cu fragmente din micuța sa existență și asta pentru ca moșul să fie credibil.

Anii au trecut și Crăciunul a început să prindă pentru mine alte conotații mult mai multiple decât sosirea moșului. Era vremea colindelor, a tăierii porcului și a nașterii lui Cristos. Totuși tradiția cadourilor de Crăciun cu autograf „de la moșul” a rămas prezentă an de an, dar fizic moșul n-a mai venit. Probabil avea în itinerariul său alți copii mult mai micuți ca mine.

Peste două decenii însă, când Dumnezeu i-a dăruit tatălui meu doi nepoței minunați, copiii mei, n-a trebuit să fie rugat să-și reia activitatea de artist. Costumul roșu și accesoriile acestuia au fost reîmprospătate, mama robotind puțin și la revigorarea bărbii. Totul era pregătit cu săptămâni bune înaintea Crăciunului: cadourile, costumul moșului, masca și nu în ultimul rând... Moș Crăciun, alias tata.

Pentru un bunic, un nepot „în casa omului” reprezintă o bucurie, însă doi e ca o evadare în propria copilărie. Oare tata în vremea prunciei lui auzise de Moș Crăciun, îl văzuse? Posibil să fi auzit de existența lui, însă copilăria părintelui meu se derulase în perioada tulbure dinaintea celui de-al doilea război mondial. Slabe șanse ca sania trasă de reni să fi descoperit sătucul de la marginea lumii unde tata, privat de brad și saloane de pom, gusta din mălaiul călduț silabisind colinde. Probabil de aici i se trăgea dorința de a intra în pielea personajului. Și de data aceasta avea și vârsta potrivită pentru a fi... moș!

N-aș putea spune exact câți ani ne-a încântat tata cu amuzantul său rol. Acum, la ora bilanțului, nu cred că mai are însemnătate. Important a fost că moșul, care vine doar la copiii cuminți, i-a căutat și pe ai mei. Pentru acest lucru era vital o adevărată regie, fiindcă Laura cred că avea deja cinci ani când tata se decisese să-și reia nostima deghizare. Și Moș Crăciun avea timpul lui când vizita copiii, în Ajunul Crăciunului când toată familia era acasă. Cum putea lipsi bunicul? Mama a antrenat în acest sens o vecină să-l cheme pe tata să repare o priză defectă, pentru a justifica cumva lipsa dumnealui. În primul an chiar s-a îmbrăcat la acea vecină.

Cu bătăi zgomotoase în ușă și asortându-și vocii baritonale și o tusă groasă, el, un antitabagist convins, a spart liniștea din apartament cu fiecare pas ce se îndrepta spre camera unde copiii admirau licăritul instalației montată pe brad. Surpriza a fost de proporții mai mult pentru Cristi, care avea pe atunci puțin peste doi anișori. Când l-a văzut n-a știu ce se întâmplă. De frică s-a furișat în colțul patului și mai-mai să se ascundă sub pat. A uitat și de poezie, nu voia nici cadouri. Își dorea ca moșul, sosit fără să-l cheme el, să plece cât mai repede. Dar unde să plece bietul om, căci era casa lui. Laura în schimb, a spus poezia, a acceptat cadourile și chiar a dialogat puțin cu musafirul îmbrăcat în costum roșu. În tot acest timp, cu oftaturi și lacrimi în ochi, Cristi refuza să accepte extravagantul personaj, cu gluga pe figură și barbă albă, care stătea pe un scaun în imediata lui apropiere. Poate ar fi trebuit amânată această tradiție cu un an, însă fiica mea ar fi fost puțin cam prea mare și și-ar fi putut da seama cine se ascunde în spatele măștii. Totuși în regia montată de părinții mei s-a scurs o greșeală, fapt pentru care fata și-a dat seama că-n spatele măștii e... bunicul. Doamna Ica, vecina implicată în joc, cea la care tata cică trebuia să repare curentul a dorit să-l vadă și ea pe moș, și a venit la noi. A fost greșeala mamei, n-ar fi trebuit s-o primească. Dar o putea refuza? Nici vorbă! Laura procesa în căpșorul ei mic: Cum repara bunul ei priza în casa lui tanti Ica? De ce-l lăsase singur? Nimeni nu s-a gândit la acest aspect. A trebuit ca regia să se repete și anul viitor, pentru ca Laura să aibă curajul să-mi spună ce gândea. N-o puteam minți, era mare. Dar, cu toate acestea, moșul a venit în continuare pentru ea și pentru frățiorul ei mai mic. De la an la an tremurul și lacrimile lui Cristi erau tot mai puține, iar interesul pentru Moș Crăciun rămăsese undeva în umbra acceptării.      

La grădiniță însă, mimând cu istețime curajul, Cristi l-a tolerat cu demnitate pe Moș Crăciun. Alternativa unui moș nedeghizat și doar cu ochelari de vedere să-i fi dat încredere? Pripit, aș putea concluziona astfel. Cred că indiferența vădită a personajului de a intra sub pielea micuților l-a ajutat. Vocea, calmă și apatică în același timp, cerea pe bandă rulantă poezii, oferind la schimb câte o pungă plină de cadouri. Era tentant pentru copil și scăpa mai ieftin ca acasă – fără întrebări usturătoare, fără tusa șugubeață și glasul teatral îngroșat și impunător. Câțiva ani l-a analizat și Cristi (ca mine) pe noul moș neglijent, cu ochelari și fără mască, sosit într-o altă locație.

Prezent fiind la una din serbările de iarnă a surorii sale, s-a prăpădit de râs. Moș Crăciun, cu un look schimbat, s-a înfățișat copiilor cu ochelari de soare cu ramă albă.

Cred că în acel an fobia față de legendarul personaj a fost învinsă. În căpșorul lui Cristi se născuse și o întrebare provocatoare, scuturată de zăpadă și multe incertitudini adunate în ani de teamă: „Mama, de ce moșul care vine acasă are mască și cel de la școală poartă doar ochelari?” Chiar dacă insistența era dezarmantă, mi-am clădit răspunsul cu un simplu zâmbet. Cred că a înțeles, dar n-a renunțat să creadă în Moș Crăciun nici azi. Senzația că, la ceas de sărbătoare, sosește cineva care-i oferă necondiționat cadouri îi place la nebunie.

Deci, Moș Crăciun există! Cu sau fără... mască.    

Vizualizări: 76

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit cu plăcere! Mulțumesc! O dimineață frumoasă și zile pline cu iubire!

Îți mulțumesc pentru promovare, dragă Aurelia.

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support