Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

-  E timpul să uiți și să mergi mai departe, totul trebuie să rămână doar o amintire.

- EA nu e o amintire, n-o să fie niciodată o amintire. Eu am amintiri CU și REFERITOARE la EA.

Dar EA n-o să fie niciodată o amintire. Nu poți să transformi o persoană într-o amintire chiar dacă e vorba de cea mai frumoasă  amintire pe care poți s-o ai. EA e parte din mine, nu pot să mă transform pe mine în amintire. Și n-ai înțeles la ce fel de uitare mă refer eu. Firește că n-o s-o uit niciodată pe ea, dar nu la asta mă refeream. Nu vreau să uit nimic din relația noastră, nici măcar cel mai banal lucru. Sigur că sunt lucruri pe care le-am uitat cu trecerea anilor, dar mi se întâmplă ca un lucru mic de la începuturile noastre să-mi revină în minte clar și brusc de parcă s-ar fi petrecut ieri. Vreau să păstrez totul în mine ca într-un film pe care l-am văzut cu câteva ore în urmă: fiecare detaliu, fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare vis, fiecare expresie, fiecare durere, fiecare speranță. TOT ce era EA.

Acum ai înțeles mai bine?

- Trebuie să faci ce ți-ai propus, să continui visul tău și al ei.

Dar nu înțelegi că nu se pune problema că n-am să fac ce trebuie? Nu se pune problema că n-am să continui să fac ce am început cu ea și ce-mi place. Problema e ce simt. Și ce simt ți-am spus. Nu pot să neg ce simt, dimpotrivă, vreau să știu exact ce simt și să spun exact ce simt. Dacă am în mine durere am să vorbesc despre ea. Nu pot să mă mint pe mine  înțelege. E ușor să spui "mi-am revenit" sau "revino-ți", dar ce e în suflet, rămâne. De multe ori nu știu ce simt ... până când încep să plâng, sau până când fac un lucru numai că-l vroia ea. Atunci știu că asta e durere pe cât de mare a fost iubirea. Și dacă e vorba să plătesc pentru fiecare moment de iubire pe care l-am avut, atunci sunt gata să plătesc. Nu vreau să rămân dator vieții. Pot să cred că există o altă lume mai bună în care e EA, pot să accept că viața pe care o ducem e foarte probabil să fie doar o iluzie. Știu că viața pe care o ducem are ca scop să experimentăm niște lucruri și să tragem niște concluzii. Eu sunt acum la experiența durerii și nu vreau să trec de ea până nu simt eu că trebuie să trec de ea. O singură experiență nu vreau să am: uitarea. Nu vreau să uit. De asta mă chinui acum, pentru că nu vreau să uit. Aducerile aminte sunt mai dureroase ca despărțirea.

Ca să-mi revin, trebuie să las astea deoparte. Și eu tocmai asta nu vreau. Și dacă a nu lăsa astea deoparte înseamnă să nu-mi revin, atunci n-am să-mi revin niciodată. Dacă revenire înseamnă uitare atunci n-o vreau, dacă revenire înseamnă să schimb ceea ce-mi doream, să schimb felul în care simt, atunci nu vreau această revenire. Nu-mi pasă de această revenire. Nu vreau să uit și dacă pentru asta trebuie să scriu și să plâng de fiecare dată, am s-o fac. Dacă asta îmi va lua toata puterea, tot am s-o fac. Dacă a plânge înseamnă ochii roșii, cearcăne și dureri de cap ... suficient cât să creadă lumea că m-am îmbătat, atunci n-au decât să creadă asta.

Dacă m-ar fi întrebat cineva acum câteva luni cine sunt, i-aș  fi răspuns foarte simplu: sunt o persoană care a găsit ce căuta.

Acum însă, mi-e greu să răspund la întrebarea asta.

Oricât de  mulți și de buni prieteni aș avea, îmi lipsește EA.

Aveam  atâta nevoie de ea, toate speranțele mele și toate planurile  mele de viitor s-au legat de ea. Și ale ei de mine. Fără ea sunt,  ca și cum o parte din mine n-ar mai exista. Îmi lipsește mereu,  orice aș face, orice aș spune, oriunde aș fi. Aș vrea să nu uit  nimic din tot ce-a fost, nici cel mai mic detaliu. Așa că,  pentru aducere aminte, am să le scriu pe toate.

Mereu m-am considerat un romantic, dar n-am stat niciodată să  analizez motivele. Poate pentru că-mi place să "plonjez" în  viață cu încredere și speranță, poate pentru că îmi place să iubesc și să spun prin toate cuvintele și gesturile mele ceea ce simt,  poate pentru că mă opresc mereu să văd ce e frumos în jur și am  mereu puterea de a vedea acest frumos.

-      Trebuie sa mergi mai departe toată lumea îți zice asta.

Ascultă,  nu "acea lume multă" se luptă în fiecare zi cu durerea și deznădejdea. Nu "acea lume" plânge până când simte că-i seacă sufletul. Nu ea are dreptul să decidă ce rămâne după mine, după  EA și după relația noastră. Le place sau nu, e decizia mea. Aici decid eu și nimeni altcineva. N-am putut să decid să fiu lângă ea când i s-a întâmplat accidentul, n-am putut să decid să fiu cu ea la spital și n-am putut decide nici să fiu la înmormântarea ei. N-am decis eu dacă familia ei vrea să mă accepte sau nu. N-am decis nimic din toate astea, deși poate că 50%  aș fi avut și eu dreptul ăsta.

Aici și acum, am să decid tot ce depinde de mine, de amintirea relației noastre și de memoria mea și a ei ca oameni. Mi-am luat acest drept, e al meu. E tot ce mai am. Punct.

- Poate trebuia să fi mai ferm în ceea ce o privea.

- Probabil că ai dreptate. Despre asta am mai vorbit. Am înțeles însă că nimic nu e întâmplător și dacă a fost s-o pierd pe EA aș fi pierdut-o indiferent cum ar fi evoluat relația dintre noi. E adevărat însă, ne-am fi bucurat altfel de ceea ce simțeam. Poate am fi fost mai fericiți decât am fost. Mai pot face ceva acum? La început n-am fost ferm pentru că ... de fapt abia atunci învățam ce este fermitatea. Mama m-a umilit mereu și n-am învațat cum să pun piciorul în prag în ce-o privește. Iar când am făcut-o, după multe noduri înghițite cu durere ... am avut de luptat chiar cu EA. Ți-am mai spus, a trebuit să povestesc cam un an cu ea pe tema schimbatului de serviciu deși amândoi știam că asta e calea de urmat. Când persoana iubită iți spune  "te rog, rămâi lângă mine" tu ai avea puterea să-i spui: "nu acum, mâine. Acum mă duc să fac bani...". Eu n-am putut, și aici nu e vorba de fermitate. Ci mai degrabă de teama de a pierde acel ceva atât de frumos care se instaurase între noi.

Teama de depărtare și răceală, teama că relația noastră s-ar putea stinge. Tu ai putea să faci așa ceva? Să faci un lucru, care deși știi că e singura cale pe care trebuie s-o urmezi, să  accepți să fie și cea care ar putea să facă tot răul din lume? Mi-a luat mult până să mă hotărăsc și totuși am făcut-o. N-a fost ușor și am avut momente când mă uram că am făcut-o. Când o auzeam pe EA plângându-se vroiam să mă întorc la vechiul job și să am mai mult timp pentru ea. Mi se rupea sufletul, mai ales în primele luni, când trecea timpul și eu nu puteam să petrec nici măcar un pic cu ea. Era un cerc vicios. Sau cine știe, poate doar eu eram/sunt vicios...

N-am vrut niciodată să mă despart de ea. N-am vrut. Orice problemă am fi avut găseam noi o soluție. Era sufletul meu, cum să trăiesc acum fără sufletul meu? Aveam atâta  nevoie de ea. Nu sunt egoist, n-o vroiam numai pentru fericirea mea ci și  pentru că vroiam s-o fac pe ea fericită. Știam că vrea să fie cu mine. Și eu vroiam să fiu cu ea.

- Știa toate astea, de aceea te-a iubit atât de mult.

- Da, dar asta nu mă mai consolează acum.

Ieri ar fi fost o zi bunicică dacă n-ar fi fost dezamăgirea cu concursul ăla și chestia cu mama Alexei. Am trecut pe la magazinul de muzică și  am luat 3 CD-uri. Unele dintre cele pe care mi le doream. Din păcate nu prea m-am bucurat de ele așa cum mi-aș fi dorit pentru că CD-rom-ul a luat-o razna. Se aude foarte gros. Apoi am făcut o documentație pentru un articol pentru revistă, l-am scris și am ordonat un pic sumarul numărului viitor: luni vreau să-l punem pe web. După  care am citit ceva despre artă. Era două  noaptea când m-am bagat în pat și ... mi-am adus aminte ce am citit în cartea cu D-zeu. Am realizat atunci că, dacă totul e așa cum scrie în cartea aia, atunci eu mi-am văzut sufletul de  mic copil. Numai că n-am știut ce este, credeam că sunt "stele verzi pe pereți" cum zicea mamaia. Numai că totul e albastru, o flacără de un albastru special: uneori atât de clar și de puternic, alteori aproape alb. Mereu însoțit de niște sfere de un oranj puternic. Până  azi noapte n-am știut  ce poate să fie asta. Și când mi-am dat seama ...

Am început să văd asta oriunde m-aș fi uitat, cu ochii închiși sau deschiși. Vedeam același lucru. Mai departe sau mai aproape până când am simțit la un moment dat că lumina acelei flăcări mă atinge pe umeri și aproape că mă înghite. Am simțit atunci ceva rece pe frunte (n-avea cum să fie curentul). Ceva ca un cerc în mijlocul frunții, rece și clar și toate gândurile mele s-au estompat. Apoi acest cerc rece a coborât  în piept și mi-am simțit sufletul ușor, nu mă mai durea. Dacă nu m-aș fi speriat, toată starea asta aș fi avut-o în tot trupul. Apoi ... m-am simțit greu, incredibil de greu. Parcă aș fi avut o tonă. Mă mai speriasem eu și mai devreme .. când am avut senzația că pur și simplu sunt ... ejectat către univers. Sună nebunesc și chiar așa mă simțeam. Totul a început cu un culoar ( verde? ) care s-a terminat cu o rampă de lansare. Mă simțeam ca într-o navă care mergea cu o viteză amețitoare. În fața era o planetă pe care trebuia s-o ocolesc ... am făcut un mic ocol și m-am speriat.

Totul era atat de repede.

După  toate astea eram liniștit și ușor. Vorbeam cu mine sau ... poate cu D-zeu. Nu pot să reproduc discuția, am vorbit despre mine și ceea ce simt, despre EA și despre tine, despre oamenii din jurul meu. Și când l-am rugat să mă ajute s-o văd pe EA mi-a spus "nu ești gata". Chiar așa: nu ești gata.

Eu n-am profitat niciodata de EA. Atât cât m-am priceput am încercat să-i fie bine cu mine. Să se simtă liberă, pentru că știam că e important pentru ea. Să se simtă iubită și apreciată. Atunci când avea nevoie de încurajări o încurajam, atunci când vroia alint ca bebeii mici asta avea. N-am zis niciodată că aș fi perfect, am acceptat că am greșit și am încercat să îndrept lucrurile cum s-a putut mai bine. Eram bucuros că mă iubește pentru ceea ce sunt eu și vroiam să fiu iubit. Aveam nevoie de asta. I-am cerut lui D-zeu o iubire specială și mi-a dat-o.

I-am cerut așa lui D-zeu: "Doamne, fă-mă fericit măcar doi-trei ani. Vreau să iubesc din tot sufletul". Și asta mi-a dat. De asta ziceam că trebuie să fii atentă ce-ți dorești. E normal să-ți dorești iubire și înțelegere, nu condamn pe nimeni pentru asta. Însă e foarte important ce vrem. E important ce vrem, cum cerem și ce sacrificii suntem dispuși să facem pentru asta. E normal să vrei să fii iubită, înțeleasă, ajutată,  dar  dacă D-zeu te-ar întreba "Ce ești dispusă să sacrifici pentru iubirea asta?" ce i-ai răspunde? Pentru că dragă prietenă, după cum vezi, fericirea se plătește  foarte scump.

- Trebuie să faci totul ca și cum ea ar fi lângă tine.

- Nu pot. Aș vrea să am o credință și o fantezie atât de puternică încât să-mi pot imagina mereu că e lângă mine. Aș vrea să pot sta mereu în starea aia mistică care-mi permite să recepționez tot felul de mesaje. Dar dacă eu rămân în starea aia moralul meu e instabil și fragil și sunt complet rupt de lumea pământeană în care mă găsesc. Nu pot să ramân suspendat între  două  lumi. La ea n-am să ajung numai că am eu chef să ajung. Ajung atunci când ceea ce trebuie să fac eu s-a terminat. Nu știu dacă mai am putere să recepționez mesajele, uneori au fost atât de multe încât adormeam instantaneu. Nu le puteam ține piept. Pot să observ toate câte se  întâmplă și să încerc să înțeleg cât mai bine. Un lucru mi-e clar: nu există coincidențe. Știu că ea mi-a promis că va fi mereu cu mine și probabil  că este într-adevăr. Dar eu n-o văd. Îmi doresc s-o văd pur și simplu ... dar îmi dau seama că n-aș fi suficient de puternic pentru asta. Am încercat azi-noapte să cobor un pic în mine ... și n-am putut. Sufletul meu era  ca o rană, începea să se închidă e drept, dar încă mă durea. Nu pot să-mi provoc durere numai pentru că vreau să înțeleg. Dacă am înțeles bine mesajele și n-au fost doar iluziile minții mele obosite, atunci e foarte clar ce am de făcut. Dar repet, nu văd sensul acestor lucruri. El există, dar nu-l văd eu. Mă agăț acum de site-ul ăla ca un om care mai are un pic și se înneacă și se agață și el de tot ce-i apare în cale. Nu sunt eu cel care  zâmbește colegilor, nici cel care se forțează să râdă, numai că așa trebuie. Nu sunt eu cel care vorbește, pentru că tot ce aș vrea eu e să tac.

- Dragul meu vor fi mulți care te vor aprecia pentru ceea ce faci, nu poți să ceri tuturor să te înțeleagă, dar dacă din aștia sunt macar 10-20 și tot merită să faci tot ce ți-ai propus.

- Nu, eu vroiam aprecierea ei. Restul conta mai puțin. Și nu vor fi niciodată atâția oameni care să înțeleagă. În 3 ani de existență a revistei o singură persoană a înțeles cu adevărat de ce există revista și care e rostul. Peste ani, poate că va mai apărea cineva care să treacă dincolo de aparențe.

Nu pot să nu mă gândesc că fără EA existența mea nu mai are nici un sens. Pot să fac multe, nu asta e problema, știu că pot și știu că pot învăța să fac lucrurile și mai bine. Știu că pot să lucrez la comportamentul meu ... Dar eu nu mi-am dorit niciodată să fac toate  astea pentru mine. Vroiam să fac toate astea pentru ea. O vroiam lângă mine, o vroiam bucuroasă și fericită. Acum n-am de unde să știu cu siguranță  unde e și ce simte. Dacă pentru ea lucrurile pe care le fac eu mai au vreo importanță. Nu mă interesează să fac toate astea pentru mine, chiar dacă știu că făcându-le îmi îmbogățesc sufletul și pot ajunge la un alt nivel de înțelegere. Eu vroiam să împart cu ea toate astea. Nu-mi folosește la nimic să le țin pentru mine sau să le împart cu cineva care poate nu înțelege ce fac și de ce fac. Pot să mă împac cu mine, cu ceea ce sunt și cu ceea ce fac. Dar nu mă pot împăca că nu sunt cu ea. Am timp? Chiar am timp? Nu cred, pentru că nu numai că mă simt singur dar frica celorlalți mă învăluie și pe mine. O să ajung să mă îngrozesc când văd o scrisoare în cutia poștală (nu e-mail, poșta reală).

Pentru bucuria ei o să fac eu și școala de dans. Tare îi plăcea să danseze. N-o să ajung eu balerin la bătrânețe, dar ceva acolo tot o să învăț. Și o să fac (în timp, că nu le pot face pe toate deodată) și grupuri de discuții pe teme culturale/agendă culturală. Și promit să mă duc la teatru, la film, să cumpăr muzică bună (deja am început) totul am să fac pentru că EA iubea arta și muzica. Și să vorbesc mereu cu ea, să-i povestesc mereu ce  văd și ce simt, chiar dacă ea știe totul înaintea mea. Totul de dragul ei. Ah, ce-o mai iubesc.

Ce  e sigur e că m-am străduit mereu să fac ce-a fost mai bine pentru cei din jurul meu și abia mai apoi ce e bine și pentru mine. Am făcut chestia asta pentru liniștea mea, altfel conștiința nu mi-ar fi dat pace.

Dar, după ce o perioadă îndelungată dai și tot dai fără  să primești nimic în schimb, bagajul de afecțiune se epuizează. Trebuie să fie un semn cât de mic al afecțiunii celorlalți, pentru ca bateriile să se încarce. Poți să te străduiești desigur, dar cel mai bine e să fii sincer cu tine: toți avem nevoi. Și cel mai bine este să găsim persoana care să ne compenseze aceste nevoi. Eu am două mari nevoi: nevoia de comunicare și nevoia de afecțiune (care implică la un moment dat și înțelegere și iubire). Pot să mă mulțumesc numai cu o parte dintre ele, dar chiar  fără nimic nu pot trăi. Știu, se spune că fericirea e în noi, că pentru a găsi fericirea trebuie să te descoperi pe sine. Dar în egală măsură se spune  că oamenii sunt atrași unii de alții pentru că ei toti și D-zeu sunt o singură ființă. (Asta mi-e destul de greu să accept. "Cum, eu sunt una cu bețivanul ăla căzut pe stradă? cu individul ăla care-și omoară nevasta în bătaie? " ). Nu, nu sunt.

Asta nu înseamnă că o sa-mi fie teamă mai puțin că după ce am câștigat o prietenă-mamă pot s-o pierd. Senzația că am pierdut tot ce puteam pierde și era important pentru mine nu știu dacă o poate compensa ceva. Nu știu, poate că iubirea mea pentru EA a fost egoistă, dar i-am oferit tot ce aveam de oferit. Nu mi-a fost rușine să recunosc că mă simt bine în compania ei și că e tot ce aștept eu de la o femeie și de la omul de lângă mine. E o rușine să simți că te poți împlini prin persoana pe care ai ales s-o iubești? N-am iubit-o numai pentru că îmi oferea ce aveam nevoie, am iubit-o în egală măsură pentru ceea ce era ea. Eram bucuros că ea era așa cum era și am rugat-o să rămână așa. Nu mi-am putut-o imagina altfel decât cum era ea.

Și acum am nevoie să mă strângă cineva la piept. Cred că cea mai mare lipsa în afecțiunea mea e că nu mă îmbrățișează nimeni. Doar EA mă punea să-mi imaginez cum ne-am îmbrățișa noi. Și mi-am imaginat asta până aproape că a devenit realitate … în fantezia mea. Apoi realitatea a fost mai mult decât am visat vreodată.

-        M-ai făcut să plâng, de ce e Dumnezeu atât de crud?

Nu, D-zeu nu e crud pentru că nu are cum. Noi oamenii îl percepem ca fiind crud. Răul nu există, răul este inventat de noi oamenii pentru a explica toate răutățile pe care noi le facem. Nu există iadul, nu există răul și nu există pedepse. D-zeu nu este un D-zeu al pedepselor ci al iubirii. Iar eu și EA am avut fărâma noastră de dumnezeire. Sunt oameni care se nasc pentru a-i ajuta pe alții să aibă o anumită experiență, să ajungă la anumite concluzii. Dacă judecăm așa lucrurile, fiecare are un scop foarte precis pe lumea asta și interacțiunea cu ceilalți îl transformă și-l  face să fie ceea ce este el. Eu am înțeles cine sunt iubind-o pe EA. Mi-e greu fără ea fizic, dar sufletește ea face parte din mine și asta e un lucru pe care nu-mi rămâne decât să-l recunosc. De fapt am iubit-o pe ea așa cum nu m-am iubit niciodată pe mine și nici pe altcineva. Am crezut în ea mai mult decat în D-zeu, pentru ca ea era D-zeul meu. N-o să se supere D-zeul iubirii că zic așa, pentru că așa am simțit și el ne-a învățat că sufletul vorbește prin sentimente. Și cum sufletul e partea din noi cea mai aproape de D-zeu, înseamnă că ceea ce simțim e ceea ce suntem. Iar eu simt acum că o iubesc pe ea, cu durere și dor e adevărat, dar de când am recitit dialogul nostru am simțit că noi am știut mereu că așa va fi.

Că ne-a fost dat să avem ce ne-am dorit dar să nu-l avem pentru totdeauna.

Niciunul dintre noi n-ar fi suportat ca sentimentele dintre noi să se schimbe vreodată. Am fi preferat să murim decât să-l facem să sufere pe cel de lângă noi, sau să-l dezamăgim cumva. Există niște lucruri care se leagă, pe care le înțeleg. Dar nu pot să fiu de acord cu ele. Și apropo de senzația mea că aș fi înșelat-o pe EA, iată ce-am citit în cartea aia, suna exact ca un raspuns la întrebarea mea (m-a surprins): "Dar a spune cuiva că iubești pe altcineva nu înseamnă infidelitate. Înseamnă cinste. Și cinstea este cea mai înaltă forma de dragoste"

William Shakespeare spunea:


“Mereu sunt fericit, știi de ce?

Pentru că nu aștept nimic de la nimeni; să aștepți întotdeauna doare. Viața este scurtă, așa că iubește viața. Fii fericit și zâmbește întotdeauna. Trăiește doar pentru tine și amintește-ți: Înainte să vorbești, ascultă! Înainte să scrii, gândește! Înainte să rănești, simte! Înainte să urăști, iubește! Înainte să renunți, încearcă! Înainte să mori, trăiește!”

Și voi trăi pentru EA!

Vizualizări: 87

Răspunde la Aceasta

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->