Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Peisajul pictat în câmpia din noi


Priveşti în oglinda câmpiei din noi,
priveşti
şi continui obosit drumul,
- fără să ai voie
să atingi pământul şi nici stelele -
prin lumi îndepărtate,
în disperări,
prin umbrele luminii lunii,
în tăcute abisuri, în surde dureri,
în sângele devenit gând, apoi cuvânt.

Umbre de nelinişti au crescut în tine,
ţi-au acoperit, unul dupa altul,
toate ungherele trupului, dar şi bucuria care-ţi urma,
- tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -
un culoar din nesfârşitul labirint
prin care-alergai din ce în ce mai tare,
ştiai că oricare alee te va duce,
prin adâncul ochilor ei,
tot în centru, la ea,
chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.

Stai şi priveşte în jurul tău! Priveşte
distanţa din inima ta,
revino la tine şi compară drumul parcurs,
De la tine la tine, până la noi şi înapoi. Priveşte!
În adâncul tău, în adevărul luminii tale:
Au fost zile şi luni, au fost ani...

A fost primăvara lunilor de mai,
dar şi canicula lunilor de vară, cu furtunile
şi ploile torenţiale
ce ne-aplecau copacii până la pământ,
când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor,
iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit,
la fiecare fulger,
cuibărindu-mă la pieptul tău.

A fost toamna, cu galbenul ei suspin,
în care priveai
marea şi pescăruşii, copacii
şi zilele scuturate în aromele serii,
prin visele risipite din sărutul dimineţii,
pe un drum întins,
până la soare, dincolo de nori.
A fost iarna viscolului din ferestrele noastre
şi a mai fost ceva, a fost viaţa
prin care-am trecut împreună, clipă de clipă!

Mai târziu a venit altceva. Fără regrete,
poate că este în legea firii,
poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea,
- o lege a creşterii şi a descreşterii -

Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim,
Este puţin, mult, contează, oare?! Uită-te în jur,
coboară în tine şi priveşte,
în lumina strivită sub geană,
dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,
în cercul fiecărei clipe,
picătura de rouă dintre cer şi pământ,
viaţa noastră aşa cum a fost,
singura noastră viaţă.
Nu avem nevoie de trecut,
noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!

Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!

 

Pe măsură ce zilele au trecut, am pătruns
într-o altă realitate, am înlăturat toate certitudinile,
toate credinţele, toate judecăţile şi prejudecăţile
ca să ne îmbogăţim cu acea unică clipă a nudităţii.

 

M-ai văzut şi îndrăgit
în puritatea fiinţei mele eliberată de toate -
am ales bucuria, acea simplă bucurie care-a trecut
prin fiecare celulă a corpului meu, a corpului tău,
deschizându-se, curgând aşa cum curge apa
spre un pământ însetat de atâtea anotimpuri.

 

Din dorinţa mea, din dorinţa ta,
am băut viaţa, am băut seva, ritmul şi suflul ei,
– soare şi lumină – însăşi bucuria am fost şi suntem....
Am împărtăşit infinitul, conştiinţa lumii solitară,
am depăşit graniţele ei – o respiraţie de lumină,
o adiere de viaţă clară ...

 

Liniştea este acum în inimă,
în spiritul şi corpul meu topit,
căci asta am văzut în fotografia de ieri
- o imagine, o simplă imagine -
am ajuns unde ne-a fost dat să ajungem,
unde ne-am chemat şi dorit să ajungem.

 

Mă îndrept către visul meu,
în mine duceam dorul prin care să mă nasc,
să mă întrupez dincolo de moarte, dincolo de viaţă.
Mă voi întoarce pe celălalt tărâm,
acel acasă pe care l-am căutat mereu.

 

Ştiu că murind aici voi găsi mai mult decât pierd,
voi părăsi pentru că mă voi părăsi,
asta e cursul – totul e un nou început –
M-ai simţit venind de departe, de foarte departe,
dragostea mea te va însoţi, te va ocroti,
căci zidită sunt în tine.

 

Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!
S-o pui la lanţul de la gât, aproape de inimă,
E ca un bob de rouă pe petala unui mac,
se joacă dulce cu gravitaţia şi o înşeală!

 

Fie că drumul să-ţi fie frumos!
Nu îngădui nimănui să-ţi zdruncine visele,
să nu faci compromisuri în privinţa setei tale,
urmează-ţi cele mai profunde dorinţe – adevărul tău –
Fie că drumul tău să fie acea fericire vie
de a te cufunda în adâncurile lumii, fără răgaz!

 

Ştii bine că moartea nu-i decât o trecere,
veghează asupra ta şi a viselor tale,
dacă-i vei pierde într-o zi sensul, tu şi numai tu
eşti cel care îţi porţi adevărul şi împărăţia lui.
Te iubesc, te voi iubi mereu,
te voi însoţi în fiecare zi,
dincolo de moartea mea, dincolo de viaţă,
prin viaţa din viaţă, prin visul din vis.

 

Prin imaginea derulată am înţeles
cum treptat am părăsit
tot ce a format persoana mea
pentru a coborî în profunzimea fiinţei mele -
esenţa mea, acel ceva ce a trecut mai departe
de un nume, de o formă.

 

Dragostea noastră însăşi ne-a ales
prin chemarea ei, prin efortul căutării,
ne-a găsit şi reunit – întoarcerea ta a însemnat
renaşterea mea din fundaţia noastră,
reîntregirea noastră în cercul de lumină,
acel glob din inima aurorelor noastre boreale.

În faţa oglinzii - doar noi şi singuratatea noastră!

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet

şi nu le putem atinge, prin vis o putem face!

Dincolo de noi începe pustiul,
Dincolo de noi mor singuri copacii,
Dincolo de noi lucrurile dispar,
Dincolo de noi e noaptea
şi întunericul ei,

Dincolo de noi sunt cerurile noastre,

Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere.

 

Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi!

Prin dispărute păduri va trece vântul,

Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca,
Trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu

lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare.

 

De însingurare vor muri mâinile neatinse,
Din lipsa luminii vor pieri visele nevisate,

Din lipsa iubirii vor inceta bătăile inimilor îngheţate,

În noi e lumina şi taina ei - ecoul ascuns

în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă.

 

Prin ochiul vederii de dincolo de vedere

ne adapăm setea la izvorul vieţii.

Au început să picure câţiva stropi mici,

Sunt lacrimile celor ce nu au apucat

să-şi plângă dorul aici!

 

Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută,

asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta!

De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece,

alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară!

 

În taina fiecarui ceas,

prin umbră - celălalt chip al luminii -

ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre.


O
are ce iubesc oameni? Oare de ce

nu se întreabă de ce nu iubim toţi la fel?

Eu te iubesc pe tine, posibil tu

să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu!

Important e doar iubirea - suntem lentila luminii!

 

La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca,

tarziu intri în piramida singurătaţii.

Simţi că momentul inimii

e răsăritul Luceafarului din unda deschisă,

simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul.

 

În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră!

                                   Tu şi eu, aceeaşi inimă...

Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului

 

Plouă ca în vechile tale poeme,

precum aerul

un abur ne urmează paşii

gravaţi prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina.

 

Sunt o vrabie peste care va trece trenul!

Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor

ne rămân pictogramele interiorului nostru.

 

Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului,

eşti prea obosit ca să mai strigi

timpul ce separă

clipa durerii de înţelegerea ei.

Prin umbra nopţii

încerci să o priveşti în lună.

 

Plutind de dincolo de timp

frunze răvăşite de vânt

sângele s-a facut ţărână

şi tot nu ai uitat

primul şi ultimul zbor visat

în singura călătorie a vieţii.

 

Spiralat drum,

mereu primul şi ultimul, la nesfârşit,

încet se va retrage

mareea tăcerii din cuvântul havaya

prin care-i cauţi cheia.

 

Peste ani vom păşi

în adâncul pădurilor verzi,

pe ţărmuri cu nisip, hai dă-mi mâna,

acum e timpul sa te întorci aici,

pentru că ai crezut în frumuseţe mereu o vei vedea,

pentru că ai crezut în iubire mereu o vei simţi,

pentru că ai crezut în lumină mereu te va însoţi

în imensitatea cerului tău - (misterul pe care puţini

îl acceptă din lumina filtrată de trestiile gandului

şi tăcerea ascuţită a gheţarilor)

 

Fiecarei căderi

îi va urma o nouă cunoaştere...

 

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet

şi nu le putem atinge, doar în vis o putem face,

Le atingem cu inima şi sufletul

luminându-ne drumul, cu visul adânc din noi...

Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!

 

Între veghe şi somn, praful purtat de vânt

îi poartă vocea: “Te iubesc prea mult ca să te las să mă iubeşti!”

 

Între cuceriri şi părăsiri, amintirea ta, uitarea ta,

Ai nevoie de căldura focului, ai nevoie de răceala gheţii,

Tânjeşti după acele îndepărtate locuri, spre început te întorci.

 

De la dreapta la stânga,

asemeni scrisului dintr-o moscheie-sinagogă,

un ceas se învârte spre spirala vieţii in palma ei...

- Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!

 

Între malurile aceluiaşi râu

noi peisaje se întind până la o nouă întâlnire

când inima va începe iar să pulseze.

Sunt legaţi prin soartă mai puternic decât orice gând -

memoria îi avertizează:

- De mână veţi trece prin îngheţata poartă! Nu va temeţi!

 

Când apare Ea frunzele zboară bezmetice,

vântul toamnei devine vineţiu...

Lacrimi apar pe angelice geamuri, e o vreme ciudată

de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte.

 

De dincolo de timp zâmbeşte Ea

având pe buze mireasma începutului,

De dincolo de timp în timpul ăsta bolnav

se întoarce să-şi sărute iubitul...

 

Când apare El oglinzile explodează,

în taina ţesută în noapte un parfum sublim îi ameţeşte sângele

la vederea unui zâmbet răsfrânt... un dans mut în care-au intrat...

 

În fiecare frunză şi piatră sunt ascunse

lecţiile purtate de şoaptele vântului.

Pe urmele lor se vor întoarce până vor deveni UNU,

mereu se vor căuta

iar în moartea ce-i va uni vor fi doar EU SUNT. 

Nimic nu trebuie scris numai o singură dată

 

Între viaţă şi moarte,
între grafia vieţii şi grafia morţii,
doar culoarea "a fi"
îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor.

 

Între viaţă şi moarte,
primul om, primul vis, prima lacrimă,
prima lumină şi ultimele clipe ce-i palpită inconştiente!

 

Deasupra noastră strigă întreg cerul - pare că totul va muri -
te înfiori, mă înfior,
Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile noastre
urcă, urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!

 

Revărsat în taine de ape
se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin,
atunci mi-ai spus - "Iubirea mea!"
Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea constelaţii;
planetele se opresc în jurul soarelui - „Ajută-mă!” e ultimul ei cuvânt.

 

Dacă amestecăm infinitul recucerim
culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.

 

E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.
Clipa nu există,
valul rostogolit s-a spart demult,
frunza nu mai e aripă
- nimic nu trebuie scris numai o singură dată -

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

 

Singur aşteptând toamna

Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,

O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii – îţi spune.

 

Printre potecile luminate de lună

Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gari,

Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii,

Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

 

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,

Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.

 

Iata vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odata cu el,

singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,

Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...

 

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,

La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,

Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,

Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

 

Luminezi acolo unde nu-i lumină,

Un cântec a trecut prin zidul de piatră – baladă-ntr-un gând!

Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă

Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

 

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi

Să plutesc pe cele patru vânturi,

Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

 

Ca să te doară trebuie

Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!

Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului

Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

 

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,

Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,

Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

 

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,

Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi,

Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi,

 

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,

El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă,

Te iubesc, te iubesc – îţi spune. Să nu întârzii – doar atât îţi mai spune.

Exodul cuvintelor

Prin timp, orbit, omul aruncă în lume lanţuri grele.

Un zeu plin de temeri!

Pe norii gândurilor, o molimă grea împrăştie miasme,
plăgi negre în adâncuri, în cer şi în ape,
în sânge şi inimi,
în vis, în iubiri, în cuvinte.

Stâlpii şi uşile caselor cu sânge au fost însemnate,
cu sânge de albi porumbei praguri de uşi au fost însemnate.
Tot mai pierdute, sleite, cuvintele pulsau
                                                epilogul secundelor stinse.

O ultimă respiraţie, un vuiet adânc, un geamăt prelung...
Şi totul este durere, ocean de durere!

Sufocate, într-un salt disperat, cuvintele au ţâşnit
din cărţi, din inscripţii, din gânduri, din lume,
spre Tabernacolul din Muntele Luminii,
Lăsând o-ntindere albă, uitată-n pustiu.

Şi, astfel, o lume albastră împietri în tăcere!

Doar zborul de păsări şi fluturi luceau
                                              semne vagi în priviri,
Speranţa unei, cândva, viitoare lumini...

 BARIERELE
 
 Învelit de albastrul cerului
 Visul nu are bariere
 
 Dincolo de albastrul cerului
 Visul nu are bariere
 
 Şi-atunci barierele cine le-a trasat
 
 Frontiera a
 împiedicat dorinţa călătorului
 
 Obstacolele au
 împiedicat dorinţa de a se înălţa

Vizualizări: 64

Răspunde la Aceasta

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->