Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

 I

   Peisajul se derula prin faţa ochilor Evei, cu repeziciune. Păduri, câmpii pustii, dealuri învăluite în plapumă de omăt sau zone locuite apăreau şi dispăreau pe măsură ce trenul înainta. De la fereastra compartimentului ei zărea chipuri purtând pe ele expresii dintre cele mai diverse. Unii erau veseli, alţii doar indiferenţi, alţii trişti sau împovăraţi de cine ştie ce gânduri doar de ei ştiute.

   Cel mai mult îi plăceau opririle în gări. Peroanele animate de călători sau de cei care-i însoţiseră, erau colorate şi-i inspirau o stare pozitivă. Îi plăcea să le observe reacţiile la vederea unei persoane dragi, mult aşteptate, poate. Cei care conduceau până la urcarea în tren pe cineva drag, îmbrăţişările generoase dinaintea despărţirii o făceau să simtă melancolie şi gândul îi fugea pe nebănuite la Alex, de care tocmai se despărţise.

   Prin minte i se derulă pentru a nu ştiu câta oară scena ultimei lor întâlniri. Stăteau amândoi încordaţi în faţa uşii de la intrare. Hotărâseră că poate s-au grăbit şi relaţia lor nu era suficient de coaptă pentru a parcurge un nou pas, cel al căsătoriei. Ea începuse să aibă îndoieli în privinţa sentimentelor pentru Alex şi i-a propus să stea o vreme despărţiţi în speranţa că, în acest fel, lucrurile vor deveni mai clare. Desigur, el a plecat trântind uşa , iar ea a rămas acolo o vreme simţindu-se goală pe dinăuntru, precum o carafă de vin golită prea devreme de un băutor însetat, nestiind ce ar trebui să simtă.

   Era în drum spre bunica ei, ce locuia într-un sat izolat de munte, într-o pensiune agroturistica. Nu o mai văzuse demult, iar acum, dorindu-şi să stea o vreme departe de Alex, părea o ocazie potrivită să-şi petreacă ceva timp acolo, în pustietate. Pe măsură ce ce apropia de destinaţie optimismul îi revenea, însufleţit de amintirea acelui loc idilic al copilăriei , unde doar natura făcea legea şi unde aerul era atât de curat încât îl puteai simţi inundându-ţi benefic fiecare celulă a corpului.
   Trenul se puse din nou în mişcare scrâşnind straşnic. Tresări. Uşa compartimentului se deschise şi un cuplu se strecură înăuntru. Îşi verificară datele de pe biletele de călătorie şi se aşezară pe locurile de o parte şi de alta ale uşii compartimentului. Sporovăiră cu ton scăzut o vreme, apoi căutară posturi cât mai comode, şi închizând ochii, încercară să se odihnească.

   Uşa compartimentului se deschise din nou şi doi bărbaţi şi o femeie îşi făcură apariţia. Unul dintre ei privi pătrunzător la fiecare dintre ocupanţii compartimentului, apoi, dădu din cap, aprobator, către celălalt. Cel ce intrase primul era bine îmbrăcat, cu o constituţie fizica atletică şi o expresie interogativă pe chip. Cel de-al doilea era teribil de neglijent îmbrăcat, `parcă a căzut şifonierul peste el`, se gândi amuzată fata. De sub o şapcă neagră alunecau plete, iar chipul îi era pe jumătate acoperit de o mustaţă şi barbă nefiresc de stufoase. Tânăra ascultă muzică la nişte căşti imense ce-i acopereau în totalitate urechile.

   Nu era în obiceiul ei să scruteze oamenii cu atâta insistenţă aşa că îşi mută privirea spre fereastră. Bărbosul se aşeză pe scaunul de lângă fereastră, iar amicul lui pe locul alăturat. Tânăra se aşeză în stânga Evei.
   Eva ridică revista ce i se odihnea pe genunchi şi o deschise, încercând să-şi acopere faţa. Citi câteva articole , dar fără să reţină mai nimic. De câteva ori ochii îi fugiră peste revistă, la domnul de vis-a vis şi nu de puţine ori l-a surprins privind-o discret. Partenerul acestuia îşi acoperi ochii cu perechea de ochelari negri, care până atunci i se odihnise pe creştet, îşi încrucişă braţele pe piept şi încercă să doarmă.

   Ţârâitul telefonului ei se auzi în geanta ce se afla depozitată într-un spaţiu special deasupra scaunului. Avea o sonerie stridentă şi se grăbea să răspundă de teamă să nu-şi deranjeze vecinii ce păreau amorţiţi de somn, dar, nici nu-l apucă bine că îl şi scăpă din mână. Se aplecă precipitat, să-l ridice, dar, din nefericire, bărbatul din faţa ei avu exact aceeaşi pornire aşa că, îşi pocniră zgomotos capetele..
- Ah!, scânci ea, punându-şi cu iuţeală mâna pe creştet. Îi dădură lacrimile de durere.
- Îmi cer scuze! Sunt cam tare de cap! spuse domnul, care zâmbea în timp ce-i întindea telefonul cu o mâna, iar cu cealaltă îşi masa creştetul.. Sunteţi rănită? Vă pot ajuta cu ceva?
- Sunt, bine, mulţumesc! Dar dumneavoastră? Să ştiţi că şi eu sunt o căpoasă! spuse ea râzând de comicul situţiei.
Bărbatul râse şi el.
   Luă telefonul din mâna lui şi nu putu să nu observe degetele lungi, elegante, îngrijite. Îi mulţumi şi se aşeză. Încercă să vadă cine o sunase, dar din păcate, căzătura se dovedise a fi fatală telefonului.
Se întristă, iar tânărul observase asta.
- Dacă aveţi nevoie, vă pot oferi telefonul meu, domnişoară, spuse, întinzând către ea mâna în care avea telefonul.
- Mulţumesc, nu e nevoie…sper! Doream să văd cine a sunat! Atâta tot! spuse ea privindu-l recunoscător.
El făcu semn din cap că totul e în regulă; se aplecă spre ea, întinzându-i mâna.
- Numele meu este …, tânărul şovăi o clipă, …Tom!
- Eu sunt Eva! răspunse ea. Întinse mâna spre el şi simţi strânsoarea delicată şi călduroasă a mâinii lui. O senzaţie foarte plăcută o cuprinse. Simţea o familiaritate stranie faţa de acest om pe care de abia îl cunoscuse.
-Hm…Eva! Minunat nume! Şi…cum de nu sunteţi însoţită de Adam? întrebă el cu o sclipire ghiduşă în priviri.
Ea simţi un nod în gât, dar încurajată de privirea lui jucăuşă îşi reveni.
Crezând că a făcut-o să se simtă inconfortabil, el se grăbi să dreagă situaţia:
- Îmi cer scuze! Era o glumă…stupidă, se pare!
- Nici vorbă, spuse ea, eu vă voi spune unde este Adam, dacă şi dumneavoastră îmi veţi spune unde este Jerry!
El râse.
- Bun, zise el, chicotind încă. O meritam!
   Se priviră zâmbind. Zâmbetul lui îi stârnea o senzaţie ciudată în suflet, parcă îşi amintea de el, dar nu ştia de unde.
   Sporovăiră ca doi amici vechi tot drumul. Constată cu plăcere că omul avea un simţ al umorului ieşit din comun, iar ea adora asta , deoarece îi era uşor să comunice cu astfel de persoane.
   Trenul poposi într-o gară mare, modernă. Ajunsese la destinaţie. Ea se ridică şi încercă să-şi recupereze bagajele. Tom se ridică iute şi-i dădu o mână de ajutor.
- Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc, domnule! Nici nu am simţit când a trecut timpul, spuse ea
- Plăcerea a fost în totalitate a mea, domnişoară, nu este nici o îndoială! spuse el, cuprinzându-i mâna şi ducând-o la buze cu un gest elegant. Vă vom ajuta cu bagajele, şi noi coborâm aici.
   Îi trezi pe cei doi companioni, pe unul din somn, pe fată din reverie. Coborâră împreună şi înainte să se despartă el o mai întrebă odată dacă nu are nevoie să sune pe cineva. Ea îi mulţumi din nou şi refuză, zărind-o pe bunica ei în marea de oameni ce animau peronul.
- E ok, sunt salvată! spuse ea tânărului. Îşi luară rămas bun şi ea privi în urma celor trei până când aceştia se făcură nevăzuţi.
Bunica se apropie şi faţa ei se lumină când îşi îmbrăţişă nepoata.
- Oh, draga mea! Draga mea! Ce dor mi-a fost de tine!
- Şi mie, bunico!
- Stai să te văd! bunica se îndepărtă un pas şi o studie cu ochi critic. Eşti slabă ca un pisoi, iubita bunicii! Ah, lasă că te dau eu pe brazdă! exclamă ea, îmbrăţişând-o din nou.
   Îşi aminti că în copilărie, bunica îi spunea mereu că o fata frumoasă trebuie să fie durdulie, lucru cu care ea, desigur, nu era de acord.
- Ah, buni, râse ea, în zilele noastre eşti cu atât mai frumoasă cu cât ai oasele mai la vedere!
- Eh, nebunii de la oraş….! mormăi bunica dezaprobator. Hai să mergem, fata mea, trebuie să fiu acasă, aştept un grup de turişti…de azi dimineaţă trebuiau să apară… L-am lăsat pe Victor să taie nişte lemne pentru sobe…să nu se fi pus pe băut, netrebnicul ăla!
- Ah, bunico, de ce nu mi-ai spus? Nu vreau să incomodez…
- Ce tot spui, draga mea? Eşti nepoata mea, copila mea! Unde stau eu stai şi tu!
   Drumul spre locuinţa bunicii era anevoios. Pe ultima porţiune de drum nu se încumeta nimeni să mearga cu vreun tip de autovehicul, orice doritor de a junge acolo, fiind nevoit să se aventureze călare. Bunica era obişnuită cu drumul, iar Eva savura fiecare moment, bucurându-se ca un copil de brazii încărcaţi de zăpadă.    Peisajul era într-adevăr mirific, iar pentru cineva venit din jungla şi smogul oraşului, era Raiul pe pământ. Aerul rece şi curat, îi trezea toate simţurile. Se simţea vie. Simţea sângele curgându-i prin vene, inima bătând regulat şi cuminte. Inspira cu sete aerul de munte.
   Nu dură mult şi casa se zări printre nămeţi. Era impunătoare, construită de către străbunicii bunicii ei, care pesemne fuseseră oameni înstăriţi. În ciuda mărimii, nu părea intimidantă, deoarece aerul rustic dat de lemnul ce, practic, înconjura casa, o făcea să pară călduroasă, primitoare.
Intrară în curtea ce părea nesfârşită, iar bunica se interesă dacă au venit turiştii aşteptaţi. Victor, omul de bază al bunicii spuse că nu, nici un semn de la ei.
   Peste câteva ore se aflau aşezate confortabil pe fotolii acoperite cu pături din lână moale, în faţa căminului în care ardeau câţiva buşteni, bucurându-se în tihnă de un vin fiert.
- De ce n-or fi ajuns oamenii ăştia? spuse bunica. Au închiriat toate camerele pentru o săptămână! Mi-au plătit totul în avans! De aşa afacere nu am mai avut parte până acum. Bunica era îngrijorată.
– Sper să nu le găsim oasele răsfirate pe coline, la primăvară! gândi ea cu voce tare.
Eva râse.
- Hai, buni, nu te mai panica aşa, poate s-au răzgândit!
   Peste ceva vreme Eva rămase singură în încăpere, bunica având treburi pe la bucătărie, de unde îi auzea vocea autoritară bombănindu-l pe Victor.
Încăperea în care se afla era un fel de zona de zi şi comunica printr-o arcadă generoasă cu dinning-ul, unde se afla o masă imensă cu multe scaune. O altă uşă dădea într-o încăpere mică, unde se strânseseră de generaţii mii de cărţi. Era un soi de bibliotecă birou. Eva îşi amintea că era ascunzătoarea ei favorită , pe vremea când era copil, încăperea beneficiind de două ferestre imense cu tocurile foarte late, acoperite de draperii grele de culoarea coniacului. Acolo, între draperie şi foaia geamului, îşi petrecuse ore întregi, citind şi pierzându-se de lume.
   Seara se lăsa uşor şi lumina din încăpere devenea tot mai difuză. Flăcările din şemineu aruncau umbre plăcute şi te îmbiau la somn. Zâmbi şi se înfăşură mai bine cu pătura de lână lăţoasă.
Deodată se auziră voci venind dinspre holul de la intrare. Vocea bunicii şi altele, necunoscute.
- Probabil sunt turiştii bunicii, îşi spuse ea. Bine că au venit; aşa se linişteşte şi ea.
Vocile se pierdură pe scări, spre etaj. Peste puţin timp bunica intră bucuroasă în salon.
- Au venit! Uf, ce bine! M-aş fi frământat întruna de grija lor! Mă miră că-s doar trei….în fine, treaba lor! I-am condus sus, să-şi aleagă camerele…oricum le-au închiriat pe toate! râse bunica, după care se făcu din nou nevăzută.
   Eva rămase din nou singură şi se gândi să meargă la culcare, dar nu se îndura să iasă din îmbrăţişarea caldă a păturii. Trecură câteva minute şi auzi paşi uşori în spatele ei. Se întoarse să vadă cine e şi rămase înmărmurită. Era tânărul din tren, Tom. Nici el nu se arăta mai puţin mirat decât ea.
- Ia te uită, spuse el zâmbind. Ce mică e lumea!
- Poate prea mică, râse şi ea dând să se ridice.
   Bărbatul înainta până în faţa feţei. Îşi schimbase hainele de drum, cu unele confortabile, renunţase la şapcă şi avea părul strâns într-o coadă. Pe deget învârtea un breloc auriu.
- Pot să…. întrebă el arătând spre fotoliul gol.
Ea încuviinţă.
   Se aşeză şi îşi pironi privirea asupra limbilor de foc aruncate de buştenii incandescenţi. Se lăsă pe spate şi-şi puse mâinile sub cap scoţând un oftat de relaxare.
- Flăcările astea sunt adevărată terapie, nu-i aşa? întrebă Eva mai mult pentru a întrerupe liniştea stânjenitoare, decât din curiozitatea de a-i afla părerea.
- Citiţi gândurile, domnişoară? întrebă el întorcându-şi privirea către ea.
Ea râse.
-Într-adevăr, nu găsesc nimic mai relaxant decât focul ce arde într-un şemineu! spuse el. Apoi, după o mică pauză continuă. Cum se face că ne întâlnim din nou?
- Proprietara este bunica mea şi…Îmi pare rău! Mi-a spus că a închiriat unui grup ce doreşte solitudine şi discreţie. Dacă deranjez trebuie doar să-mi spuneţi, bunica are nişte camere separat de cele folosite de oaspeţi - pot sta acolo.

Părea că-şi cere scuze.
   El vru să spună ceva , dar în cameră năvăliră ce-i doi parteneri ai lui Tom. Dând cu ochii de Eva făcură ochii cât cepele. Îşi îndreptară privirile interogatoare spre Tom văzându-l şezând liniştit. El le explică ceea ce Eva îi dezvăluise mai devreme, iar mimica feţelor lor trăda nemulţumire. Nedisimulându-şi cu nici un chip dezamăgirea, însoţitoarea lui Tom întrebă pe Eva:
- Veţi sta mult aici?
Eva sări din scaun ca arsă. Era încordată ca un arc.
- Nu! De fapt….
Nu-şi termină propoziţia deoarece Tom interveni.
- E ok, Karen. Domnişoara poate sta cât doreşte şi chiar sper să nu te ia înseamă şi să nu mă lipsească de încântătoarea dumneaei prezenţă.
   Luă mâna Evei şi o sărută ca un gentleman perfect educat.
   Dacă ar fi privit-o pe Karen ar fi văzut că ochii ei aruncau fulgere otrăvite în Iad. Îşi ridică fruntea, luă o atitudine semeaţă şi plecă să exploreze încăperile.
- Sam, vrei să anunţi la bucătărie că ne poate servi cina? spuse Tom către tânărul ce privise amuzat scena de mai înainte.
Sam se făcu nevăzut, iar Tom se întoarse către Eva, care privea în pământ cu un aer trist.
- Îmi pare rău, îmi cer scuze în numele ei! Nu se poate spune că diplomaţia este atu-ul ei… Vă rog să ne însoţiţi la cină!
Ea îşi retrase mâna dintr-a lui şi spuse cu un aer serios:
- Sunt obosită, mă voi retrage în camera mea. Voi încerca să nu vă stau în cale!    Înclină capul în semn de salut şi se îndreptă spre bucătărie; aceasta dădea într-un hol lung şi întortocheat care ducea la o altă serie de camere pe care bunica le folosea pentru sine şi cei ai casei. Trecu pe lângă bunica ei care prepara cina musafirilor, fără s-o privească.
- Hei! făcu aceasta! Stai aici să-ţi dau de mâncare, unde pleci?
- Ah, buni, am o durere de cap înfiorătoare, vreau să dorm. Nu mi-e foame, îşi sărută bunica pe obraz şi dispăru pe uşă.
   Noaptea aceea dormi buştean, nu fără să se gândească o vreme la ciudăţenia acelei zile.

II

   Dimineaţa următoare se trezi veselă, odihnită şi plină de optimism. Aceeaşi atmosferă de veselie domnea şi în bucătărie, unde bunica şi Victor făceau o zarvă de neînchipuit, mânuind oalele şi cratiţele cu dexteritatea şi priceperea unor maeştrii de circ. Masa impozantă din mijlocul bucătăriei, ce servea şi ca insulă de bucatarie şi ca loc de luat masa, era plină ochi cu tot felul de legume şi fructe.
- Eh, s-a trezit copila mea! exclamă bunică. E aproape prânzul, fata mea!
   Eva îşi puse o ceaşcă de cafea şi se aşeză pe un scaun înalt sprijinindu-şi coatele de masă, privind mirată la  toată desfăşurarea de forţe din jurul ei.
- Buni, ce se întâmplă aici? Pentru cine atâta mâncare? întrebă ea în cele din urmă, văzând că nimeni nu spune nimic.
- Musafirii nostrii au invitaţi diseară, organizează o mică petrecere, răspunse bunica în timp ce tranşa o bucată de carne cu priceperea unui chirurg.
- Ai nevoie de ajutor?
- Puiule, bine că ai întrebat! După cum vezi eu şi Victor nu ne vedem capul de treburi aici, am nevoie să mergi peste deal, la stână, să iei nişte brânză proaspătă…
   N-ar fi vrut să iasă, dar nu o putea refuza pe bunica, aşa că fu de acord.
   Peste câteva minute ieşea pe uşa din spate. Nu dorea să dea cu ochii de ceilalţi locuitori temporari ai casei.
- Ia-l pe Labuş cu tine! îi strigă bunica. Să nu dai de vreun lup pe drum…
   Zâmbi. Pe vremea copilăriei, zărise lupi de nenumărate ori pe colinele din apropierea casei, nu-i era frică de ei. Lupii de prin zonele acelea erau mai degrabă nişte căţei sălbatici, care încercau să evite întâlnirea cu oamenii tot atât de mult pe cât se chinuiau oamenii să evite întâlnirea cu ei. Fluieră uşor şi un câine imens, lăţos, îşi făcu apariţia, dând din coadă cu atâta putere încât toată jumătatea posterioară a corpului se mişca în stânga şi în dreapta. Eva îl mângâie pe creştet.
   Stâna se afla pe cealaltă colină, într-o zonă extrem de abruptă. Colinele erau separate de un râu de o lăţime considerabilă peste care se afla un podeţ construit din lemn şi frânghii.
   Cu Lăbuş ca şi companion ieşi pe poarta mică din spate şi o luă pe potecuţa bine ştiută. Zăpada scrâşnea sub tălpile ei. Îi plăcea zgomotul acela pentru că-i aducea aminte de anii fără griji ai copilăriei, când bunicul o plimba cu sania pe aceeaşi potecă.
   Lăbuş alerga înainte câţiva zeci de metri, după care se întorcea în viteză către ea, mişcându-şi neobosit coada stufoasă.
- Bravo, băiete, bravo! îl încuraja ea mângâindu-l cu afecţiune.
   Drumul era uneori drept şi deschis vederii, alteori ascuns de brazii înalţi, acoperiţi până la refuz cu omăt. După ce trăise ani de zile în oraş, reuşise să înţeleagă fascinaţia pe care turiştii o simt pentru aceste locuri feerice, desprinse parcă din poveştile cu zâne.
   Deodată, câinele începu să latre, semn că simţea o prezenţă în apropiere. Eva privi în jur, dar nu zări nici o vietate. `O fi vreun lup, ascuns printre troiene`, îşi spuse. Păşea cu atenţia încordată la maximum încercând să surprindă cel mai fin zgomot din împrejurimi, dar în afară de paşii ei scârţâind sub zăpada îngheţată, nimic altceva nu era de auzit. Lăbuş încetă să mai latre şi mergea liniştit lângă ea.    Trecu de un cot abrupt pe care drumul îl făcea şi poteca se arătă din nou deschisă în faţa ei. Respiră uşurată. După câţiva paşi, după un troian înalt şi îngheţat i se păru că vede ceva. Nu putea zări ce este de la acea distanţă, aşa că se apropie tiptil. Rămase surprinsă când realiză că rezemat de troianul de zăpadă, încotoşmănat din cap până în picioare, se afla Tom. Fredona şi nota ceva pe un carneţel, părând total absorbit de ceea ce făcea.
   Ea încercă să se retragă fără să fie văzută, dar intenţia ei fu zădărnicită de către patruped, care fugi către bărbat şi sări prietenos pe el, mai - mai să-l doboare la pământ . El se întoarse mirat şi privirea i se însenină când dădu cu ochii de fată.
   Se retrase, intimidată şi evitându-i privirea, vru să-şi continue drumul. Dar el sări în faţa ei cu o mişcare sprintenă.
- Sunt neplăcut surprins să constat că mă evitaţi, domnişoară Eva! spuse el pe un ton plin de reproş.
- Chiar nu vreau să vă deranjez…am văzut că lucraţi la ceva, îmi pare rău că v-am distras atenţia! spuse ea retrăgându-se un pas. Îl ocoli ostentativ şi încercă să-şi vadă de drum.
- Încotro mergeţi? insistă el, intrigat de comportamentul ei.
Eva îşi dădu seama că exagera cu acest comportament, aşa că se întoarse către el şi cu o privire mai binevoitoare spuse:
- Merg la stână, după brânză!
- Oh, excelent! exclamă el cu sincer interes. Vă pot însoţi? Nu am mai văzut o stână vreodată…
   Ea încuviinţă, iar el se grăbi să i se alăture. Păşeau împreună şi pentru o vreme nici unul nu îndrăzni să spargă tăcerea, singurul zgomot fiind cel făcut de paşii lor pe zăpadă.
- Diseară va fi o petrecere, începu el.
- Ştiu, răspunse ea, mi-a spus bunica. Era forfotă mare în bucătărie încă de dimineaţă.
- Sunteţi invitata mea în seara asta!
- Nu cred că voi putea veni, spuse ea cu gândul la Karen. Iubita dumneavoastră s-ar putea supăra.
El izbucni în râs ca şi când această idee ar fi fost una extrem de amuzantă.
- Karen nu este iubita mea, lucrează pentru mine. E adevărat că atitudinea ei protectoare faţă de mine, lasă uneori, altă impresie!
Se simţi încurcată şi un sentiment straniu, de uşurare, i se strecură în suflet. Se ruşină în sinea ei când conştientiză că acest străin o interesa. Se îmbujoră şi se strădui din răsputeri să-şi ascundă faţa, pentru ca el să nu observe asta.
- Ce ar fi dacă ne-am tutui? întrebă el, simţind o exaltare despre care habar nu avea de unde-i venea.
- Bine, spuse ea scurt.
- Atunci…spuse el şovăitor, vrând parcă să se asigure că totul e clar. Suntem …Tom …şi Eva, ok? Eva…
- Tom! încuviinţă ea zâmbind.
Între cei doi se insinuase, discret, o legătură stranie. Apropierea emoţională pe care fiecare dintre ei o simţea faţă de celălalt, le încălzea sufletele într-un mod plăcut, domol,calm.
   Încălţămintea lui Tom nu părea potrivită pentru gheţuşul lucios al potecii, deoarece făcea eforturi să se ţină pe picioare, fiind în pericol de a aluneca la fiecare pas.
- Cred că o să fac febra musculară, spuse el .
Ea îi oferi braţul, dar el refuză.
- Dacă voi cădea, vă voi...te voi trage după mine, spuse el zâmbind, şi nu-i corect.
- Încălţămintea mea este mai stabilă, te voi sprijini. Bunica m-ar certa dacă ar afla că nu am avut grijă de unul din musafirii ei…! Ţine la ei la fel de mult precum ţine la mine!
- Oh! Mi-e greu să cred asta!
   Râseră.
   El îi acceptă braţul şi observă că nu purta mănuşi, iar mâinile îi erau înroşite de frig. Repede le scoase pe ale lui şi  le înmână fetei. Ea le acceptă cu recunoştinţă. Încă mai păstrau căldura mâinii lui şi senzaţia îi făcu plăcere.
   Nu dură mult şi podeţul de scânduri se ivi în faţa lor. Tom îl privi îngrijorat.
- Trebuie să trecem peste…asta?
Podeţul se legăna uşor în bătaia slabă a vântului, scârţăind sinistru. El privi în jos. Râul era îngheţat bocnă.
- E ceva distanţă până jos, spuse Tom.
Eva îl încurajă amuzată.
- Nu-ţi face griji, domnule, te voi proteja eu! Podul arată aşa de când mă ştiu, iar dacă acum ţi se pare îngrozitor ar trebui să-l vezi vara! Când vezi râul curgând şi mugind turbat sub picioare, tare îţi vine să te întorci înapoi! Dar din păcate el este singura legătură cu stâna! Ţine-te bine de margine... sau… te poţi întoarce. Continui singură!
- Şi să te las singură, pradă primejdiilor? exclamă el atât de sincer, încât Eva nu se putu abţine şi izbucni în râs.
   Lăbuş era deja la mijlocul podului, ţopăind şi lătrând vesel, chemându-i şi pe cei doi.
- Eh, oftă Tom, doar n-o să mă las învins de un căţel.
Apucă vârtos funia groasă de pe marginea podului şi înaintă curajos în timp ce chipul lui exprima cea mai veritabilă groază.
Eva se prăpădea de râs în urma lui.
- Nu-ţi face griji, dacă ai să cazi…râul este îngheţat!
- Nu mă ajuţi deloc! Poate nu mă înec, dar capul mi-l sparg, cu siguranţă! Şi…nu mai râde! exclamă el.
   Îşi dădu seama cât de caraghios trebuia să arate şi râse.
   Traversară podul şi el răsuflă uşurat când puse piciorul pe gheaţa tare şi solidă.
- Gata, spuse el. Aici rămân…nu mai traversez înapoi decât sedat!
- Poate găsim la stână nişte ţuică! glumi Eva. Pentru curaj!
   Străbătură vreo treisute de metri dintr-o potecă îngheţată şi în curând zăriră stâna. Un gard de lemn, rudimentar amenajat, înconjura o colibă modestă şi ţarcul în care se aflau câteva sute de oi.Tom privea încântat peisajul sălbatic ce i se înfăţişa în faţa ochilor.
- Minunat! Minunat! tot repeta.
   Deschise portiţa şubredă şi o învită pe Eva să intre.
   Luară de la stână tot ce dorea bunica şi porniră înapoi. De data asta traversară podul fără probleme şi nici chiar scândurile ce lipseau din pod, lăsând privitorul cu ochii în hăul de dedesupt, nu-i făcură vreo impresie tânărului Tom.
- Eva, începu el şovăitor, să nu mi-o iei în nume de rău şi dacă sunt prea îndrăzneţ te rog să mă pui la punct! În tren, când te-am întrebat de Adam, mi s-a părut că văd o umbră de tristeţe pe chipul tău! Ce s-a întâmplat?
   Spre surprinderea lui, Eva răspunse imediat, fără să se gândească prea mult .
- Numele lui este Alex şi s-ar putea să fie Adam-ul altcuiva deja.
El o privi surprins.
- Ne-am despărţit! urmă ea întâlnindu-i privirea.
   Nu mai insistă cu întrebările, părând să fi aflat deja ceea ce-l interesa. Îi strânse braţul. Chiar dacă nu mai aluneca atât de tare, nu dorea să o elibereze.
   Curând casa bunicii apăru în faţa ochilor lor şi parcă, amândoi simţiră o undă de regret. Ar fi vrut ca drumul să fie mai lung şi să prelungească acest moment de intimitate.
   Intrară în curtea casei şi el o conduse până la intrarea din spate. Înainte că ea să intre el îi prinse mâna şi o duse la buze. Îl privi surprinsa şi simţi cum inima îi bate mai tare. O fixă cu privirea în timp ce-i ţinea mâna lângă buzele lui.
- Vii diseară? o întrebă pe un ton serios, care parcă, nu admitea nici un refuz.
Nici să fi vrut nu se putea împotrivi acelor ochi care parcă îi porunceau. Se lăsă purtată de magia privirii lui catifelate şi se auzi spunând, parcă, fără voie:
- Da, voi veni!
   El îi sărută din nou mâna şi o eliberă dintr-a lui cu atâta grijă, de parcă ar fi fost un odor preţios. O petrecu din priviri până când se făcu nevăzută pe uşă, după care, ocolind casa, intră pe uşa principală şi urcă în camera lui fără să schimbe o vorbă cu nimeni.
   Agitaţia din casă şi din jurul ei creştea pe măsură ce seara se apropia. Bunica , dură ca un general de armată, dirija pregătirile cu mână de fier. Angajase pentru seara respectivă două tinere, care o ajutau la bucătărie şi la servirea invitaţilor.    Frigiderele gemeau de atâtea bunătăţi, băuturi fine fuseseră aduse la cererea lui Tom, fructe exotice, deserturi nemaivăzute se odihneau pe platouri de cristal.
   În camera ei, Eva regreta amarnic faptul că acceptase invitaţia lui Tom. Printre hainele pe care le aruncase în grabă în geamantane, la plecarea din oraş, nu se afla nici o ţinută elegantă. Pe pat, aruncate în dezordine se aflau toate hainele ei. Haine lejere, jeanşi, tricouri, câteva pulovere… Se trânti descurajată pe pat, oftând.
   Tocmai atunci se auzi un ciocănit uşor în uşă şi bunica intră în cameră. Făcu ochii mari zărind dezordinea şi aruncă asupra fetei o privire nedumerită.
– Ah! exclamă Eva. Sunt o proastă! Proastă! Proastă!
Îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu să plângă. Mai contrariată decât oricând bunica se aşeză pe pat, lângă ea şi îi mângâie cu tandreţe maternă părul negru.
– Ce s-a întâmplat, fata mea?
Fata o cuprinse pe bătrână cu braţele şi o strânse cu putere.
– Doamne! Mă sperii, copilă! Ce ţi s-a întâmplat? se îngrijoră bunica.
– Ai să râzi de mine, bunico!
Bunica zâmbi şi îi luă faţa în mâini privind-o cu dragoste.
– Fata mea, de mult nu mai râd de nimic! Am trăit şi am văzut multe, aşa că, nu râd şi nu mă mai mir de nimic…
– Tom, începu fata şovăielnic, m-a invitat la petrecerea din seara asta.
– Tom? se miră bunica.
– Da, unul dintre turiştii tăi. Ne-am cunoscut în tren…
Bunica se gândi o clipă, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte care dintre cei doi bărbaţi ar putea fi Tom. Era o persoană discretă şi numele turiştilor ce poposeau în cabana ei, nu o interesau în mod deosebit.
– Cel cu barbă şi mustaţă, completă Eva, văzând aerul încurcat al bunicii.
– Ah, da! exclamă ea. Un tânăr extrem de galant şi de politicos! Mi-a plăcut! Dar care e problema ? De ce eşti supărată?
   Eva se ridică şi arătă cu degetul spre pat.
– Uită-te şi tu! Cu ce să mă îmbrac? Nu pot merge acolo în jeanşi, nu?
Chipul bunicii se însenină şi cuprinsă de o voioşie bruscă, spuse:
– Minunat! Minunat! Sus, în pod, am un cufăr mare cu hainele mele din tinereţe… Eu şi bunicul tău eram nişte petrecăreţi! râse uşor, iar ochii i se umeziră. Semeni cu mine, la vremea aia. Sigur ţi se va potrivi ceva de acolo…Fugi! Petrecerea va începe curând, deja aud zurgălăii unei sănii pe drum.
Eva nu părea să împărtăşească entuziasmul bunicii.
– Eh! Acum ce mai e ? întrebă bunica.
Eva se aşeză pe pat, părând foarte amărâtă.
– Mai e ceva. Aş vrea să merg , dar…nu ştiu!
Bunica îi cuprinse palmele într-ale ei şi le sărută cu dragoste neţărmurită.
– Am petrecut ceva timp cu acest bărbat şi îmi place foarte mult! Are un suflet cald, am simţit asta de prima dată când l-am cunoscut…
Chipul Evei se însufleţi. Vorbind despre acest bărbat, ochii i se luminară, obrajii se înflăcărară şi toată fiinţa ei fremăta, cuprinsă de un fior ce-l simţea pentru prima oară.
   Bunicii nu-i scăpa defel, această metamorfoză şi chicoti în sinea ei.
– Ţi-e teamă să nu te îndrăgosteşti! spuse ea calm.
   Eva lăsă privirea în pământ şi se întristă din nou. Bunica o citea ca pe o carte deschisă, aşa a fost dintotdeauna.
– Să-ţi spun ceva! Te iubesc că pe ochii mei din cap şi aş ucide pe oricine ţi-ar face rău, fără să clipesc! Dacă asta simţi faţa de acest tânăr, nu te împotrivi! Dă-ţi voie să simţi! Deschide-ţi inima! Las-o să fie inundată de emoţia pe care am văzut-o adineori pe chipul tău! Dacă te împotriveşti acum, vei avea ce regreta mai târziu…Eu aşa am făcut! Am avut momente în viaţă, când mi-am înfrânat unele porniri, izvorâte chiar din sufletul meu, din cauză că nu se cădea să le fac! Erau împotriva raţiunii comune. Mai era şi gura lumii... Acum îmi dau seama că singura datorie ce-o aveam era faţă de mine.
   Eva îşi privea surprinsă bunica. Chipul ei ce încă trăda urmele unei frumuseţi tulburătoare, era transfigurat. Nu stătuseră de vorbă în felul ăsta, ca de la femeie la femeie, niciodată. Descoperea, nu o bunică, ci o femeie, care trăise pasional, avusese emoţii intense, iubiri ascunse şi neconsumate.
– Aşa că, mi-am asigurat câteva regrete, continuă bătrâna, ce-mi macină sufletul chiar şi acum! Mereu mă întreb….şi dacă aş fi făcut lucrul acela? Din păcate nu voi primi răspuns, niciodată! Aşa că , fata mea, când vei ajunge la vârsta mea, ar fi bine să ai mai multe amintiri decât regrete! Trăieşte! Acum!
   Vorbele bunicii o însufleţiră. Cu ochii în lacrimi, o îmbrăţişă pe această femeie extraordinară ce-i era bunică.
   Ca să ajungă în pod, trebuia musai să treacă de holul unde se aflau camerele oaspeţilor. Începu să urce scara pe vârfuri, nedorind să fie auzită de către cineva.    Când trecu prin faţa camerei lui Tom, de unde nu se auzea nici un zgomot, bătăile inimii deveniseră atât de puternice, încât le auzea clar, în urechi. Holul făcea o cotitură la dreapta, apăru alt hol şi o scară ce ducea în pod.
Podul era foarte înalt, aproape că se putea locui acolo. Cutii de diferite dimensiuni, obiecte de care nimeni nu mai avea nevoie, vechi mobilier mâncat de carii, tablouri acoperite de pânze groase de păienjeni, convieţuiau acolo în deplină armonie.
   Ascunsă după un maldăr de cutii se afla o altă scară ce ducea pe acoperiş. Eva zâmbi, amintindu-şi de câte ori, în copilărie, se refugiase pe acoperiş, şi stătuse acolo pierdută în contemplarea împrejurimilor în timp ce bunicii o căutau disperaţi prin casă.
   Zări cufărul despre care îi vorbise bunica. Într-adevăr, bunica fusese o cochetă.    Rochii elegante de diferite culori, unele demodate de-a binelea, în timp ce altele, erau la modă chiar şi azi şi orice femeie putea fi mândră că le poartă. Probă câteva, privindu-se într-o oglindă ovală ce se afla aruncată într-un colţ al podului. Se opri asupra unei rochii simple, fără mâneci şi cu tăietură cuminte în jurul gâtului, de culoare roşie. Îşi aminti că, în camera ei, lăsaţi în urmă cu ani de zile, avea o pereche de pantofi aurii.
    Mulţumită de rochie şi anticipând încântarea pe care spera s-o vadă pe chipul lui Tom, la vederea ei, se grăbi să coboare în cameră.
Săniile trase de cai veneau una câte una, aducând femei strălucitoare şi bărbaţi eleganţi la petrecere. Din salon se auzea muzică plăcută, iar invitaţii conversau relaxaţi, râdeau sau dansau, în timp ce în bucătărie era un du-te vino nesfârşit, tăvi cu băuturi şi aperitive luând drumul salonului.
   Eva se admira în oglindă în timp ce bunica ei o privea cu lacrimi în ochi. Arăta şi se simţea extraordinar. Rochia roşie a bunicii îi venea ca turnată, în timp ce chipul îi radia de nerăbdare şi anticipaţie. Bunica îi strânsese părul la spate , într-un coc cu zulufi rebeli, lăsându-i chipul tânăr şi încântător să strălucească.
– Dacă vreun bărbat nu cade lat, fără suflare, la vederea ta, râse bunica mândră, înseamnă că-i nebun sau gay! Eşti gata! apoi, amintindu-şi că lipsise cam mult din bucătărie , spuse: Să te distrezi, fata mea! Fug la treabă! Cine ştie ce încurcături    face Victor acolo….
   Bunica o sărută pe amândoi obrajii şi se făcu nevăzută.
   Rămasă singură, Eva se privi din nou în oglindă. Era frumoasă, cum nici nu ştia că poate fi şi cu toate astea simţea că se pierde din nou. Oare el ce va spune?
Ieşi din cameră cu gândul să meargă în salon, dar simţi brusc cum curajul o părăseşte. O uşă mică, abia vizibilă dădea în bibliotecă, aşa că se gândi să spioneze de acolo mulţimea. În bibliotecă era întuneric, dar pe sub uşă răzbătea o linie de lumină din salon. Se apropie cu paşi timizi de uşă şi o întredeschise uşurel.      Dădu cu ochii de Karen, care arăta răvăşitor de frumoasă într-o rochie provocatoare din catifea neagră. Conversa cu un domn şi din când în când, ca răspuns la cele spuse de el, ea râdea zgomotos. Undeva, într-un colţ, retras şi cu o privire de buldog serios, îl zări pe Sam, care parcă, radiografia pe toată lumea de faţă. I se păru că acesta o zări, dar se înşela, el mutându-şi privirea fără vreo expresie pe chip.
   Închise uşa degrabă. Nu-l zărise pe Tom nicăieri. Nu îndrăznea să se arate într-o adunare unde nu cunoştea pe nimeni. Îşi frângea mâinile cu nervozitate, când deodată auzi vocile unor bărbaţi chiar în dreptul uşii bibliotecii. Îngrozită să nu fie surprinsă, se ascunse după draperia groasă a ferestrei, aşa cum făcuse de zeci de ori, în copilărie, strângându-şi genunchii cu mâinile.
Într-adevăr, nu dură mult şi auzi cum doi bărbaţi intrară în bibliotecă. După voci recunoscu pe Tom şi Sam.
– Ce vrei să spui, Sam? se auzi vocea lui Tom.
– James, ce se întâmplă cu tine? Nu ştii că nu-i prudent? spuse Sam cu un ton aproape rugător în voce.
“Hm! Oare de ce-i spune James? se gândi Eva în sinea ei! Poate îl mai cheamă şi aşa!“
– Ultima oară când am verificat, eu hotăram pe aici! răspunse tăios Tom.
– Am simţit eu că nu o priveşti pe fata asta că pe o simplă aventură! îi reproşă Sam, nepăsându-i de tonul lui dur.
– Sam, spuse Tom, şi de data asta tonul lui era mai moale, ştii că te preţuiesc, eşti omul meu de bază şi prietenul meu! Dar lasă-mă pe mine să hotărăsc ce-i mai bine pentru mine!
– Nu te gândeşti în ce necazuri poţi să intri? Era vorba să te relaxezi şi să ne întoarcem acasă! Ce naiba? Dacă află presa, te vor desfiinţa, ştii bine, şi cine ştie ce nenorociri îţi vor mai pune în cârcă de data asta?
Eva îl auzi pe Tom oftând.
– Ea nu e aşa! spuse el pe un ton abia şoptit.
Sam izbucni nervos.
– De unde, naiba, ştii că nu e că toate celelalte?
– Ştiu, pur şi simplu! Nu ştiu de unde ştiu, dar ştiu! Sam, tu mă înţelegi cel mai bine, eşti prietenul meu. Tu îmi cunoşti toate defectele. Îmi cunoşti toate `bubele` şi totuşi nimeni nu te-a clintit de lângă mine. Asta-i prietenie adevărată şi pentru asta, te preţuiesc. Dar, nu te amesteca acum! Sunt atras de fata asta cu o putere pe care nici măcar tu nu ai cum s-o învingi! Înţelegi?
   Se lăsă tăcerea între cei doi. Eva respira cu greu în ascunzătoarea ei. Simţea că fruntea îi e în flacări şi că obrajii i se vor topi de dogoare. Auzise cu urechile ei cum Tom mărturisise că iubeşte o femeie. Altă femeie.
“Cum de am îndrăznit să cred că mă place, măcar?“ îşi reproşă ea, cu ochii inundaţi de lacrimi. Se simţea caraghioasă, cum stătea acolo chircită, îmbrăcată cu rochia aceea elegantă, cu părul pretenţios coafat şi mirosind a parfum. Acum toate astea i se păreau o batjocură . “Oh, de-ar ieşi mai repede! Mă sufoc aici!“
– Bine, se auzi vocea lui Sam. Apoi uşa se auzi deschizându-se şi închizându-se la loc.
   Liniştea camerei era străbătută doar de acordurile senzuale ale muzicii din salon. Îşi scoase cu greu genunchii din ascunzătoare şi ieşi de după draperie. Îşi aranjă rochia care se strânsese pe corp datorită poziţiei incomode şi când îşi ridică privirea înţepeni.
   Tom stătea tolănit pe un fotoliu şi o privea. Îi vedea ochii strălucind nefiresc în bătaia lunii care intra pe ferestra unde ea se ascunsese. Ca şi paralizată, fu incapabilă să scoată un sunet. Îl privea şi el o privea pe ea. Încet, pe chipul lui îşi făcu apariţia un zâmbet amuzat.
– Domnişoară Eva! exclamă el. Chiar mă întrebam de ce nu te zăresc nicăieri!
Vocea lui o trezi din starea în care se afla şi venindu-şi în fire se îndreptă glonţ spre uşa pe care intrase mai devreme. El sări din fotoliu, agil şi se aşeză între ea şi uşă.
– Stai puţin! Unde pleci? întrebă el mirat.
Ea se dădu un pas înapoi şi luându-şi o atitudine semeaţă, dar fără să-l privească în ochi spuse:
– Domnule, aveam de gând să vin la petrecere, dar m-am răzgândit!
– Ce s-a întâmplat?
   Eva nu dorea că el să-şi dea seama că în sufletul ei crescuse ghimpele ascuţit al geloziei, aşa că încercă să deturneze discuţia.
– Nu mă simt bine! Mă doare capul!
El se apropie de ea, îi luă bărbia în mâinii şi o forţă să-l privească. Ochii îi erau aprinşi, iar ea simţea că se topeşte sub căldura ce izvora din ei. Sentimentele ce o încercau acum o îngrozeau de-a binelea. Dragostea îi invada inima şi ea nu se putea împotrivi.
– Aş vrea să ple… spuse cu voce sfârşită, dar nu termină ce avea de spus, pentru că el îi acoperi gura cu un sărut. Gura lui era fierbinte şi sărutul avea gust de fruct.
   Genunchii i se înmuiară sub greutatea propriului corp abandonat şi s-ar fi prăbuşit la pământ, dacă el nu ar fi strâns-o ferm de talie, susţinând-o.
   Deodată, îşi aminti de discuţia la care fusese martoră fără voie şi, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui, îl pălmui cu o forţă de care nu se credea în stare.
    El rămase înmărmurit şi era clar că nu înţelegea nimic din comportamentul fetei. O privi întrebător, ţinându-se cu mâna de falcă.
– Am auzit ce i-ai spus lui Sam, domnule, se răsti ea, şi anume că iubeşti o femeie! Nu înţeleg ce cauţi aici, sărutându-mă pe mine!
El înţelese atunci şi râzând încetişor  se apropie din nou de ea.
– Să ştii că te lovesc! Nu te apropia! îl ameninţă ea, retrăgându-se un pas. Împotrivirea ei îl întărâta şi mai tare. El făcea un pas către ea şi ea se retrăgea unul.
– Domnule, te-am auzit cu urechile mele, spunând cât de atras te simţi de această femeie! încercă ea să-l oprească.
   Deodată nu mai avu unde să se retragă, simţind peretele în spatele ei. El se apropie tăcut, fixând-o cu privirea. Când fu suficient de aproape, ea ridică braţul şi vru să-l lovească din nou, dar el îi prinse mâna într-a lui, într-o strânsoare de fier.
– Despre tine era vorba, Eva! De tine mă simt atras ca un nebun! Da, sunt nebun! Şi ce dacă? Vreau să fiu nebun! exclamă el surescitat.
   Eva simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Oare putea să creadă asta? Era posibil ca în decurs de numai o jumătate de ceas să ajungi în Iad, pentru ca apoi o mână nevăzută să te arunce în Raiul cel cald şi luminos?
El se depărtă brusc de ea şi cu fruntea înnegurată spuse:
- Mai e ceva ce trebuie să ştii! şi fără să mai adauge nimic îşi duse mâna către chip şi cu o mişcare înceată îşi scoase barba şi mustaţa. Îşi scoase pălăria şi un val de păr negru şi cârlionţat se revărsă de sub ea. Eva rămase stană de piatră. Sângele îi îngheţase în vene.
Tom stătea în faţa ei, nemişcat, drept, frumos ca un Adonis aşteptând reacţia ei.
Eva înghiţi în sec şi spuse, cuprinsă de un tremur inexplicabil.
- Semeni...foarte...tare...cu...
- Nu semăn! spuse Tom. Eu sunt! Şi nu mă cheamă Tom! Nu ştiu ce mi-a venit atunci să spun asta! se scuză el. De acum încolo te rog să-mi spui James. Eva!
   Ea nu avea nici o reacţie, încă. Stătea doar nemişcată, cu ochii măriţi de surpriză, fără să spună nimic şi abia respirând. În mai puţin de un minut, Tom, un bărbat oarecare , se metamorfozase, sub ochii ei, în nimeni altul decât James Hunter, cel mai în vogă dansator al momentului, cunoscut şi adulat de o lume întreagă.
El se apropie de ea cu o expresie de îngrijorare pe chip.
-Eşti bine?
Ea se scutură, ca şi cum până atunci ar fi stat în ploaie şi încercă să-şi recâştige cumpătul.
- Eva, s-a schimbat ceva? Acum că ştii cine sunt?
   Ea îl privi, încă nevenindu-i să creadă. Parcă ar fi aşteptat ca dintr-o clipă în alta să se trezească dintr-un vis. Era în faţa ei, îmbrăcat elegant, arătând impecabil, aşteptând-o. De sub costumul ce-i venea ca turnat se vedea o camaşă roşie ca focul, ce-l prindea de minune, făcându-l să fie şi mai atrăgător.
   Din salon se auzea o melodie lentă, senzuală. El se îndreptă spre uşa ce dădea în salon şi cu o mişcare rapidă, răsuci cheia în broască. Apoi, plecându-se galant dinaintea fetei, o invită la dans.
   Îi luă o mană şi o puse pe umărul lui. Îi cuprinse cealaltă mână într-a lui şi o cuprinse de mijloc cu cea liberă. O trase aproape de el. Ea nu se împotrivi. Era ca sub efectul unei vrăji. Dansau lent, privindu-se cu nesaţ. Se lăsă condusă de el, cu atâta naturaleţe, de parcă asta ar fi făcut dintotdeauna. O trase aproape de el, se apropie cu gura de urechea ei şi-i sopti uşor, făcând-o să se înfioare toată.
- Melodia asta a fost făcută pentru tine! Până şi rochia roşie se potriveşte!
   Respiraţia lui lângă urechea ei o înnebunea, făcând-o să experimenteze senzaţii nebune, pline de pasiune năvalnică.
- Şi ce altceva se mai potriveşte? şopti uşor, mirată de propria-i îndrăzneală.
El zâmbi.
- O să te anunţ, spuse cu voce scazută, sărutându-i uşor lobul urechii. El zâmbi din nou, ştrengăreşte când simţi pielea ei excitată sub mâinile lui.
-Girl you are so fine, I can`t believe my eyes! îi cânta uşor, odată cu melodia. Say you`ll be mine, all mine!
   Ea închise ochii şi se lăsă purtată de el, iar melodia de dragoste ce le picura în urechi, le accentua emoţiile voluptoase ce-i stăpâneau pe amândoi.
- Nu credeam că se poate muri din asta! şopti ea simţindu-se cuprinsă de o moleşeală plăcută. Simt ca aş putea muri acum!
- Nu vei muri! şopti el, strângând-o şi mai tare lângă el. Îţi simt inima bătând!
    Parfumul lui o răscolea până în adâncurile fiinţei sale. Nu mai simţise vreodată o asemenea aromă, ameţitoare. Părea facută din esenţă de dragoste, pasiune, senzualitate şi dorinţă.
- My, my, my...şopti el, odată cu melodia. And all that I wanna do, I wanna make love to you...
Ea îşi depărtă chipul de al lui, doar atât cât să-l poată privi în ochi.
- Am spus că te anunţ ce se mai potriveşte, spuse el zâmbind, privind-o cu atâta intensitate, încât ea putu să-i simtă dorinţa , străpungându-i inima. Corpurile lor se unduiau în dans, armonios şi unitar, încât păreau să fi devenit unul singur. El se aplecă spre ea şi îşi apăsă cu putere buzele peste ale ei, însetate. Îi răspunse cu pasiune, de parcă i-ar fi dus dorul dintotdeauna. Se simţea atât de bine în braţele lui, se simţea în siguranţă. Pentru moment lumea era a lor, erau singuri in Univers. El şi ea. Bărbatul şi Femeia!

Vizualizări: 200

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am lecturat cu plăcere această proză minunată...Felicitări!

Este şi un grup de proză la secţiunea Grupuri.

Mi-a plăcut proza ta ...Cu mult drag

Am recitit cu mare placere textul si m-a captivat la fel ca prima data! Ai mult talent, sensibilitate si stii sa creezi atmosfera! Felicitari, Theo, povestirea ta are toate ingredientele pentru a fi o picanterie tocmai buna de savurat.

O lectura placuta. 

(Nu ma arunc la critici, dar credeti ca o batrina de la tara zice "gay"? Apoi un amestec ciudat de nume romanesti si straine... peisaje ce pot fi recunoscute si aici, dar personaje ce par straine... o ambiguitate de loc ce arunca povestea intr-o zona nedeterminata. Poate si putin prea lunga...) 

De acord, cititorul este captivat de arta autorului si se transmit stari emotionale puternice. 

Astept continuarea!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/