Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine


 
 


Interviu de Luana Stroe

A fost o plăcere să discut cu Barbu Cioculescu despre promoții literare și povești din culisele vieții culturale din anii ’40, de la prietenia lui cu cei din așa-numita „generație a războiului”, până la strânsa prietenie dintre Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu.

Am pornind de la cărțile de memorii scrise de Barbu Cioculescu, așa ca Povestind despre atunci sau Amintirile unui uituc, ajungând să închegăm o discuție cât se poate de liberă și degajată, tema centrală rămânând, desigur, literatura.

Încep prin a vă mulțumi că m-ați primit aici, în casa din Strada Turnescu, nr. 5, o „casă- muzeu”, cum avea să o numească Monica Pillat.

Cu drag. În ultima vreme, mi s-a tot întâmplat să vorbesc despre generația mea, despre epoca pe care am trăit-o. Ultima dată am vorbit, alături de Claudiu Komartin, despre o temă care îmi era extrem de dragă: Constant Tonegaru. Eram în apele mele, ca să zic așa.

Da, la sfârșitul lui februarie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Tonegaru. Dar ați cunoscut întreaga generație a lui „Tonel”: Ion Caraion, Mihai Crama, Tudor George (Ahoe) sau Dimitrie Stelaru.

În cărțile dumneavoastră spuneți că nu aveți memoria chipurilor, ci pe aceea a vocii. Povestiți-mi despre câteva dintre aceste voci.

Oamenii au întotdeauna obiceiul de a considera trecutul mai fericit și mai realizat. Prezentul pune întotdeauna probleme complicate și, deseori, oamenii devin neliniștiți privind la prezent. Armonia trecutului are o patină a lui. Așa se vorbește, de pildă, despre perioada interbelică.

Multă lume crede că, prin tata, am avut ocazia să cunosc cele mai mari nume ale literaturii din epoca pe care am trăit-o. De fapt, însă, scriitorii, actorii, artiștii plastici, muzicienii se întâlneau la Capșa și-n alte cafenele din București. Acasă veneau mai ales rudele. Dar și familia Streinu, de care eram într-atât de apropiați, încât aproape deveniseră o parte din familie. Dar au mai existat și vizite ocazionale, dintre cele mai deosebite. Lucian Blaga, Camil Petrescu, Felix Aderca sunt doar câteva nume.

Evident că un tânăr critic literar, care publica săptămânal o cronică sau două, așa cum era tata atunci, primea multe astfel de vizite.

Îmi permit o mică divagație, fiindcă tot ați pomenit de Vladimir Streinu. Îmi amintesc că, în Amintirile lui, povestește despre prima întâlnire pe care a avut-o cu Șerban Cioculescu. Și spune că s-a simțit atunci la fel cum s-a simțit Caragiale când l-a întâlnit pe Eminescu.

Au fost foarte apropiați. Îmi amintesc în detaliu anumite momente din viața lor. Când tata a fost închis, de pildă, noi am avut în casă, timp de zece zile, agenți de securitate care voiau să aresteze pe oricine ar fi călcat pragul casei. Între timp, telefonul suna fără întrerupere, iar la celălalt capăt al firului auzeam vocea îngrijorată a lui nenea Nicu [n. r. Vladimir Streinu]. Eu închideam de fiecare dată telefonul, pentru că știam că, dacă voi continua discuția, se va ști pe fir cu cine anume vorbeam, iar eu nu voiam să-l pun în pericol pe Streinu. Dar el suna, din nou și din nou, iar eu închideam de fiecare dată. A fost ca un fel de joc absurd la telefon.

Îmi aduc aminte de ziua în care tata s-a întors acasă după arest. În sufragerie era o masă lungă, iar tata și Streinu stăteau fiecare la câte un capăt al mesei, privindu-se lung, în tăcere.

Mai târziu, după cum știți, și Streinu a fost închis. Prima dată când a revenit în casa noastră după eliberare, puțin cenușiu la față și tuns scurt, s-a repetat aceeași scenă: ei doi stând la masa din sufrageria noastră în tăcere, privindu-se îndelung.

Când a murit Vladimir Streinu, am avut o mare teamă pentru tata. A simțit atunci că a rămas singur. Într-atât erau de apropiați. Cu toate că, în literatură, aveau de multe ori păreri diametral opuse. Țin minte, încă de când eram mic, discuțiile lor tot mai aprinse. La vârsta aceea, nici nu-mi imaginam că certurile lor țin numai de chestiuni literare. Mi se părea că se ceartă de-a dreptul.

Cred că un asemenea prieten a fost, pentru mine, Alexandru George. Eram, ca să zic așa, cam cum erau Streinu și tata.

Micile ricanări dintre Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu țineau numai de rezoluții literare. Politic, au fost mereu pe aceeași lungime de undă.

Da, din acest punct de vedere au fost întotdeauna de aceeași parte a baricadei. Vladimir Streinu, de pildă, era foarte apreciat de Armand Călinescu, liderul țărănist din județul Dâmbovița. Când a trecut de partea dictaturii regale și a ajuns prim-ministru, l-a căutat toată noaptea pe Vladimir Streiu, ca să-l aducă la un minister, iar Streinu s-a ascuns. N-a vrut să fie element politic într-o trădare. Iar pe urmă niciunul dintre ei (nici el, nici tata) n-a mai făcut niciun fel de politică.

Apoi, după ce Streinu a ieșit din închisoare, a urmat o perioadă fastă pentru el: a fost numit șef de editură și a început să călătorească ceva mai mult. Prin 1969, am făcut o vizită la Paris, unde l-am vizitat pe Eugen Ionesco, care-mi fusese profesor la Sf. Sava. M-a întrebat de Streinu și, când i-am spus că este directorul Editurii pentru Literatură Universală, nu s-a bucurat prea tare.

Conceptul acesta de generație literară a făcut carieră la noi, ducând, de fiecare dată, la mici războaie de anduranță. Discuția începe undeva prin anii ’30, odată cu o serie de conferințe intitulate Problema generațiilor. Dumneavoastră spuneți că simțiți că sunteți în afara unei generații, undeva între „generația războiului” și promoția ʼ60.

Din păcate, această generație a războiului n-a putut da toate roadele de care ar fi fost capabilă. Mai mult decât o generație pierdută, e o generație fracturată. În contrapartidă, generațiile următoare au avut șansa să dea tot ce s-a putut. Aici e, cred eu, marea diferență. Pe de altă parte, critica literară e interesată de ce este mai aproape.

Comparativ cu perioada interbelică, generația pierdută nu se află la aceeași înălțime. Dar generația pierdută a avut numai vreo patru ani de existență, în timp ce generația interbelică a avut vreo douăzeci. Nu prea se ține cont și de acest aspect. Plus de asta, perioada interbelică a fost una fastă din toate punctele de vedere. Poate mai prosperă și decât cea pe care o trăim azi, când, cum se vede, chiar și construirea unui metru de pavaj e o problemă.

Am fost prea tânăr pentru generația războiului și prea bătrân pentru generația lui Sorescu, de pildă. Am căzut între. În timpul războiului eram încă licean. E drept că ei mă primeau în cercurile lor, dar exista totuși o diferență. Nu mai spun că, în 1945, Tonegaru lua premiul Fundațiilor Regale pentru Plantația de cuie, iar Chihaia pentru piesa de teatru La farmecul nopții. Ei deja intraseră în literatură pe ușa din față. Unde mai pui că Chihaia publicase deja romanul lui, Blocada.

În 1947. Unul dintre cele mai bune din epocă, dacă e să mă întrebați pe mine.

Da, așa este. Deci ei se afirmaseră încă de atunci. Țin minte, de pildă, că Pavel Chihaia a vrut să mă ducă la Aristide Blank (un mare bancher interbelic care falimentase spectaculos și care, după 23 august, reînnoise editura Cultura națională care, în anii ’20, tipărise multe cărți bune și care avusese, în anii ’44-’46, doi ani de revigorare prin faptul că Aristide Blank a subvenționat-o. Reluând firul, Pavel Chihaia m-a dus la acest bancher, prezentându-mă drept viitor romancier, deși eu nu aveam nici măcar schița unui roman. Și nici nu am scris unul vreodată.

Și totuși, aveați în plan să scrieți un roman, nu-i așa? În adolescență plănuiați să scrieți un roman care s-ar fi chemat Cadențele omului claustrat. În centru urma să fie un personaj bizar, care se descria pe sine invers față de cum era de fapt.

Da, îmi amintesc. Dar iată că a rămas o simplă intenție, niciodată concretizată în vreun fel. De fapt, dorința mea nu a fost să devin romancier, ci dramaturg. Aveam impresia că aș fi putut stăpâni acea artă a dialogului, fundamentală în teatru. Așa cum cineva care merge la un vernisaj de pictură și regretă că nu a desenat niciodată, am acest regret în fața dramaturgiei.

Totuși, nu s-ar putea spune că cei din „generația războiului” au fost o promoție foarte unită.

Tonegaru nu se înțelegea cu Ion Caraion. Erau, de altfel, în alte tabere politice. Caraion fusese, la început, redactor la Scânteia. Abia pe urmă a intrat în opoziție, să zic așa. Aveau cu totul alte temperamente. În plus, camaraderiile literare par să stea de multe ori pe un teren minat de spiritul de competiție.

Nu știu dacă ei au avut noțiunea de generație. Erau spirite libere și se întâlneau între ei ca spirite afine – având aceleași convingeri, în linii mari, dar fără a face din asta mai mult decât atât. Nu a fost și cazul Cercului de la Sibiu, de exemplu, un grup cu mult mai sudat.

De pildă, cei din Cercul de la Sibiu, aflând că Lovinescu e grav bolnav, au venit în București. Cu Negoițescu în frunte. A fost un moment emoționant.

Mulți dintre cei din epocă povestesc în termenii unei tragedii dispariția lui Lovinescu.

Dar, dacă tot am ajuns să discutăm despre mai multe promoții sau generații literare, să facem un pas în față și către ce se întâmplă astăzi. Cum vi se pare că arată acum scena literară?

Nu mai am o vedere de ansamblu, sunt lucruri care pur și simplu îmi scapă astăzi. Parcă nu mai poți avea o imagine unitară a literaturii contemporane atunci când intri într-o librărie. Vorba lui Mateiu Caragiale, sunt un „diletant permanent” și, în acest fel, neimplicându-mă în ricanările literare de azi, citesc numai de plăcere, ce îmi cade în mână. Nu mai am pretenția de a avea o privire circulară.

Știu că încă de mic ați avut pasiunea de a vă construi o bibliotecă. Pasiune alimentată, desigur, și de Șerban Cioculescu, care era un colecționar avid al cărților valoroase. Avea în colecție scrisori ale lui Lamartine sau Victor Hugo, avea o ediție de la 1784 a Eseurilor lui Montaigne și multe altele asemenea.

Da, încă din adolescență îmi plăcea să cumpăr cărți, iar tata îmi dădea mereu bani pentru bibliotecă, în chestiunea aceasta nu era niciodată vorba de vreo tocmeală. În mod foarte curios, în perioada războiului apăreau foarte multe romane americane, engleze etc. Veneam cu un maldăr de cărți acasă. Am avut vreo trei-patru biblioteci de care, recunosc, m-am despărțit fără rușine. Pe una dintre ele am vândut-o în clasa a VI-a de liceu cu gândul la o bicicletă. După câțiva ani, am vândut și acea bicicletă. Cu banii am cumpărat doi metri de stofă pentru o haină. Erau acei ani grei ai crizei din ’45-’46, iar un costum de haine era o adevărată izbândă. Țin minte că erau lipite afișe cu „Proletari din toate țările, uniți-vă”, iar dedesubt cineva scrisese: „ca să cumpărăm un metru de stofă”. Dar da, tata a avut întotdeauna pasiunea de a colecționa cărți valoroase.

Dar Șerban Cioculescu nu colecționa numai cărți, ci și obiecte…

Da, printre altele, tata a cumpărat stiloul pe care îl avea la el Armand Călinescu atunci când a fost împușcat, și care avea urmele gloanțelor. Cred că încă mai funcționează, dar nu l-am putut niciodată folosi. E drept că nici nu prea folosesc stiloul ca instrument de scris, spre deosebire de tata. El, care avea o caligrafie foarte frumoasă, scria doar cu cerneală verde.

Ca Pablo Neruda, care, tot așa, folosea numai cerneală de culoare verde.

În cărțile dumneavoastră de memorii, Grădina Botanică revine foarte des în discuție, ca un laitmotiv.

Așa este. Și când te gândești că n-am mai fost acolo de vreo douăzeci de ani… Aici nu poți reuși să nu fii oriental, oricât de occidentali ne-am considera. Lenea orientală ne trage înapoi. E o chestiune de sațiu care ne înghite pe toți. Drept e că era o grădină a plimbărilor sentimentale.

Pe 4 aprilie ’44, când a fost bombardamentul acela american, eu eram în grădină. Unul dintre copacii de acolo, care avea o circumferință atât de mare, încât cred că nici zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde, a fost doborât, iar în locul rădăcinilor rămăsese o groapă uriașă. E o imagine care, oricât timp ar trece de atunci, îmi rămâne la fel de proaspătă în memorie. Nu știu dacă mai există acum niște pomi atât de bătrâni în Grădina Botanică.

Am vorbit deja despre lecturile dumneavoastră, despre influența lui Șerban Cioculescu cât privește pasiunea pentru citit. Dar voiam să vă întreb și despre muzică. La urma urmei, unchiul dumneavoastră, Radu Cioculescu, a fost muzicolog.

Iată că în materie de muzică sunt un amator (în sensul etimologic al cuvântului). Îmi place, dar nu am o educație muzicală propriu-zisă. Între șapte și opt ani, unchiul Radu a plătit pentru lecțiile mele de pian. Dar nu aveam pian acasă și studiam acasă la sora mamei mele, care locuia foarte departe de noi. După vreun an, am dezertat.

Muzicalitatea, atâta câtă o am, am transferat-o tot literaturii.

Din tot ce am discutat până acum, transpare imaginea cuiva de o seninătate molipsitoare, care, iată, a știut să îmbine la perfecție viața de familie și munca intelectuală.

Am și avut șansa de a avea părinți cu mult umor. Iar soția mea, Simona, este la fel. E o mare șansă să fi trăit într-un mediu într-atât de cald, care să te ferească de marile nenorociri. Altminteri, am trăit marile dezastre ale epocii mele.

Am dus o viață fericită, o viață care nu știu dacă merită intervievată, pentru că nu a avut evenimente excepționale. Nu mă pot lăuda cu cine știe ce înfăptuiri, și nici nu am călătorit prea mult. Chiar mă întreb, atunci când cineva vrea să mă intervieveze, ce aș putea spune. La urma urmei, sunt un om care a citit mult și care a scris despre ce a citit. Vorbeam mai devreme despre teatru. Teatrul clasic gravitează în jurul unor personaje ale căror destine se sfărâmă. Literatura, în genere, merge de multe ori tot pe cazuri de înfrângere dureroasă, de cazuri crâncene. Nu poți să găsești un scriitor ca Dostoievski sau ca Tolstoi pe latura digresivă optimistă a vieții. Poate la Dickens, care are și pagini despre părțile luminoase ale vieții. Eu am dus o viață de pură ardere interioară și simt că n-am intrat niciodată în conflict cu destinul.

Altfel spunând, înaintez vesel către centenar.


Vizualizări: 17

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->