Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

                                           „Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.” – Lucian Blaga

 

          Pătrund cu sfială spre zorii zilei de mâine căutând răspunsuri la deciziile nedrepte ale propriului destin. Cine sunt eu să tăvălesc strălucirea nisipului în umbra pașilor mei dezechilibrați? Am venit la mare pentru a mă elibera de spinii tranziției. La toamnă un val de disponibilizări e posibil să atingă și persoana mea. Cum să-i destăinui Cameliei iminentul dezastru? E așa de fericită alături de minunea blondă care tocmai a început să meargă. Căutând răspunsuri, pașii mei se lovesc de nisipul fierbinte. Furnicarul din jurul meu mă stresează. Aș vrea să evadez din mine. Încorsetat de propriile zbateri iau singurătatea de braț și o invit la o plimbare.

          Soția a plecat să culce fetița. Izolarea mă deprimă. Ce-ar fi să beau o bere? Adăpostindu-mă sub o umbrelă bine înfiptă în nisip, salut marea. Valurile-mi răspund cu răceală. Truda acestora îmi furnizează o doză de nervozitate. Lovesc sacadat masa cu degetele de la mâna dreaptă. Alterate, cugetările se combină în capul meu răvășit. Îmi aprind o țigară. Fumul îmi dirijează fanteziile spre obscuritate. Ce insinuează talazurile acestea agitate? Luptă și ele pentru o poziție socială? De fapt prezența lor este o continuă dispută. E simplu... În liniștea mării, valul moare. Dar noi, oamenii? Dorim să trăim în echilibru, fugind mereu de propriile ezitări. Încordați, numărăm diabolic fiecare clipă care ne îndreaptă mersul spre golul din noi. Realizări și eșecuri amestecate în bolul existențial ne dau mereu de furcă.

          Mai comand o bere. Cu un deget șterg bruma de pe halbă și privesc haotic dincolo de spuma instalată măreț deasupra paharului. Albeața ei îmi zâmbește, dar amărăciunea gustului îmi reinstalează confuzia. Cenzurez rapid imaginile vizuale care se derulează în imediata mea apropiere. Propriile vânzoleli nu se asortează cu feeria generalizată de pe plajă. Ar trebui? Scuip plictisit în nisip, apoi mai iau o gură de bere. Muzica de la bar izbește brusc în timpanele eliberate de gânduri.  Încerc să o ignor, însă mă trezesc fredonând altceva. O voce din interiorul meu îmi impune să părăsesc terasa. Sorb cu nesaț berea, plătesc și mă pierd prin mulțime. Spaimă, euforie, îndoială, aspirație, eșec. Toate se încurcă în capul meu amețit de căldură și de aburii berii. Plaja se încâlcește în tălpile mele fierbinți. Alerg spre mare, fugind de mine. O temporară dezertare din statutul meu social mi-ar prinde bine. Atingerea reconfortantă a apei alungă zăpăceala gândurilor. Un strop mă plesnește pe obraz. Încerc să reacționez, dar slăbiciunea  o transform în evadare. Mă furișez pe dig, hotărât să scap de frământările mele și de riposta valurilor. Nici o șansă! Caut cerul, cerându-I Tatălui înțelegere. Tăcerea năvălește în trupul istovit și-mi ancorează provizoriu sufletul în lumină. Încerc să schițez o rugăciune. Din amalgamul de cuvinte, voința le sortează pe cele cu pietate. Încurajarea plutește pe o rază: „Nu te teme!” Căutând izvorul murmurului, fac o piruetă. Singurătatea îmi răspunde ca un zâmbet al libertății la hotarul dintre două lumi, iar conștiința din mine repetă aceleași șoapte.

          Dezechilibrul insistă să rupă din nou meditările stropite cu credință. Ce-ar fi dacă n-aș mai fi om? Să evadez? Cum? De ce? Lașitatea nu mă caracterizează, însă viitorul mi-ar putea încurca urât visele. Cum îmi voi crește copila ca șomer? Ce viață îi voi oferi Cameliei? Răspunsurile îmi ascund trupul pe plajă printr-o cădere aproape regizată de impulsivitatea gândurilor negre. Un val răcoros îmi dă binețe. Încerc să mă pipăi, însă propriul trup a emigrat din mine. Doar mizerabilele zbateri sunt prezente. Involuntar, alt val mă consolează că exist. Zău? Unde? Ființa mea s-a evaporat în mocirla propriilor întrebări. Îmi caut umbra, dar constat că și ea a dispărut. M-am transformat într-un grăunte de nisip sau mă presează aglomerația de pe plajă? La hotarul dintre pământ, aer și apă, imaginea pierdută a propriei copilării se agață de o amintire plăcută. Restul e doar tăcere – liniștea unui suflet care-și caută calea solitar. Un gând pozitiv mă îmbrățișează: „Dă-mi Doamne putere! Ajută-mă să merg mai departe”. Învălmășeala talazurilor îmi susține deșteptarea. De ce să-mi plâng de milă? Viața e o luptă! Doar cei puternici vor reuși să scape din carapacea întunericului. Și atunci, ce caut tolănit în nisip cerșind o altă identitate? Mă ridic puțin amețit. Reușesc totuși să înalț privirea spre cer. Aș vrea să strig: „Îndurare!”, dar cuvântul se împotmolește în gâtul pieptului. O șoaptă divină alunecă benefic în urechi: „Ai încredere fiule! Credința ta te va mântui!”

          Iubirea mă ia de mână și aleargă alături de mine spre hotel, cu gândul la fetița mea. Undeva în depărtare, forfota valurilor continuă. Viața pulsează garanția unui mâine mai bun.               

                                                                  *

          Marea parcă ar vrea să se răzbune pe mulțimea adunată pe plajă. Valurile arțăgoase salută dizgrațios. Neputincios, nisipul lenevește sub pașii și cearșafurile excursioniștilor. Sunt entuziasmat de reîntoarcerea mea la țărmul mării. Depășesc mânia talazurilor și pătrund printre ele, dorind să fac ordine în agitația creată. Examinez țărmul. Încurcată printre ustensilele de plajă, Denisa mă salută, sărind cu bucurie pe mal. Sar în apă, ridic brațul și-i răspund cu un zâmbet. Un val tupeist îmi ascunde trupul în apa zbuciumată. Fug pentru câteva secunde de realitate, încercând să cedez propriul zbucium tumultului mării. Înot cu plăcere, ca-ntr-un refugiu subacvatic benefic. Mai zăbovesc puțin, fără să-mi dau seama că acolo, pe mal, lacrimile tremură ascunse pe chipul plăpândului copil. Când oxigenul îmi dă de furcă, revin spre suprafață, intersectându-mi trupul umezit cu nestatornicul luciu al apei. Trag aer în piept și repet scufundarea. Ideile întunecate le-am ascuns în spatele unei stânci, păstrându-mi doar dorința de a conserva clipa de fericire înmugurită la atingerea nisipului. Cercetez cu ochii deschiși, printre meduze și alge, imaginea ce-mi îmbrățișează plăcut privirea. Nu caut nimic anume, doar vreau să împrumut puțin din frământările naturii. M-am plictisit de liniște? Probabil. Descopăr o forță în mine care-mi călăuzește judecata spre un mâine la fel de bun precum clipa de azi. Obosit, înot spre mal, încurcându-mă printre firele de nisip îndrăznețe care dezertează în apa sărată.

          – Tati!

          Alerg fericit spre micuță, o prind în brațe și-o înalț spre cer. Greutatea mă determină să renunț la suspendarea trupului ei în aer. Au trecut cinci ani de când ridicam minunea blondă spre înălțimi, binecuvântându-mi în gând fericirea. Acum, obosit și neputincios îmi strâng păpușa la piept. Tremură.

          – Ți-e frig, tati? o întreb frecând-o protector pe spate.

          – Când nu te-am mai văzut în apă m-am speriat...

          Cu zâmbetul pe buze, totuși înțeleg mesajul copilei. Încerc să schimb subiectul și îi propun să construim împreună un castel de nisip.

          – Vom merge puțin mai spre faleză, pentru ca valurile ăstea obraznice să nu ne facă vreo surpriză...

          – Trebuie s-o așteptăm pe mami până vine cu sucurile.

          Analizez cu atenție faleza și ascult de fiica mea, pândind împrejurimile. Aș fi vrut să-i spun că putem comunica prin intermediul telefonului, însă nu doream sub nici un chip să mai tulbur liniștea micuței.

Așezat pe pătură, accept tacit mângâierea razelor de soare. Denisa îmi presară nisip pe spate. Încurcat, îi răspund mimând o electrocutare generală. Peste noi, cad buchete de zâmbete împotmolite în iubire. Marea s-a mai potolit. În schimb lumea se bălăcește de zor la malul ospitalier și răcoros. Aș fi vrut să-mi decupez fericirea în apă, dar Camelia întârzie și nu-mi pot lăsa fetița singură pe plaja ticsită de oameni. Nisipul mă gâdilă pe spate și pe picioare. Mă răsucesc cu fața și investighez limpezimea cerului. Pentru câteva secunde pătrund dincolo de bariera luminoasă. Cu sufletul liniștit, mă dezlipesc de agitația din jur. Pentru moment, îmi transform gândul în rugăciune. Cuvintele curg într-o odă de mulțumire.

          Camelia întârzie. Poate nu depistează chioșcul de răcoritoare. Pe faleză se vinde doar înghețată și bere. Lângă noi, un grup de tineri gălăgioși încâlcesc berea cu jargonul și condimentează totul cu fum de țigară. Denisa se uită spre ei copleșită.

          – De ce fac fum? Și uite, tati, nisipul le intră în pahare...

          Imaginea de lângă mine mă dezgustă. Delectarea cu țigări stropite cu bere a rămas undeva în urma mea. Reușisem cu greu să pun punct demolatorului viciu. De dragul Denisei? Probabil. Mi-am dorit o revigorare a propriei vieți. Renunțarea la fumat era „la pachet” în acea schimbare autoimpusă. Mă simt bine în pielea mea, eliberat. O mânuță îmi smulge din visare propria mână. Vocea fetiței mele îmi mută gândurile în prezent. Surâd mulțumit. Ghemotocul de lângă mine mă împinge:

          – Hai să facem aici castelul de nisip, până vine mami.

          Revenit în prezentul care mă solicită cu insistență, o ridic în brațe, aruncând-o în sus. Găletuța și lopățica cad neputincioase pe nisip, iar fetița explodează de bucurie.

          – Încă o dată, tati.

          – Parcă voiai să ridicăm un castel...

          – Bine, bine. Începem acum! Aici?

          – Dar unde? Avem nevoie totuși și de apă.

          – Și scoici!

          Munca în colectiv e îndeletnicirea mea de ani buni, dar să fac echipă cu propriul copil la intersecția pământului cu întinderea albastră e o provocare pe care n-o pot rata. Mă implic total. Adun nisip, curățându-l de mucuri, bețișoare și alte impurități. Fetița, mai harnică ca mine, se deplasează spre mare și aduce apă. Tot ea clădește castelul. Eu vin cu sugestii calitative pentru fațadă. Ea plachează cu scoici vârful castelului. E aproape gata.

          – Și gard nu-i facem, tati?

          Mă abțin să nu râd și-i explic, începând în același timp activitatea, faptul că un castel este înconjurat de un canal de apă.

          – Vorbești prostii, tati. Și cum intră prințesa în castel. Înoată?

          – Nu. La intrare este un pod rabatabil.

          – Cum? Ra-ba...

          Îmi asortez un surâs cu zgomotosul zâmbet al micuței și îi arăt în teren ceea ce nu am reușit să exprim prin cuvinte. Conturez un cerc în exteriorul castelului, eliminând nisipul. Aș fi putut apoi să umplu o porțiune de la intrare cu nisip, însă magia cuvântului „rabatabil” ar fi  pălit. Caut grăbit printre jucăriile Denisei, dar constat rapid că m-am împotmolit. Vântul îmi sare în ajutor. Lângă sacoșa noastră s-a ascuns o tăviță goală cu urme de muștar. O iau în mână și încerc să înlătur impuritățile. Nu reușesc. Decupez cu mâna partea mai curată. Îi dau o formă dreptunghiulară și o așez peste șantul săpat de mine în fața castelului. Nu sunt mulțumit. La prima adiere de vânt, podul își va lua zborul. Ridic din nou bucățica de mucava și mă gândesc. E prea mică... Cercetez plaja, cerșind un alt carton. Am zărit! Alerg să-l recuperez repede. Refac podul, puțin mai lung, pentru a îngloba în nisip capetele îndoite. Cu vârful lopețicii schițez o ușoară linie pentru a fixa cartonul în nisip. Isteață, copila a înțeles sensul cuvântului rabatabil.

          – Mai repetă, tati, cuvântul ăla încâlcit.

          – Ra-ba-ta-bil!

          – Și după ce trece trăsura, ridică podul? Așa am văzut în desenele animate.

          – Vezi că știi. Bravo!

          O pup pe obrăjor și mă așez ghemuit pe plajă, căutând în linia orizontului amintirea propriei inocențe. Descopăr în schimb doar oameni de zăpadă. Castelele de nisip erau un lux în orășelul copilăriei mele. Marea s-a instalat în realitatea mea doar după ce m-am căsătorit. Un val rece îmi mângâie piciorul stâng. Din greșeală, un bătrân îmi atinge umărul. Nu ripostez, fiindcă dumnealui ținea de mână un ștrengar puțin mai mic decât minunea mea blondă. Omul își cere scuze, iar eu dau din cap, refuzând să ies din starea mea de melancolie.

          – Mami, hai să vezi ce-am făcut eu și tati.

          Vocea soției mele îmi mută persoana în prezent. O salut tacit, zâmbindu-i. Îmi întinde o sticlă de apă plată. Iau sticla și dau să mă ridic. Un alt val, mai nervos, parcă ar vrea să-mi spună să nu plec. Altele insistă la rândul lor. Nu răspund la provocări. Îmi ridic trupul și pășesc spre Camelia. O îmbrățișez și o sărut discret. Denisa se apropie de noi supărată.

          – S-a întâmplat ceva, mami?

          – Da, lipsește prințesa.

          – Cum lipsește? Tu ce ești?

          Emoția zâmbetului unanim mi-a făcut pielea de găină. Îmi îndrept privirea spre cele două ființe dragi și simt că Dumnezeu și-a mutat veșnicia în inima mea. Aș fi vrut să spun și eu ceva, dar cuvintele derutate s-au ascuns în spatele razelor de lumină. Un gând fugar mulțumește cu pioșenie. 

          O iau pe Denisa în brațe și mă îndrept spre mare. Castelul rămâne undeva în urmă. Mulțumită cu statutul de prințesă, fetița își încolăcește brațele peste gâtul meu. Valurile parcă s-au mai domolit. Trupurile noastre nu simt răcoarea apei, fiindcă iubirea ce ne leagă multiplică în noi speranța că fericirea ne va zâmbi mereu. Un val solitar mă mângâie ușor pe spate, apoi dispare în negura din adâncuri. Marea s-a îmbătat gustând din iubirea noastră și liniștită îmbrățișează cerul.  

          Îmi hrănesc sufletul umezit în iubire. La umbra valurilor cărunte, un zâmbet divin seamănă peste mine semințele credinței.

Vizualizări: 24

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Poldark shared by Cátia Vanessa ♔ on We Heart It

Rares -Constantin si Antonia - Elena [Arhivă] - Pagina 3 - Sfatul Batranilor

Vă mulțumesc, domnule Muntean.

Revista „Amprentele sufletului” - oficial : 2017

Superbe imagini. Vă mulțumesc pentru empatia cu textul meu, domnule Muntean.

Sunt onorată de aprecierea dumneavoastră, domnule Spiridon Ramniceanu. Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc, domnule Nitu Constantin.

Să fiți iubită!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->