Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Seceta a pus stăpânire pe sudul țării de aproape jumătate de an. Fântânile au ajuns pur și simplu niște găuri fără fund unde nici măcar șobolanii nu-s curioși să coboare. Satele sunt păzite de doi, trei bătrâni care refuză să părăsească agoniseala strânsă de-o viață. Se mulțumesc cu porția de apă adusă săptămânal de elicopterele Crucii Roșii.

În satul Fundătura Crucii, doar Martha, o bătrână de peste 85 de ani, păzește mai mult... cimitirul. Zilnic vizitează locul de veci al soțului ei în speranța că îl va readuce la viață pentru a-i umple singurătatea. Ca un dar divin, zilele femeii parcă nu sunt numărate. Văzându-i pofta de viață și dorința de a depăși imposibilul, boala stă departe de ea.

Nu același lucru poate face Eliza, nepoata bătrânei, fiindcă a fost informată că de o săptămână nu mai este curent electric pe o întindere de treizeci de kilometri chiar în zona unde bunica ei își duce solitară existența. Toate canalele de știri transmit haosul din zonă. De fapt cuvântul de ordine ar fi mister, nu haos. Degringolada este măcinată de mass media, însă cei de la Electrica lucrează non-stop pentru eliminarea avariei fără șansa de a o înlătura. Înlocuiesc un cablu de înaltă tensiune parcă ros și defecțiunea reapare într-un alt loc.  

 

Zgomotul elicei elicopterului o scoate pe femeie din casă. Privește spre scărița acestuia, pe care un soldat destoinic coboară cu un rucsac în spate. Nici n-apucă bietul om să pună piciorul pe pământ că tanti Martha este lângă el:

– Ai venit, Iliuță, ce mai faci?

– Ce faci dumneata în pustietatea asta.

– Casa mea nu e pustietate! Ai grijă cum vorbești...

Cu zâmbetul pe buze, Martha pendulează degetul arătător în semn de dojană. În imediata ei apropiere un mieunat scurt confirmă faptul că nu-i singură. Bărbatul se uită nedumerit la pisică, însă tace. Îi întinde bătrânei porția de alimente și bidonul cu apă și face semn pilotului că și-a finalizat misiunea.

– Stai, unde pleci așa repede?

– N-am timp de taclale, așteaptă și alții...

– Bine, însă mi-ar trebui și puțin lapte pentru pisică. Nu știu ce are de câteva zile. Miaună întruna.

– Laptele îl primesc cu porția și copiii din adăposturi, nu cred că voi putea să-ți aduc.

– Ești răutăcios!

– Nu sunt rău, ci realist. De ce nu vrei să vii în adăpostul armatei? Vei avea și lapte și în orice moment poți vorbi cu cineva. Nu te-ai săturat să stai aici singură cuc?

– Băiete, întreci măsura. Pisicul meu nu este cuc și trag speranțe că va veni și moș Nichita din deal. Apoi vom pleca împreună unde ne duci tu.

– Care moș Nichita? Nu am așa un nume pe lista mea de aprovizionare.

– Nici n-ai cum. Morții nu pot fi trecuți la porție de apă.

– E mort? Te-ai scrântit de tot, tanti Martha.

– Crezi tu asta. Ce spune Biblia, Iliuță? „Și morții vor ieși din morminte... ”

– Așteaptă matale clipa aceea. Eu plec și sincer îți spun, morții stau liniștiți în pământ, nu te vor vizita. Hai mai bine în adăpost.

– Nu vezi că trăim vremuri apocaliptice? Apă ioc, seceta-i în floare. Amu și curentul s-o dus la fund.

– Chiar nu mai pot zăbovi. Nu vrei să vii, e problema matale. Ne vedem săptămâna viitoare.

– Mergi în pace și să nu uiți de laptele pentru pisică!

Cuvântul lapte a fost spulberat de balansul scăriței, căci soldatul pășea din două în două trepte pentru a recupera timpul pierdut cu bătrâna. Mai avea șapte oameni în vârstă pe lista lui, în locații diferite.

 

 

Migrația spre nord crează zi de zi blocări de șosele și nervi în trafic. Prinsă într-un astfel de ambuteiaj, Eliza încearcă să-și păstreze calmul. Analizează harta zonei pe smartphone pentru a stabili distanța care o mai desparte de satul unde trebuie să ajungă. Oftează. Dintr-un elicopter, o portavoce transmite șoferilor nervoși un mesaj:

– Nu intrați în panică! Circulația se va relua într-un sfert de oră.

Înțepenise. Iese din mașină și se îndreaptă spre cea din fața ei. Urmărită în oglinda retrovizoare, șoferul deschide portiera și o întâmpină:

– Ce faceți singură în această zonă bătută de soartă?

– Bună ziua, domnule. Eu sunt Eliza.

– Încântat de cunoștință.

– Mă duc în Fundătura Crucii la bunica.

– Grea misiune, podul a cedat!

– Cum așa?

– Bunicii mei refuză să se mute la mine în oraș și îi vizitez și eu cum pot. Stau în Colbul Răsucit. Știți zona? E satul următor.

– Nu, nu cunosc zona, dar de pod îmi aduc aminte.

– Nu puteți intra în Fundătura Crucii doar cu elicopterul sau la pas pe albia fostului pârâu.

– Cum „fostului”?

– Așa bine, a secat! Să nu vă aventurați cu mașina că zona-i mlăștinoasă și vă împotmoliți.

Și din vorbă în vorbă, cei doi nici nu observă că a trecut jumătate de oră și drumul tot închis a rămas. Ceilalți șoferi, mai agitați, s-au deplasat în fața coloanei de mașini și cer lămuriri organelor de ordine care au blocat șoseaua. Panica îi cuprinde abia când mulțimea șoferilor se retrage nominal la volanul fiecărei mașini.

– Ce se întâmplă? întreabă interlocutorul Elizei pe un om trecut bine de prima tinerețe.

– S-a surpat șoseaua națională și nu vor mai deschide traficul pe aici. Trebuie să facem stânga-împrejur.

– Cum? Nu avem variantă ocolitoare!

– Cui îi pasă? Cert este că dacă nu eliberăm zona într-o oră, vor curge amenzile.

– Drace, chiar vine sfârșitul!

Eliza îl privește ca un copil neajutorat. Ar vrea să-i mai pună câteva întrebări. Printre grimase, încearcă să stabilească ordinea acestora, dar tot interlocutorul ei o scutește de efort și timp pierdut.

– Mergeți în coloană după mine în oraș. Când ajungem lângă sediul central al Crucii Roșii vă voi face semn să opriți. N-aveți altă alternativă decât... să abandonați vizita.

Nu apucă să-i mulțumească că totul se pune în mișcare. Fuge la mașina ei, pentru a nu încurca, și mecanic urmează sfatul noului ei camarad.

 

Cu buchetul de liliac în mâna dreaptă, Martha se îndreaptă agale spre cimitir. Își aduce aminte de vremurile bune când, împreună cu Nichita al ei, se trezeau dis de dimineață pentru a nu-i prinde dogoarea amiezii în lanul de grâu. El ducea ulciorul de apă, iar ea boceluța cu merinde. Erau fericiți, dar retrași. Își purtau singurătatea în demnitate și iubire. Duminica la biserică era mai greu. Familiile sătenilor mergeau în grup: părinți, copii, nepoți. Doar ei, unul la brațul celuilalt se îndreptau resemnați spre lăcașul sfânt. Avuseseră și ei un fiu, însă școala l-a îndepărtat de ei. S-a însurat departe de casă dar vizitele, rare și neanunțate, transformau căsuța lor într-o sărbătoare. O lacrimă nechemată se încurcă pe obrazul ei brăzdat de ani. Neluțu își duce veșnicia printre străini, căci o boală necruțătoare l-a răpit.

De Nichita însă nu credea că o va despărți cineva, așa bine se completau reciproc. Când el adăpa vaca, ea dădea grăunțe la găini, apoi zăboveau ore în șir la umbra nucului din curte amintindu-și de horele din sat de unde nu lipseau când erau tineri. Un lucru însă o macină. De ce a lăsat-o singură? Ce poate face el acolo în deal acoperit cu un mormam rece de pământ?

Întrebări, gânduri și răspunsuri rămân în urmă, căci din depărtare vede pe cineva așezat pe mormântului soțului ei. La câțiva metri de locul de veci se oprește nedumerită:

– Nichita?!

Individul nu-i răspunde. Parcă a pierdut ceva prin pământul răvășit de pe mormânt. Martha se apropie de el și îl ia de mână, dorind să-l ajute să se ridice. Nu-i pasă cum a reușit să învie sau cum a evadat din sicriul dosit bine cu pământ. S-a întors la ea. Nu va mai fi singură!

Ciudat i se pare faptul că refuză să vorbească cu ea. Un mârâit animalic îi iese din gură și în loc s-o sărute îi arată dinții.

– Hai, bărbate, ridică-te și-om merge spre casă.

El schițează un gest c-ar dori să se ridice, dar își înfige dinții în brațul drept al Marthei.

– De ce mă muști, mă doare...

Încleștat în brațul ei, mârâie ca un câine în călduri.

Martha nu mai înțelege nimic. Încearcă să-i împingă capul bădăranului de pe brațul său umezit bine cu sânge. Greu, greu reușește acest lucru, căci se pare că el era hotărât să-i mănânce brațul. Șocul declanșat la vederea lichidului roșu o determină pe biata femeie să se trezească la realitate. Soțul ei este un mort-viu și imprevizibil. Cuvintele i-au înghețat în gură. Se îndepărtează tremurând. Mârâitul lui Nichita se aude din depărtare. Sfâșiată de durere se oprește în spatele unei cruci. Își dă ciorapii jos, îi înnoadă și-și leagă brațul încercând astfel să oprească sângerarea. Pentru o clipă, privește în urmă. Necuratul, mutat în trupul tovarășului ei de-o viață, se ridicase, bălăngănindu-se derutat pe lângă cruce. Nu-l mai poate privi. Durerea îi furnică mâna mutându-se rapid în întreg corpul. Grăbește pasul spre casă. Din când în când întoarce capul să fie convinsă că necuratul n-o urmărește. Respiră ușurată când ajunge pe prispă, însă se prăbușește.

 

Soldatul coboară de pe scara elicopterului și caută din priviri bătrâna, altădată prezentă să-l întâmpine. O zărește prăbușită lângă ușă. Lasă bidonul cu apă în iarbă, și rucsacul cu alimente lângă el, și aleargă spre trupul femeii. Îi ia pulsul și constatând că viața încă nu a pus punct, îi pune mâna pe spate scuturând-o.

– Trezește-te, tanti Martha. Am adus laptele!

Și bătrâna a reacționat ciudat sincronizându-și gura deschisă cu un mârâit prelung. Speriat, soldatul ia legătura prin stație cu pilotul solicitându-i ajutor medical pentru bătrână. Prins în dialog, nu observă faptul că Martha s-a ridicat. Văzându-i chipul transformat, gura care devora aerul și gesturile inumane, soldatul face doi pași înapoi împiedicându-se. Se prăbușește pe iarbă. Cu mișcări rapide, Martha se năpustește spre el mușcându-l de burtă. Îi frământă mațele din care gustă cu nesaț. Spectacolul grotesc este urmărit de pilot căruia, printre grimase, i se scurge o propoziție seacă:

– Nu se poate așa ceva!

Ridică scara și caută telefonul, tremurând. O înregistrare de câteva minute va convinge superiorii lui de pericolul care s-a abătut asupra lor. Părăsește în lacrimi locul, îndreptându-se spre oraș. Periodic aruncă privirea spre pământ să cerceteze zona. Liniște.

 

Când Eliza ajunge la sediul Crucii Roșii seara și-a intrat deja în drepturi. Mulțumește tovarășului ei de drum, apoi intră să-și caute bunica. O asistentă se uită pe toate listele, însă numele Marthei nu-i de găsit. Fără soluții și derutată, Eliza iese necăjită.

Într-un plan apropiat, așezat pe o bancă, tovarășul ei o așteaptă. Privirea Elizei spune totul. Bunica ei nu este în interiorul adăpostului. Se așează lângă cel care a ajutat-o să ajungă până aici.

– Ce-o să faci acum?

– Nu știu. Mi-au zis că-i carantină în zonă. Bunica mea s-ar putea să fie acolo singură.

Bărbatul rotește privirea și se ridică. Tristă, Eliza îi urmărește mișcările. Pe trotuarul opus o motocicletă își așteaptă stăpânul. Proprietarul mai poate să aștepte, în schimb bunica Elizei nu.

– Hai, timpul costă bani!

– Cum, mergem așa...

– Urcă, până nu mă răzgândesc!

Și Eliza, vrăjită de curajul bărbatului, se urcă pe motocicletă în spatele lui fără comentarii. Distanța până la destinație e destul de lungă și pe șosea, însă fiind închisă circulației trebuie să ocolească prin pădure. Noaptea și-a semnat prezența de câteva ore bune. Frigul o pișcă puțin de față pe Eliza. Decide să-ți ascundă obrazul în spatele prietenului său ocazional, însă încăpățânată, răcoarea se extinde în tot corpul.

– Putem opri puțin?

– E periculos să faci noaptea pipi în tufele din pădure, dar asta este. Nu te pot obliga să te eliberezi aici, pe cărare. Tu mergi în stânga, eu în dreapta, dar nu te depărta prea mult.

Eliza s-a conformat repede și lăsând frica pe cărare avansează printre tufăriș căutându-și un loc potrivit. Rezolvă problema și revine lângă motocicletă. Însoțitorul său întârzie, dar neavând altă alternativă îl așteaptă în tăcere. După vreo două minute acesta apare agitat.

– Trebuie să plecăm urgent. Ceva se întâmplă aici. O vulpe desfigurată zace într-o baltă de sânge lângă copacul de colo.   

Sar pe motor și într-un tot unitar șterg putina. Nu merg însă mult timp și bărbatul oprește:

– Coboară. E periculos să demarăm prin întunecimea asta. Uite, acolo, un lup sfâșiat...

Mergând pe lângă motocicleta pe care o împinge cu ambele mâini, temerarul continuă aventura nocturnă. Eliza îl urmează în tăcere, fără să digere misterul.

La marginea pădurii, o labă de urs plină de sânge îi salută din iarbă. Respiră totuși ușurați, căci răsăritul le zâmbește.

– Nu ne oprim aici, ci pe versantul albiei secate.

– Bine, domnișoară. Dorințele dumneavoastră sunt ordine pentru mine.

– Acum îți dă mâna să glumești, domnule...

– Poți să-mi spui Arthur. Desigur zorii de zi și câmpia ne pot feri de misterele pădurii.

– Cine a vrut prin pădure?

– Dacă zona-i în carantină, sigur soldații fac patrule. Era singura traiectorie viabilă. – Hai că mai avem puțin, ce-a fost greu a trecut...

 

Dintr-un colț al cerului, soarele aplaudă ca un spectator fidel slalomul lor printre hârtoape. Câteva interjecții ale Elizei rup liniștea, însă Arthur obișnuit cu sportul extrem își vede în continuare de drum. Motorul e o pasiune de-a lui mai veche din păcate abandonată în favoarea comodității vehiculului pe patru roți.

– Ai obosit?

– Eu? Ha, ha. De aici vom merge pe jos până-n sat. Nu avem altă alternativă.

Eliza înghite un nod în sec și face câțiva pași pe lângă marginea albiei lăsându-l pe Arthur în urmă.

– Hei, hei, nu așa. Atacăm albia frontal, nu lateral.

– Uau,  parcă suntem la război!

– Nu chiar, dar mai știi...

Bărbatul coboară primul și-i întinde mâna Elizei pentru a o ajuta. Precauți reușeșesc să ajungă pe celălalt mal, lăsând în urmă mâlul și pietroaiele alunecăcioase. Eliza se desprinde din strânsoarea mâinii lui puternice și, în timp ce-și aranjează puțin părul, îi trimite camaradului ei un zâmbet proaspăt.

Până în sat mai este puțin. Bucuroși de faptul că văd case, cei doi se fugăresc ca niște adolescenți ignorând oboseala care s-a instalat în trupurile lor. Ajunși la marginea satului se opresc. Ghemuit pe trotuar și cu spatele proptit de gardul unei case, Arthur îi zâmbește provocator:

– Te aștept aici.

Renunțând la cuvinte, Eliza îi întinde o mână partenerului ei. Acesta o trage spre el. Ea ripostează și reușește să-l desprindă de pe trotuarul îmbătrânit de ani. În zborul lui de a-și restabili echilibrul pe verticală, Arthur se înclină spre ea îmbrățișând-o. Un sărut scurt, ca o hrană matinală, se interpune în fața imprevizibilei expediții.

– Și... bunica?

Cuvintele Elizei cad ca un bolovan risipind mugurii unei idile care mai poate aștepta. Mecanic, cei doi se șterg de praf pe haine și pornesc la drum. În față Eliza, secondată de tovarășul ei.

– Uite, acolo, la marginea dealului e căsuța bunicii. Nu mai avem mult de mers.

Casele înșirate cuminți pe marginea drumului de țară dorm în liniște. Nici un câine nu îi întâmpină. Oamenii lipsesc, iar satul, populat în amintirea copilăriei ei îndepărtate, a devenit acum un muzeu fără taxă la intrare.  

Eliza aleargă și deschide o poartă, apoi se oprește pentru a-l aștepta pe Arthur. Îi întinde din nou mâna, dar el refuză intersecția palmelor încintate de dorință. O atinge protector pe spate și pătrund în interior. El, ca un intrus, așteaptă cuminte într-un colțișor umbrit. 

Ea înaintează circumspectă. O adunătură de muște insistent de gălăgioase roiesc prin curte. Iarba umezită de mister și pe alocuri stropită cu sânge îi sugerează femeii posibilitatea unei tragedii. Nu greșește cu nimic, căci la câțiva pași de ea un cadavru răvășit și cu pântecul deschis întregește enigma. Scoate un sunet scurt și duce mâna la gură, retrăgându-se doi pași. Vigilent însoțitorul ei intră în scena morții brusc, dar bărbătește. O cuprinde de mijloc și o conduce spre băncuța de lângă poartă.

– Stai aici până cercetez eu casa. Se pare că bunica ta nu-i aici.

Într-adevăr bărbatul intuise bine. Casa e goală și fără urme de violență. Iese rapid să-i transmită știrea Elizei, însă nemaivăzând-o aleargă trântind ușa.

– Arthur, sunt aici, cu bunica.

Multe a văzut el la viața lui, dar o bătrână strâmbându-se și mârâind ca un câine ciobănesc încă nu.

Imaginea brațului rănit legat cu ciorapi și fața plină de sânge uscat n-o mai pun la socoteală. Gândesc că sunt urmele lăsate de bătălia cu intrusul din curte. Totuși ceva nu se leagă. Bunica ieșise învingătoare în lupta cu presupusul hoț, dar cine și de ce i-a sfârtecat pântecul omului. Eliza încearcă să comunice cu ea. Nu reușește. După gesturi se pare că încă este în stare de șoc. Încearcă să o mângăie pe obraz, dar bătrâna ridică sonorizarea mârâitului și vrea s-o muște. Bărbatul se interpune între cele două imobilizând-o pe bunică. Nervos, nici n-a simțit cum aceasta l-a mușcat de umăr. Folosind cureaua de la proprii pantaloni și ajutat de  ortaca lui, Arthur o leagă pe bătrână de cel mai apropiat pom.

Încărcată de durere, Eliza își ia capul între mâini și se apleacă, întorcându-se cu spatele la cea care i-a fost bunică. Nu poate s-o vadă așa bezmetică. Printre lacrimile care tind să se ascundă, întrebările ar da întâietate soluțiilor, însă neputința se amestecă cu teama de necunoscut încurcând-o. Privește în gol.

Pe coama dealului un schelet zdrențuros se forțează să se deplaseze. Nu vede prea bine, căci ochii lipsiți de viață parcă ar vrea să iasă din orbită, dar se tem de gura veșnic deschisă încadrată de niște dinți asemănători cu ai unui lup. E urmat de o iluzie de femeie cu fața desfigurată și plină de sânge, cu bale la gura gălăgioasă. Lângă ei, un strâmbăcios face echilibristică, căci conformația lui rahitică nu-i permite să meargă normal. Nu se poate depista unde-i desfigurarea mai mare, pe obraz sau pe corp. Un altul se târăște ca un șarpe, căci îi lipsesc picioarele, dar asta nu-l împiedică să-și sincronizeze deformarea corpului scheletic cu urletul.  Alții și alții li se alătură formând un cârd de ciudați cu fețele diforme și corpul doar piele și os. Parcă-și numără pașii, însă nu se opresc.  Încearcă să coboare dealul. Sunt mulți și înaintează în turmă spre sat.

Eliza îi zărește și câteva secunde îi analizează. Are impresia că sunt morți, însă nu înțelege cum reușesc să se miște. Și chipurile lor mutilate nu inspiră milă ci teroare. În creierul Elizei persistă un tulburător zgomot și un mesaj ca o palmă dură și nemeritată. Bunica legată nu poate fi periculoasă, însă animalele ăștia umane urlând ca niște monștri da.

– Arthur, am încurcat-o!   

Vizualizări: 25

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Lecturat cu mare drag... Felicitări!

Cu aleasă prețuire.

Vă mulțumesc, doamnă Lenuș, pentru popas și promovare.

Un text bine conturat și frumos aranjat în tematica concursului la care ai participat în 2017

și ai luat locul II!

Am citit cu plăcere! Mulțumesc!

Ce mă nedumerește? De ce nu vrei să ni te alături la Atelierul Sf din această lună?

Timpul este problema??

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support