Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

          Fulgi mari și leneși valsează în liniștea din curte. Liliana și Matei încearcă să-i prindă. În depărtare, bunicului îi înmugurește o lacrimă. Gândurile lui zboară spre fiica sa, care încolțită financiar și rămasă văduvă, a trebuit să ia calea pribegiei. De nepoți avea el grijă și soția lui. Erau viața lor.

          – Copii, am muls vaca. Nu vreți o leacă de lapte?

          Matei se aruncă în zăpadă. Avea doar trei anișori și zbenguiala era îndeletnicirea sa principală.

          – Mai târziu, bunule.

          Liliana, o fetiță cu codițe bălaie, încerca să-l convingă pe bunuțul ei că magia fulgilor de nea îi fascina.

          – Amu a căzut prima dată neaua, pruncilor. N-au intrat zilele-n sac...

          – Venim imediat, au spus copiii în cor.

          Dar continuau nestingheriți joaca printre fulgii grăbiți să ajungă la destinație înaintea înserării.

          – Lilișor, spune-i lui Matei că bunica a scos cozonacul din cuptor.

          Ca electrocutați, copii lasă zăpada și se îndreaptă spre căsuța bunicilor. Intră rapid, luând cu ei o mică parte din minunea albă.

          În căsuța bunicilor, căldura îi îmbrățișează rapid. Aroma cozonacului proaspăt scos din cuptor îi determină să-și urmeze privirea spre masă.

          – Măi năzdrăvanilor, dezechiparea și spălarea, apoi la mâncare...

          Ritualul acesta era plictisitor. Se spală rapid, udându-se puțin pe mâneci, apoi grăbesc pașii spre platoul de pe masă, plin cu bunătăți. Bunica se uită la ei cu ochii înlăcrimați. Ar fi vrut să le spună că au hăinuțele ude, că ar fi trebuit rostită rugăciunea, dar văzând cu câtă poftă mănâncă prichindeii, renunță la observații. Grăbit de „viteza” nepoților, bunicul le toarnă lapte în căni. Flămânzi și nepricepuți, mai udă din când în când cu lăptic cozonacul direct în farfurie. Matei depozitează câțiva stropi de lapte în buzunărelul cămășii. Umezeala laptelui îl face să tresalte puțin, ținându-se de cămașă. Bunicul se face că nu vede „risipa” nepoțeilor.

          – Babo, meri și fă paturile. Or fi osteniți năzdruhenii ăștia doi. Nu vezi ce roșeață au în obraji?

          Copiii nu înțelegeau răutatea din cuvintele bunicului. Nu acceptau cuvântul „babă”. Bunica lor era o femeie puternică, încă în floarea vârstei. În imaginația lor, o babă trebuia să fie cocoșată și să se sprijine de un baston.

          – Nu-ți mai bate joc de ea, bunuțule, spune serioasă Liliana.

          – Avocată să te faci, tu, fată. Nu-mi bat joc de nimeni! E baba mea și punct! Așa-mi place mie s-o alint.

         În cealaltă încăpere, bătrâna pregătea hăinuțe uscate. Așternuturile albe își așteptau pregătite gazdele pentru noapte. Bunicii locuiau într-un sat de munte. Nu aveau televizor, doar un radio vechi la care bunicul asculta noutăți din lumea întreagă. Când timpul îi permitea, bunica se delecta cu muzică populară. Pe măsuța dintre cele două paturi, un cățeluș de pluș și-o carte de colorat așteptau în liniște stăpânii. Trei creioane de colorat dormitau nepăsătoare la umbra cățelului.

        Obosiți și sătui, cei doi frați se schimbă ajutați de bunică. Rostesc în cor o rugăciune  și apoi se cuibăresc fiecare în pătucul său.

         – Buni, dă-mi-l te rog, pe Lăbuș. Cred că vrea să doarmă cu mine.

         Bunica se „execută” rapid. Așezându-se pe marginea patului, îi dă o sărutare băiatului, în timp ce mâna ei aspră îi mângâie părul răvășit. Îngână un cântec, dar în surdină. Băiatul, îmbrățișându-l pe Lăbuș, se cuibărește mai bine sub plapumă simțindu-se protejat de dragostea bunicii.

        Liliana își ia cartea de colorat și-o răsfoiește. Ar vrea să coloreze o ciupercă, dar adoarme rapid. Lumea viselor se deschide în fața corpului inert al fetiței. Mama o ținea de mână și mergeau prin livadă. În depărtare, Matei alerga după fluturi.

         – Mami, hai să vezi ce fluture frumos am prins!

         Căldura o moleșise pe Liliana. Se ascunde la umbra unui mesteacăn de la marginea pădurii. În depărtare, imaginea mamei și a frățiorului ei mai mic se contopesc într-o îmbrățișare. Pădurea o cheamă spre tainele ei, îmbiind-o cu răcoare și ciripit de păsărele. Era fericită, dar împrăștiată se împiedică de o piatră și cade. Zâmbește și înlătură de pe genunchi frunzele care s-au lipit prin cădere de ea. Tresaltă. Câteva raze îndrăznețe de soare îi dirijează privirea spre trunchiul unui fag. Dintre frunzele uscate amestecate cu firicele răzlețe de iarbă, un căpșor asortat cu scoarța copacilor din vecinătate o salută. Imaginea din cartea de colorat prinsese viață:

         – Bun venit, dragă Lili. Ești invitata mea. Te rog, intră.                                                     

         Fetița face un pas înapoi. O ciupercă vorbitoare? Și dacă ar fi adevărat, cum ar putea ea intra în „căsuța” acesteia care era mai micuță decât pantofiorul ei?

          Nu-și aduce aminte cum a ajuns de pe potecă în holul căsuței. O ușă tapetată cu oglinzi o îmbia să pătrundă în interior. Ezită. Fereastra închisă de pe peretele opus dezvăluie dincolo de ea pădurea unde fusese cu câteva minute în urmă. Privește lung. Surprinsă, constată că era puțin mai mare decât un ac de gămălie. Refuză să se mai uite pe fereastră, deoarece contrastul dimensiunilor o sperie. Se apropie de ușa interioară. Zâmbește în oglindă. Era ea, dar cum se micșorase? Curajoasă deschide ușa. Pătrunde puțin derutată în necunoscut. Gălăgioase și agitate, câteva furnici o întâmpină, invadând-o. Se simțea ca într-un joc. Frica și incertitudinile le lăsase lângă ușa care se închisese.

          Furnicuțele o dezbracă de hainele ei ponosite, îi piaptănă părul și o spală cu apă înmiresmată. Îi place jocul, dar nu știe ce să facă. Nici nu înțelege limbajul micuțelor insecte. Închide puțin ochii, cerșind o clipă de realitate.

          Jocul continuă cu nivelul doi. Locul personajelor anterioare a fost luat de câțiva fluturi care munceau de zor. Ar fi dorit să comunice cu ei, dar și aceștia vorbesc o altă limbă. Nu sunt agitați ca furnicuțele, vorbesc puțin și calm, dar ea nu înțelege nimic. Văzându-i cum robotesc, încearcă să deslușească cu ce se ocupă. Până să-și dea seama, fluturii deja zburau spre ea. În aer plutește o rochiță roz de prințesă. Tremură emoționată când aceștia ajung lângă ea. Cu multă grație, fluturii o ajută să probeze rochița. Îi venea minunat. Era ca o păpușă vie.

          O altă ușă se deschide și zumzetul unei albine îi șoptește:

           – Nu te teme! De astăzi vei fi prințesa Bu. Am venit să te conducem în țara ta. Supușii te așteaptă.

          Rochița roz strălucește de prospețime pe trupușorul ei plăpând. Fluturii dispăruseră. O albină i-a luat brațul drept, alta mâna stângă, iar cea de-a treia (care-i vorbise) conduce alaiul. Pășește încântată în lumea magică care i se înșiră la picioare. Gălăgie, urale și aplauze:

          – Trăiască prințesa Bu!

          – Bine-ai venit, alteță!

          Vocile se întrepătrund, iar ea înaintează însoțită de albinuțe pe un covor roșu. În capătul opus al încăperii, un scaun din lemn sculptat cu spătar și o măsuță plină de bunătăți erau așezate pe un piedestal. În apropierea acestuia, albinele parcă s-au topit în coșulețul de fructe de pe măsuță. Uralele continuă. Fericită, fetița împărtășește necondiționat bucuria celor de față. Este decisă să-și joace bine rolul. Rochița-i vine perfect, iar ideea de prințesă o încântă. Va avea jucării, nu va mai mânca pâine cu dulceață sau mere zbârcite. Un singur regret o cuprinde. Nu știa cum să-și aducă frățiorul în împărăția ei. În timp ce gândurile încep să se învălmășească în căpșorul ei, cei de față continuă ritualul cu plecăciuni personale.

          Lângă piedestal se apropie un cățeluș șchiop. Tăcerea se instalează rapid, fiindcă bietul animal nu se asorta cu starea de bucurie a curtenilor. Închinându-se prințesei Bu, își argumentează prezența în împărăția acesteia:

          – Am fugit din poezie. Nu mai pot accepta mila copiilor. Vreau demnitate și am înțeles că-n împărăția ta, dragă prințesă, o pot dobândi.

          Un zumzet general, ca un preludiu la aplauzele care nu mai contenesc, îi opresc tristul monolog. În zarva instalată, nici nu se simte căderea unui măr din coșulețul cu fructe. Prin mișcarea poziției, acestuia i se aurește coaja. Se rostogolește în fața mulțimii, accentuând suspansul. Se scutură puțin și... Ce să vezi? Îi crescuseră mâini, piciorușe și cap. Avea chiar o pălărioară roșie strălucitoare. Își scoate pălăria și se închină:

          – Bine te-am găsit, prințesă Bu. Și eu am fugit din poveste. Mă săturasem de hoți și  de investigațiile lui Prâslea. Sunt în căutarea liniștii și a unui trai decent. Am înțeles că aici le pot găsi.

          Curtenii se uitau mirați unii la alții, iar Prințesa Bu înlocuiește cuvintele demodate cu un zâmbet șmecher și plutește fericită în magia propriei povești. Cum poate reacționa la atâta iubire? Tăcerea îi ascunde emoția, dar trupu-i tresare. De piedestal se apropie o femeie frumoasă. Seamănă mult cu...

          – Hi. I'm Snow White. My dwarfs made the final preparations. We are waiting for you at our cottage.[1]

          Și vocea parcă este a ei. Și privirea. O lacrimă îi atinge rochița.

          – Mamă?!

          Magia se sparge. Fetița transpirată se învârtea în pat. Vorbea în somn. În liniștea nopții, doar bunica a auzit freamătul nepoatei sale. Se apropie de pătucul acesteia. O mângâie pe frunte și o ia în brațe. Liliana se trezește.

          – Dormi puiul meu. Poate, la Crăciun, va veni mami. Și mie mi-e dor de ea...

 

 

 

 

 

[1] – Bună. Eu sunt Albă ca Zăpada. Piticii mei fac ultimele pregătiri. Te așteptăm la noi la cabană.

Vizualizări: 20

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Îți mulțumesc pentru lectură și apreciere, dragă Aurelia.

Lecturat cu mare drag!♥️

Sunt onorată de popasul și promovarea dumneavoastră, doamnă Lenuș. Vă mulțumesc.

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/