Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere


Numai ce ajunsese la cumnata ei, care suferea de tuberculoză şi stătea cu tubul de oxigen lângă pat, că Emiliei îi sună telefonul.
Politicoasă, Dorina o lăsă în hol singură pentru a putea vorbi nestingherită şi intră în dormitor.
- Alo! Bună! Nu, nu sunt acasă. Ei, unde? În oraş! Cum? La o cumnată! Poftim? Te sun când plec de la ea, că stă la zece minute de piaţă.
Se îndreptă spre camera Dorinei şi dându-i bananele aduse, îi zise vădit nervoasă:
- Nu te supăra, Dorino, dar trebuie să plec!
Cumnata ei, care între timp se aşezase în pat şi se acoperise cu o pătură, zise cu regret:
- Bine, dar abia ai ajuns!
- Asta e! Mai trec zilele astea pe la tine.
- Cum vrei, fata mamii!
Emilia ieşi din cameră în grabă urmată de cumnată-sa şi tresări când văzu lumânările aprinse din holul de la intrare, dar nu zise nimic. O surprinse că nu le văzuse la sosire şi abia acum realiză că şi în dormitor erau câteva pe noptieră.
Un fior rece o trecu pe şira spinării şi coborî iute scările Ajunse în stradă, iar când se apropie de piaţă, scoase telefonul din geantă şi sună:
- Alo! Unde ziceai că eşti? Lângă florărie? Bine!
În câteva minute ajunse la florăria de la intrarea în piaţă, aşteptă, se uită în sus şi în jos şi văzând că nu-şi găseşte amicul, îl sună continuând să meargă, dar nu merse mult că-l şi văzu ieşind din piaţă cu telefonul la ureche.
- Te-am văzut, zise ea, închizând telefonul şi îi făcu semn cu mâna în momentul în care se întorsese cu faţa spre ea.
- Hai, măi Emilia, că m-ai speriat! Credeam că mă păcăleşti!
- Sssst! N-ai crezut nimic! îi puse ea mâna pe buze.

- Mă rog, fie cum vrei!
- No, de ce m-ai chemat?
- Ardeleanca mea!
- Hm! Eu-ardeleancă? Olteancă aprigă, vrei să spui!
- Scuze! Nu ai venit din Timişoara, că aşa am înţeles?
- Oi fi venit! Şi, mă rog, ce-ţi pasă de unde am venit?
- Bine, dar eu te iubesc!
- Iar începi?
- Păi, dacă-mi placi?
- Ioane...
- Da, Ion mă cheamă, doar am făcut cunoştinţă...
Dar Emilia continuă citatul din Creangă : „...dragi ţi-s fetele? Dragi! Dar tu lor? Şi ele mie!” Aşa şi cu tine acuma. Lovi-s-ar nu s-ar lovi!
- Nu înţeleg!
- Tot un drac. Spune-mi de ce m-ai chemat? Ce este aşa de urgent?
Pierzându-se în ochii ei, Ion exclamă din tot sufletul:
- Da...
- Ce da?
- Scoruşe!
- Ce-s alea?
- Ei, ce-s? Să nu-mi spui că n-ai auzit de ele?
- De auzit oi fi auzit, e drept, da’ nu le-am văzut la culoare!
- Hai să intrăm în piaţă şi le vezi îndată!
- Fie!
- Poftim?
- Cum vrei! Unde sunt, că mă grăbesc?
- Păi aici, lângă florărie.
Ion deschise uşa pieţei şi o lăsă pe ea să intre întâi, apoi o conduse în partea dreaptă, unde se afla o tarabă cu fructe fel de fel.
- Uite, astea sunt! De la domnul cumpăr şi miere de 15 ani, cum ţi-am spus. Scoruşe am mâncat prima dată pe Cozia.
- Şi ce-i cu asta?
- Emi!
- Ţi-am spus să nu-mi mai zici Emi!
- Dar cum? Spune-mi tu cum! Îţi voi spune cum vrei, oricum!
- Mă rog... zise Emilia, apoi se adresă vânzătorului:
- Daţi-mi o scoruşă, să văd cum este!
- Sunt foarte bune, da’ numai cele care par stricate sunt dulci, îi explică Ion.
Vânzătorul, vădit surprins de aprecierea medicului, căci Ion practicase medicina, zise:
- Eu nici nu le-aş fi adus la piaţă. Nevastă-mea zise să fac o-ncercare!
Frumos! Încercare pe buzunarul meu, gândi Emilia, dar nu scoase grai.
- Păi vedeţi!? Nici nu ştiţi cât de bune sunt pentru organism, zise Ion. Şi în special astea, care par stricate sunt cele mai bune. Daţi-mi una! Aşa! Aceea coaptă! Foarte bine!
O luă, o spălă la robinetul cel mai apropiat şi i-o puse Emiliei pe limbă. Aceasta o mestecă, o înghiţi şi confirmă că într-adevăr este dulce. Aşadar, Ion îl rugă pe vânzător să-i aleagă din cele coapte. Fiindu-i client vechi, acesta se conformă.
- Dar sunt zdrobite, zise Elena.
- Dacă-ţi spun, astea sunt cele mai bune! Doar ai mâncat...
Luă apoi o scoruşă necoaptă, o spălă la acelaşi robinet şi i-o aduse:
- Poftim! Guriţa mare! Aşa!
Emilia văzu că este cam acrişoară, dar se gândi că mixate, amestecate cu cele coapte şi cu puţină miere vor fi numai bune.
Nerăbdător, Ion o întrebă:
- Cum este?
- Să zicem că merge!
- Aşadar, îţi place! Cumperi un Kg?
- Da!
- Ce mă bucur că ne-am întâlnit!
- Poftim?
- Scuze, ai dreptate, suntem în public.
Se adresă apoi vânzătorului:
- Cântăriţi-i, vă rog, un Kg!
Vânzătorul le cântări, Emilia plăti, iar apoi ieşiră din piaţă.
- Apropo, zise el, ştii că sâmbătă şi duminică e Ziua recoltei?
- Am avut impresia că a fost săptămâna trecută.
- Şi eu la fel, dar am venit în scuar, era un specatacol, dar n-avea legătură cu Ziua Recoltei.
- Păi nu e la început de octombrie? Adică, Întâi, doi, trei?
- Ba da, zise Ion, dar Întâi a picat luni.
- Ai dreptate! Acum îmi dau seama. Da’ totuşi, a fost ceva, că am auzit muzica din bucătărie. Dacă stau aci, la doi paşi...
- Da, muzică, antren, voie bună, ca în fiecare week-end. Tu n-ai ieşit?
- Ba da, dar nu am venit în centru.
În acest timp, mergând, la un moment dat intrară în gangul ce dădea spre scuar, iar el exclamă emoţionat:
- Cum de nu ne-am cunoscut noi în tinereţe? Doamne, şi ai fost tot timpul peste drum de mine! Chiar, am văzut o fată cam de doisprezece ani pe balcon la tine într-o rochie cu bretele astă-vară.
- Ce fată? Fata mea e în America.
- Şi totuşi, am văzut-o.
- N-ai altă treabă decât să te uiţi la balcoanele oamenilor? Acum îmi dau seama, eu am o rochie bleu cu bretele.
- Da, da! Înseamnă că tu ai fost.
Aprins la faţă şi înflăcărat, amicul începu să recite ca un adolescent: „La geamul tău ce strălucea, / Priveam atât de des, / O lume toată-nţelegea,/ Tu nu m-ai înţeles...”
- Iar începi?
- Păi dacă-mi placi! Hai, dă-mi un pupic! Numai unul!
- Ne vede lumea! Vrei să apărem în presă? Ei... Aha, acuma înţeleg. Intenţionat ai luat-o prin gang. Măi, măi, măi!
El o sărută pe un obraz şi vru s-o sărute şi pe celălalt, dar ea nu-i permise.
- Vezi ce înseamnă să-i dai nas lui Ivan? Ţi se urcă pe divan.
- Dacă te iubesc!
- Nu am stabilit o dată că am prieten?
- Uite, ce părere ai? Mergem la vară în Deltă. Îl cunosc pe Ivan Paţaikin! Iau şi caiacul. Ai zis că şi băiatul are acest hobby.
- Şi ce-are a face? Doar n-ai vrea să mă urc şi eu în caiac? Nu mai am 20 de ani, să fim serioşi!
- Da’ tu arăţi ca o adolescentă şi te iubesc aşa de mult!
Fără a se gândi la semnificaţia versurilor, Emilia îi răspunde mecanic: „Ale tale doruri toate / Numai eu ştiu să le-ascult!”
- Vezi că rezonezi cu mine?
- Nu te-ai prins?
- Nu.
- Atunci, las-o baltă!
- Mă rog, zise el, hai să ne aşezăm pe o bancă! Numai dacă vrei şi tu, desigur, completă, ca un gentilom ce se afla.
- Facem o haltă? Ok!
Deşi deranjat oarecum de acest limbaj, se prefăcu a nu-l observa şi schimbă discuţia, întrebând-o:
- Da’ ţi-au plăcut scoruşele?
- Văd eu acasă.
- Cum aşa? răspunse el contrariat. Să nu-mi spui că numai de dragul meu le-ai cumpărat?
- Te rog! Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. De unde ştiu eu că nu eşti în cârdăşie cu tarabagiul ăla? Doar ziceai că ţi-e prieten.
- Da’ cum mi-aş permite să te păcălesc tocmai pe tine, când îmi eşti atât de dragă? Asta-i bună! Hai că m-ai dat gata!
- Ne auzim la telefon, schimbă ea discuţia.
- Mai bine. Măi, da’ ştii ce rău îmi pare că nu am vorbit mai demult cu tine. Chiar, cât timp este de când s-a schimbat conducerea la societate?
- Nu mai reţin exact. În 2014, parcă.
- Patru ani deci. Ei, cam pe-atunci am stat o dată lângă tine la o lansare de carte. Ce rău îmi pare că nu am intrat în vorbă atunci!
- Iar începi?
- Dacă te iubesc.
- Ce oi fi având eu aşa special, de vă bag în draci pe toţi nu ştiu?
- Cum adică pe toţi?
- Doar nu crezi că eşti primul căruia i s-au aprins călcâiele?
- Aoleu! N-o fi cumva prea târziu?
- Păi nu ţi-am spus?
- Eu ştiu... Am crezut că ne vom înţelege cumva.
- Adică? Nu pricep.
- Mă poţi iubi puţin?
- O iubire platonică? Nici măcar atât, deşi... Ştii ceva?
El o sorbi din ochi şi o întrerupse revenind la propunerea făcută:
- Nu, serios, mergi cu mine-n Deltă? Fără caiac, poftim!
- Caiac-necaiac, are importanţă?
- Are, cum să n-aibă? răspunse el. Una e să te plimbi cu caiacul tău, alta e să mergi cu barca altora.
- Mergi, domnule, cu caiacul dumitale unde vrei! O ţii una şi bună să vin şi eu.
- Păi, spune şi tu, ce farmec are să merg de unul singur?
- Aşa este. Ai dreptate! Nici eu nu pot merge nicăieri, fiindcă sunt singură.
- Şi atunci nu eşti de părere că ar fi cazul să fim împreună?
- Te rog! Nu vezi cum ne priveşte lumea? Şi-apoi trebuie să recunoaştem că au început să ne bârfească şi colegii de la societate.
- Te iei după gura lumii?
- Slobodă, n-o astupă nici pământu’, da’ până una-alta trăim printre oameni, da!?
Vrând să schimbe discuţia, el îi propuse să se mute la umbră.
- Umbră? Care umbră? îl întrebă Emilia. Nu vezi că au tăiat mândreţe de copaci, de-au chelit centrul pur şi simplu. Ne trebuie, vezi Doamne, spectacole în aer liber în fiecare weekend!
- Ei, în agora multe se pot petrece.
- Ce să-ţi spun!? nu se lăsă ea mai prejos. Mă laşi? Demonstraţii, mitinguri? Îţi place ce-a ieşit în capitală?
- În 10 august? Te rog, nu mă băga în politică!
- Doar nu vrei să spui că eşti apolitic!? La politică şi la fotbal toată lumea se pricepe.
- Eşti aşa dulce!
- Şi încă nu mă cunoşti!? Turcoaică sunt după tată, bulgăroaică după mamă, m-am născut între olteni, am trăit printre bănăţeni, iar acum, poftim, aici! Îţi dai seama ce-a ieşit?
- Ai umor.
- Şi încă ce omor! Măcel!
- Îţi sorb cuvintele! Dacă ai ştii ce voce plăcută ai! Şi un râs dumnezeiesc! Ai auzit ce melodie mi-a inspirat râsul tău? Ai ascultat-o cu atenţie la telefon?
- Te rog! Hai să coborâm cu picioarele pe pământ! Ce-ar putea face doi visători ca noi? Şi-apoi ce-o să zică soţia dumitale?
- Cum adică? Ce soţie?
- Păi cum?
- N-am fost şi nici nu sunt însurat.
- Haide că îmi placi!
Ion atâta aştepta. Se agăţă de aceste cuvinte şi le consideră ca pornite din inimă. În culmea euforiei, exclamă:
- În sfârşit, ai rostit un mare adevăr.
- Te rog, nu-mi răstălmăci vorbele! Virgin la 70 de ani? Ha! Ha! Ha!
Câteva clipe Ion rămase descumpănit, neputând scoate grai, dar Emilia îl apostrofă ironic:
- Nu-ţi mai place râsul meu? Mai compune o melodie! Ha! Ha! Ha!
Nemaiputând îndura băşcălia, Ion se ridică de pe bancă şi porni spre ieşirea din scuar, iar Emilia rămase pe loc ştergându-şi lacrimile de râs. Pe Ion însă îl podidiră lacrimile de durere şi o luă ispre casă abia târându-şi picioarele şi orbecăind ca prin ceaţă.

* SCORÚȘĂ, scorușe, s. f. Fructul comestibil al scorușului (sau al scorușului de munte). – Din bg. skoruša.        

Vizualizări: 7

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/