Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

          Când primii pași în viață i-am făcut, nu m-a frământat posibilitatea că pot să cad, ci speranța că aș putea să zbor. Visul din trecut s-a transformat astăzi într-o cruntă realitate. În urmă cu trei zile, fascinat de pantofii pe care i-am descoperit în spatele unui ghiveci cu flori din curtea școlii, am renunțat la tenișii mei ponosiți. Îmi doream ceva mai bun pentru piciorușele mele jucăușe, dar prin schimbarea încălțămintei m-am desprins brusc de sol. Inițial, magia zborului a fost o încântare. Acum, extenuat și fără să știu de casă, părinți sau prieteni, cercetez involuntar văzduhul.

          O briză de aer călduț îmi mângâie fața. Gândurile tremură încâlcite în căpșorul meu bătut de vânt. Mișcarea aceasta dirijată de obscuritate mă macină. Am încercat să renunț la condurii zburători, însă fără nici un rezultat. Deasupra orizontului care-mi este casă divergentă, trupul meu se chinuie să-și echilibreze destinul. Păsările salută cu aripioarele lor deschise și trec mai departe. Oare nu li se pare ciudat că un băiețel de 11 anișori exploatează înălțimile? Lacrima îmi îngheață pe față, însă puterea înmugurește în trupul meu obosit. Nu mai vreau să văd lumea trăind ca un mușuroi în alertă. Un gând solitar îmi șoptește: Rezistă! 

          Îmbărbătat de propriile meditări, trupul levitează în dezordine pe cerul leneș. De-aș putea „împrumuta” un elicopter să mă ducă repejor acasă. Mi-e dor de pătuțul meu și de poveștile bunicului. Tânjesc după o supă călduță și o prăjiturică cu vișine.

          O atingere dură rupe brusc dorința constructivă. Ciocul unui șoim s-a înfipt în tricoul meu. Tremur și simt o împunsătură care pătrunde dur în talpa piciorului stâng. Un corb îmi devorează încălțămintea. Sângerez, plonjând spre pământ cu rapiditate. Nu sunt capabil să privesc tangoul păsărilor de pradă pe portativul văzduhului. Cele câteva pene care mă însoțesc, îmi indică faptul că acolo petrecerea se deslănțuise.

          Imaginea zborului rupt în bucățele rămâne în urmă. Simt că ceva mă mistuiește ca pe o friptură în sânge. Încolăciți pe mine, câțiva șerpi sâsâie, mă gâdilă, mă... Așa arată sfârșitul? Refuz să cred că da. Imobilizat astfel, ce mai pot face? Chiar dacă n-am avut timp să cer divinității îndurare, soluția vine tot din cer. O acvilă, debarasându-mi trupul dintre agresivii șerpi, îmi agață coama. Plutesc inert în aer, dirijat de pasăre spre cuibul ei. Puișorii acceptă cu îngăduință persoana mea, cercetând cu blândețe rănile provocate de mușcăturile târâtoarelor veninoase. Viața se chinuie să spună prezent, chiar dacă moartea bate la ușă. Cugetări, speranțe, casă... cuvinte îndepărtate în amintire. Trei stropi de apă îmi umezesc buzele. Ce-o fi asta? O nouă viață? Am înviat sau meditez, vlăguit de atâta goană. Răspunsul îl descifrez în propria imagine, care acceptă bucuroasă tovărășia puișorilor. Acvila-mamă ne ține umbră, încercând o conviețuire cu noul locatar. Trei zile au trecut ca trei ani. Rana din talpă mi s-a închis. Aș dezerta din aglomerația penelor. Desculț?! Slăbiciunea ține ideea pe loc. Mănânc cu puișorii râme și semințe. În liniștea nopții, pasărea-mamă ne acoperă cu aripile ei. Simt căldura protectoare și totuși oftez după îmbrățișarea mamei. Un vis îndepărtat sau... imposibil?

          În frunzișul de la baza copacului, care-mi devenise casă, aud ceva mișcându-se. Puișorii acvilei dorm nepăsători. Dorind să văd ce se-ntâmplă, constat că senzația de înțepeneală mă împiedică. Rănile provocate de întâlnirile mele cu paradoxul s-au cicatrizat rapid. Sunt hotărât să evadez din strânsoarea cuibului care mi-a adunat oasele dintr-o moarte sigură. Sprijinit cu un braț de o creangă și proptindu-mi corpul cu celălalt, încerc să nu strivesc puii. Mi-e teamă. Imaginea mea încorsetată în proaspăta bravură îmi revine pe retină. Cobor cu greu din stejarul în care-și făcuse cuib acvila. Calmitatea reinstalată jos, mă determină să pun un picior pe pământul acoperit cu frunze uscate. Celălalt i se alătură cuminte. Nu pot să stau în picioare. Am uitat să merg? Îmi sprijin oasele de trunchiul copacului, încercând să-mi stabilizez echilibrul. Cercetez zona, rupând semiîntunericul. Un alt sunet îmi distrage atenția. Deasupra mea, acvila se întorsese acasă. La o ușoară apropiere de mine, o căprioară caută hrană. În depărtare, puiul ei se joacă cu lumina proaspătă a dimineții. Inhalez aer în piept și pășesc. Un pas, doi, trei... ce bine e să mergi! Din păcate trebuie să mă furișez tiptil prin spatele copacilor pentru a nu speria căprioara. Un strop de speranță mi-a atins ușor fața. Joaca puiului de căprioară cu razele de soare îmi ghidează pașii. Drumul reîntoarcerii mele a început. Schițez un zâmbet. Restul e doar lacrimă. Un bocet al durerii și al dorului de casă.

          O cărare generoasă mi-a apărut în cale. Cu chipul înseninat sar bucuros de câteva ori, uitând pe moment de rana din talpă. Ridic privirea spre cer și aud salutul ospitalier al copacilor. Fug, căutând tihna. Concertul matinal al mierlelor îmi dirijează traiectoria. În fața mea, la câțiva copaci distanță, lumina se chinuie să atingă neliniștea. Îi accept oferta grăbit. La marginea pădurii, îmi trântesc trupul în iarba umedă. Deasupra mea, câteva tufe de mure îmi dau binețe. Micul dejun instalat între spini, așteaptă devorarea. În timp ce zeama micuțelor fructe se risipește în gura mea, realitatea izbește rece și neputincioasă. Întrebările se încâlcesc în gânduri. Plină de mister, ziua îmi întinde mâna. Voiam să știu încotro să îndrept pașii mei dezorientați, dar vântul călduț șoptește că trebuie să am răbdare pentru răspunsuri. E ceasul ezitărilor.

          În pustă, picioarele mele s-au umezit. Strănut. Îmi caut mâneca de la haină. Oftez descoperind pe mine doar un tricou transpirat. De-aș fi avut măcar o pereche de șlapi...

          Timpul îmbătat de polen îmi plimbă ființa prin natura liniștită. Așa surprind cu alți ochi prospețimea verdelui și melodia vieții în pustietate. Doar vântul îmi atinge sufletul îngenunchiat. Alerg spre lanul de porumb care se grăbește să mă întâmpine. Cu o ușoară reținere, pătrund în interiorul lui. Dorința tălpilor mele frustrate de uscățimea pământului ar fi să se-ntoarcă în plăcerea ierbii cărnoase. Dar pot înainta privind înapoi? Simt că drumul spre casă păstrează drept linia orizontului. Obosisem sau m-am săturat să bântui pe țărâna denivelată? Stau dezorientat, la umbra unui știulete. Conștiința îmi poartă gândurile în amintirea propriei înălțări. Dac-aș fi reușit încă o escapadă printre nori, aș fi putut ajunge la destinația dorită. Pământul acesta impulsiv și plin de gâze mă încorsetează. La adăpost de razele insistente ale soarelui, caut odihna.

          Zumzetul nopții îmi învăluie trupul inert în răcoare. Tremur puțin. Cât timp o fi trecut? Examinez cerul plin de stele în speranța unui semn. Liniște. Rup un porumb și încerc să-mi potolesc foamea. În fața mea, ceva strălucitor se plimbă prin aerul nopții. Surâd. Un licurici încearcă să-mi ghideze drumul. Intru în joaca lui. Ștrengărește, gonesc printre știuleți până când tălpile protestează. Ghemuit, încerc să ascund în noapte lacrima neputinței. Un clipocit de apă îmi răspunde. Curiozitatea învinge durerea din picioare, iar lanul de porumb rămâne puțin în urma mea. Un platou catifelat și viu, instalat între mine și gârlă, salută cu frenezie. Acompaniat de susurul pârâului, pipăi cu prietenie pământul, râvnind să gust puțin din lumea viselor. Răcoarea se împotrivește. Cu decență, teama se pierde în întuneric. Fac câțiva pași, apelând la voință. Zgribulit, zâmbesc bolovanilor care dorm acoperiți de strălucirea albastră. Aburii nopții s-au ascuns mai rapid decât credeam. Zorii de zi m-au găsit plimbându-mă agale.

          Îmbrățișez cu nesaț prezența dimineții și, plictisit de tabloul zgomotos al pârâului, pășesc mai departe. Baia de lumină îmi călăuzește gândurile dezechilibrate puțin. Undeva, în depărtarea nevăzută încă, insistența unui vuiet îmi stârnește curiozitatea. Aș vrea să evadez într-acolo, doar că oboseala se agață de picioarele mele. La o distanță rezonabilă, ochiul meu ager descoperă o cireadă de vite. Răsuflu ușurat. Sunt la marginea civilizației. Un dulău salută gălăgios. Dezorientat, iau totuși în brațe speranța. Prezența umană din depărtare îmi sugerează că răspunsurile la toate întrebările mele vor curge lin.

          Încerc să clădesc un sunet. Disperarea mărește volumul vocii și cad, răsturnat de propriul urlet. M-am trezit pe un pat de lemn într-o încăpere sărăcăcioasă. Civilizația a deschis la prima filă. Privirea mea jucăușă încearcă să frunzărească filele destinului pentru a descoperi dulceața cuvântului – acasă.

Vizualizări: 46

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Imaginile pe care le construiti cu atata migala si usurinta mi-au incantat sufletul de dimineata. Multumesc!

Cu așa cititori fideli setea mea de silabe se va ancora (sper) și-n alte imagini vizuale.

Vă mulțumesc, domnule Dandu Briel.

Undeva, în depărtarea nevăzută încă, insistența unui vuiet îmi stârnește curiozitatea.

Aș vrea să evadez într-acolo, doar că oboseala se agață de picioarele mele.

Sunt momente în viață când oboseala ne agață picioarele și aripile sufletului, din păcate...

Te-am citit cu plăcere! Mulțumesc!

Să ai o zi în care totul să fie prielnic pentru zborul ce-l dorești!

Poate că doar zborul unui gând ne ajută să stoarcem apatia dintr-o clipă obosită.

Îți mulțumesc pentru popas, dragă Aurelia.

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support