Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

POEME-NTR-UN AMURG DE NECUVINTE

ION VANGHELE, TĂCEREA CLIPELOR, Editura Ştef, Bucureşti, 2016

În acest recent volum, Ion Vanghele i-a acordat TĂCERII statutul de personaj, hotărât să-i surprindă cât mai multe din infinitele-i nuanţe, care o fac atât de cunoscută şi preţuită, atunci când e utilizată în folosul celui care şi-a pus în gând să-i măsoare dimensiunile. Există o tăcere a clipelor simţită de poet dar şi o „tăcere a veşniciei”, în noaptea polară a morţii. O tăcere „Urcând către cerul înalt şi pustiu” (Privind la cetatea).

Din aceasta se poate ivi Speranţa care „va renaşte-n ruine” aidoma Păsării de foc din propria cenuşă.

Viziuni destul de stranii populează imaginaţia autorului, cu trimitere la Edgar Alan Poe şi la corbul său, fiul lui Nevermore!

„Iar regele doarme întins în sicriu, / Cu mâinile puse pe piept, răschirate. / Doar timpul ce trece prin carii e viu / Şi-n luna ce spânzură, noapte de noapte. // Fanatice vise, trec umbre foşnind, / Prin inima toamnei de vânt spulberate. / Şi bruma se-agaţă de pomi picotind, / De nopţile oarbe şi lună călcate. // Speranţa va creşte din putredă carne / Ce timpul o-mparte, acum la urmaşi, / Închis în sicriul de marmură doarme, / Bătrânul monarh înfrunzind pe sub paşi.” (Privind la cetatea).

Poezia se împrăştie pentru ca să-i adune pe oameni împreună.

În limbaj liturgic, se împărtăşeşte, pentru a ne aduna sub acelaşi Trup Mistic, al cărui Cap este Însuşi Isus Cristos.

La încheietura sufletului cu inima, iubitorii de poezie simt adieri nostalgice, de dincolo de rânduri.

Simbioză, empatie, entropie umană, somnul lung al poetului trece în visul iubitei, tăcerea ei intră în trupul şi gândul lui, umbră-n umbră şi lumină strecurându-se în Lumină, alb strecurat în alb absolut, altă măsură a dragostei care surpă munţii şi seacă mările, populând pustiul cu oaze.

Nu o dată, poetul părăseşte discursul liric, pentru a atinge unele teme care frământă planeta, probleme ecologice despre depopularea pădurilor, încălzirea globală care aduce fenomene meteorologice extreme, ploi, inundaţii, tornade, calamităţi naturale, teme la care autorul nu rămâne indiferent, ci ia atitudine civică.

Ion Vanghele în aceste recente volume manifestă o dexteritate deosebită în versificare, o siguranţă de sine şi un firesc venind din personalitatea lui. Bogăţia de nuanţe, diversitatea mijloacelor de expresie artistică, eufonia fără cusur, stăpânirea noţiunilor de teorie a versificaţiei, abilităţi cunoscute deja din volumele anterioare, atestă o vocaţie certă, pe care o pune în slujba creaţiei lui.

Multe imagini tulburătoare: „Iubita mea, noptatică fântână, / Cu chipul luminat de lumânări, / Eu beau când setea gurii crud mă mână, / Cu însetarea prinsă-n disperări” (Iubita mea).

Alături de tăcere, însoţind-o pretutindeni, se află aşteptarea, singurătatea, „golul dintre dimineţi”; umbrele neştiute, ploile plângând, „Bolnavii pescăruşi plini de tristeţi” (Prin noi...)

Închipuiri ciudate fac din poet un oniric, pe cerul alb, „arborii stau strâmb”; teii plâng, „Garoafele mor”;

„însângerând grădina / Încremenite în durerea lor”; iar „În paşii ce desfac cărări în lume, / călcând mireasma florilor ce mor” (Garoafele mor).

Şi: „Se surpă templul dorurilor toate / Şi se îngroapă-n florile de mirt / Şi-n ţipetele păsărilor moarte, / Când luna-şi plimbă umbra de argint. // Eu mă întorc pe laviţa bătrână, / Sub pledul verde-al florilor de jar / Şi urc cărări de umbră spre lumină, / În noaptea ce foşneşte prin frunzar”. (Închide-ţi ochii).

Poetul se simte pierdut „prin nopţile întunecoase / Pe drumul care duce nicăieri / Şi caut îngerul dorinţei noastre, / Care a plâns cu ziua cea de ieri.” (Mă pierd).

Există imagini superbe: „Mă pierd prin nopţile întunecoase, / În broderia feericului vis. / Şi ninge alb, cu fulgi ca de mătase, / Pe umbra căpriorului ucis.” (Mă pierd).

Un poem foarte reuşit este „Singurătate”, ilustrând scurgerea neostoită a clipelor, în aşteptare şi dor: „Se pierde clipa în tăcerea nopţii, / Trecând durerea ei prin noi / Şi frezii în genunchi în faţa porţii, / Îşi plâng parfumul risipit în ploi. // Tu faci ca inima în primăvară, / Să înflorească în amiezi târzii, / Când pomii goi ne fulgeră pe-afară, / Cu dorurile care vor veni...// Cobor cu tine-n gând şi te aştept, / Să te opreşti din pasul tău o clipă, / Cu-mbrăţişări strângându-te la piept, / Cu sărutări pe gura ta, risipă. // Şi ninge în culcuşul meu pustiu, / Cu clipele ce-au fulgerat în maci. / Iar păsări albe lunecă târziu, / Prin cerul ce se sprijină-n copaci.”

Interesantă viziune a oraşului în care noaptea rătăceşte poetul: „Oraşul, vatră verde de cenuşă, / Care m-alergi cu visele la porţi, / Speranţele le-ngrămădeşti la uşă, / Pentru cei vii ce trec cu ochii morţi” (Oraşul). Suntem în plin Bacovia: „Îţi scuturi lent iar gleznele de basme,

Cutremurându-te uşor în somn, / Când tu îţi plimbi iluziile vaste / În cimitirul clipelor ce dorm. // Şi plângi în păsări şi mai ţipi în ramuri, / Cu triluri obosite şi claxon / Când noaptea luna îşi desface-n valuri, / Obsesiile albe de neon.// Noi rătăcim bolnavi când vine seara, / Pe-aleea îngerilor care tac, / Purâtându-ne sub rămuriş povara, / De aripi, a-nceputului de veac. // Şi alergăm cu-atâtea roase gânduri, / Plini de ispitele căzute-n noi, / Lichide doruri, murmurând pe prunduri / Tăcerile crescute în noroi...” (Oraşul).

La Ion Vanghele florile sunt: sângerate, sfâşiate, peste flăcările lâncezind, cetatea e distrusă, zorii cresc „înflorind purpuriu”, luna „spânzură noapte de noapte”, speranţa creşte „din putredă carne”, în timp ce dorurile sunt adormite, cerul tace, îngerii trec plângând, florile „mor în calendar”. În altă parte, „zilele cad iar pe rând ucise”. Un asemenea tablou sumbru, cu viziuni baudelaire-iene sau măcar argheziene, ce prevestesc Parusia, moartea fierbinte „În flama nopţii lărmuind pe noi” (Purtăm poveri).

Tablou după tablou, se-nşiră viaţa, ca-ntr-o expoziţie personală: „Umbre rătăcim printre ziduri, / Luna înfige cuie albe-n pereţi, / Cumpărăm rătăciţi printre crânguri, / Pumnii albi de cuvinte bureţi”.

Mai mult imaginativ decât abstract, poetul ştie să creeze atmosferă, chiar şi într-un peisaj hibernal: „Şi este iarnă, e atâta iarnă, / Nici florile nu au mai răsărit, / Apocalipsa fulgilor răstoarnă, / Nămeţii albi pe gardul obosit. // Ne-ngroapă viscolul în frigul său / Şi sângele s-a prefăcut în sloiuri. / Eu nu credeam să ning atât de rău, / Cu fulgi mărunţi şi adunaţi în roiuri. // Nu am dorit în noi să se întindă, / Dezastrul alb al vremilor ce mor / Şi vorbele-au uitat să se desprindă / Şi-nţeapă noaptea-n şurţuri în pridvor.” (Şi este iarnă...)

O notă de specificitate la Ion Vanghele, trecerea de la imaginativ la concret care uneori pare să strice magia versului. Cu o singură trăsătură din condei, în plin avânt liric, poetul răstoarnă valiza cu fluturi şi te face să vezi realitatea, din care, cu o clipă înainte ai fugit, şi te-ai lăsat purtat pe aripile imaginaţiei.

Altăoară, poetul se plânge că nu există destulă iubire: „Nu există destulă iubire, /Îngerii pe noi ne străbat, / Îngropaţi în romanul subţire, /Ce e bun şi ce-i rău am uitat. // Când tăcerile prind de ne-atacă /Eu te las de aici să te duci, /Nu-ţi întoarce capul şi pleacă, /Floarea veche crescând pe uluci. // Îmi este soare şi eu sunt o lună, /Cu trup de miresme călcând, /Vino-n crâşma de frezii nocturnă, /S-asculţi un poet delirând.” (Nu există doar clipe).

Îmbătat cu parfumul de nard al cuvintelor, poetul trece prin poarta visului, străbătând valuri de tăcere.

Universul liric al autorului este cel al iubirii, al jindului după tandreţe, al cuplului regăsindu-se „Dincolo de zero absolut”.

Adept al poeziei clasice, Ion Vanghele iubeşte eufonia, el caută şi găseşte cuvinte muzicale, tăceri având rolul de pauze între note înalte ori joase. Poezia lui este cantabilă, uşor de reţinut, se poate recita lesne şi are rol stenic, odihnitor, riguros, ordonat. Tonalitatea e joasă, gravă, fără note de cap, fără stridenţe.

Ex.: „Viaţa trece-n mod civilizat, / Tigrii vântură discret din coadă, / Numai luna parcă s-a schimbat, / Fredonată-n cântec de baladă. // Te-am pierdut într-un pustiu sau haos, / Picotind pe pleoapa vorbei stângi, / Veşnice tăceri ne sunt adaos / Chiar atunci cu stelele când plângi. // Cruce sunt şi tu crucificată, / În amurgul florilor, pierdut / Regăsiţi de fiecare dată, / Dincolo de zero absolut.” (Viaţa trece).

Nu lipsite de umor sunt unele poezii, precum şi o anumită doză de autoironie, ca în poezia „Dă-mi să culeg...”: Dă-mi să culeg emoţiile coapte, / Din pomul care zace-n Paradis. / Afară văd că este încă noapte / Şi eu plutesc pe aripe de vis. // Sper zborul ca să fie totuşi bun, / Să nu se ardă Doamne feri, motorul, / Să cadă într-un vişin sau un prun / Plin de păcate, însuşi autorul. // Că auzii că ai cumva un tun / Şi tragi cu el în îngeri toată noaptea / Şi pe-undeva, pe la răscruci de drum, / O să-ţi apară-n versuri scrise, cartea.”

Un univers exclusiv erotic, demonstrând că în viziunea lui, iubirea e totul şi nimic altceva nu pare să-l preocupe. O gamă întreagă de afecte, ipostaze şi virtualităţi care reflectă din belşug, un sentiment nobil, de sorginte divină. Iubirea carnală, erotismul nemijlocit înlănţuie toate simţurile poetului şi ele transpar în lirica sa, aproape în fiecare poem. Elementele ajutătoare pentru ilustrarea acestor sentimente: noaptea, luna, luminile, glasurile de îngeri, freamătul de frunze, amorul, fructul de rodii, cafeaua şi dorul, coniacul, fluturii, „un lichior de parfum”; nuferii albi, un strai de lumină, „Un cer fierbinte”, „Atât de negru-n vinul din pocal”; sărutul ca o „galeşă licoare” dar şi desfrâul de simţiri ca un „haos interzis”; „un paradis de păsări revărsate”; apusul care „sângeră pe mare”; şi multe alte elemente de construcţie lirică.

Toate acestea nu-l împiedică să folosească şi locuri comune: bolta cea senină, trestia înaltă, „O pasăre cântând pe ram”; „Lacrimi mari de cer albastru”; ropotul de ploaie, muguri de cer, iluzii dulci, „La umbra teiului bătrân”;”A suflat aseară vântul”; „Lacrimi calde de iubire”; „roşul macilor sălbatic”; şi altele.

De asemenea, autorul se foloseşte de arhaisme, dându-le înţeles într-un context nou: zălog, parastas, pardoseală, a zălogi, (să-i zălogeşti); gramofon, lacrămă, sipet ş.a.

Dar şi licenţe poetice: „A tale braţe să arunci / Să te sărut cald pe obraz” (Mă bucur azi...); „Cu-a ei priviri de băieţei şăgalnici” (Să îţi vorbeşti); „Lacrimile tale, lacrimile mele, / Curg cu-a noastre doruri, flori de liliac” (Îngerul se urcă...).

Iată însă şi o imagine proaspătă: „Şi pe zidurile goale, / Ard lumini păienjeniş, / Lângă umbra ce se-ntinde, / Pe pietriş amantă goală.” (A suflat aseară vântul). Şi alta: „amurg de necuvinte”. Sunt şi altele, cu mult mai frumoase.

Adeseori, poetul se închipuie un fel de zburător care vine seara la fereastra fetei şi o vrăjeşte cu vorbe de dragoste, transpuse în poezie. (Şi chiar poetul poate fi un zburător autentic): „Poezia e scrisă, acum mă opresc / Şi las numai frezii, în clipe ce cresc, / O urmă pierdută de dulce parfum, / Când eu Zburătorul mă pierd iar pe drum” (O ploaie de aur).

Ion Vanghele cultivă şi versul lung, orchestrat amplu, cu o bogăţie de semnificaţii, demnă de un artizan. Poezia lui este o terapie, un prilej de tihnă spirituală şi o bucurie lăuntrică de neegalat.

5 August 2016

CEZARINA ADAMESCU

Vizualizări: 164

Răspunsuri la Aceste Discuţii

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/