Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Insignă

Se încarcă...

Despre

Lenuş Lungu a creat această reţea Ning.

Cronopedia ~ Taifas literar diferite forme de exprimări artistice: poezii, proze, arte, cărţi, etc

Pe urmele lui Hristos ajungem la cer  



 Într-o noapte stând la rugăciune un bătrân monah a avut o descoperire de la înger. A văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ și se ridica în aer, până se pierdea în nori și de acolo se îndrepta spre cer. Dar nu era un drum ușor, ba chiar că era o cale plină de piedici, presărată cu cuie ruginite, pietre tăioase și ascuțite, cioburi de sticlă. Oamenii mergeau pe acel drum desculți.      Cuiele se înfingeau în tălpi, picioarele multora erau însângerate. Dar oamenii nu renunțau: doreau să ajungă în cer. Însă orice pas aducea durere, iar drumul era încet și greu. 
 Apoi, l-a văzut pe Iisus cum mergea înainte. Și El era desculț. Mergea încet, dar cu hotărâre. Și nu se rănea la picioare. Iisus urca fără încetare. În sfârșit, ajunse în cer și acolo se așeză pe un tron aurit. 
 Privea în jos, la cei care se străduiau să urce. Îi însuflețea cu privirile și gesturile Sale, îi îndemna să meargă pe urmele Sale. Imediat în urma lui venea Fecioara Maria, mama Lui. Fecioara mergea chiar mai repede decât Iisus. 
 Și știți de ce? Pentru că ea călca pe urmele lăsate de El. Astfel ajunse iute alături de Fiul său, care o așeză pe un jilț mare la dreapta Sa. De acolo, și Fecioara Maria începu să-i încurajeze pe cei care urcau și îi poftea să calce, asemeni ei, pe urmele lăsate de Iisus, deoarece pe acolo oricine ar fi pășit nu s-ar fi rănit și nu și-ar fi pricinuit durere. 
 Cei înțelepți așa și făcură și înaintară grabnic spre cer fără dureri și plângeri. Ceilalți însă plângeau amarnic din pricina rănilor, se opreau adesea, uneori renunțând de tot și oprindu-se pe marginea drumului copleșiți de tristețe, deoarece ochii lor nu era țintă la Hristos și Maica Sa cea Sfântă. 
 Călcau în plin prin țepi și mărăcini fără a lua seama la urmele pașilor lui Hristos. 

 Dă-ne Doamne înțelepciunea și mărimea de suflet să primim cu dragoste învățăturile cele sfinte, toate îndemnurile folositoare mântuirii noastre în acest veac al orgoliilor și al iubirii de sine. Scoate-ne Tu, Doamne, în cale oameni bineplăcuți Ție care să ne fie de pildă prin ascultarea față de Tine și să luăm aminte la lucrarea lor. Unește-ne într-un gând și ajută-ne să trăim în comuniune și pace întărindu-ne unii pe alții precum odinioară vechii creștini care trăiau în deplină frățietate! Amin!

Puterea jertfei 



 Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând: 
- Copilul meu, copilul meu este în casă! 
 Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune: 
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ? 
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte. 
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ? 
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui... 

 Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi. 

 “Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre 
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul.

Dragostea călugărului 



 Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard. 
 Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă. 
- Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine. Hai, vino şi mângâie-l! Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde! 

 “Dragostea este bucuria de a face altora bucurii” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Vizualizări: 77

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Încredere  


  Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită. 
- Ei, lasă, femeie, a încercat să o liniştească omul, lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine! 
- Mai, omule, zise atunci femeia sa, dar ce poate fi bine când, uite! - nu avem unde sta peste noapte?! 
  În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui. 
  Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii. 
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine". 

  "Fără nicio îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine".

Paşii lui Dumnezeu

  Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o.
  Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje.
  Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme.
  Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: " De ce în momentele grele m-ai lăsat singur? ".
  Acesta i-a răspuns: " În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe ".

Băieţelul înţelept şi căţeluşul lui 



  În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 9 ani intră şi întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 15 şi 30 dolari. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 3 dolari … şi apoi întreabă: “-Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, iar din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 6 căţeluşi frumoşi. Al şaptelea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “ 
- De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi așa va şchiopăta toată viaţa! “ 
- Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “ 
- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!” 
  Copilul s-a supărat şi a răspuns: “ 
- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 1 dolar, până voi achita preţul lui întreg!” “ 
- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!” 
  Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb  
- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă! 
  ”Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “ 
- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!” 

  De cele mai multe ori oamenii judecă după aparențe, după lucruri slabe fără să pătrundă în profunzime. În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar! Țineţi minte că Dumnezeu este Cel mai bun Prieten, când toți oamenii vă vor părăsi, din slăbiciunea lor, El întotdeauna va fi alături de dv.!

Dreapta educaţie  



  Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii. 
  Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: 
- Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi. 
- N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne. 
- Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu? 
  Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: 
- Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său. 
  Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă – aşa cum spusese şi domnul profesor – de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun. 

  “Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!” (Sfânta Scriptură)

 

Testul lui Socrate 



  În Grecia antică Socrate (469-399 î.Hr.), era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui. 
  Într-o zi,  marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus: 
“Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?” 
“Stai o clipă, ” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei”. 
“Trei?” 
“Așa este, ” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. 
  Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?” 
“Nu, ” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el”. 
“E-n regulă, ” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. 
  Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. 
  Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?” 
“Nu, dimpotrivă…” 
“Deci, ” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?” 
  Omul a dat din umeri, puțin stânjenit. 
  Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosinței. 
  Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este  de folos?” 
“Nu, nu chiar…” 
“Ei bine, ” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?” 
  Omul era învins și s-a rușinat.

Iubirea adevărată sau iubirea de sine, egoul 



  Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. 
  Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească.     Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. 

  Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie. 

  Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. 

  Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. 

  Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. 

  Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva. 

  Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. 

  Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de pa; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează. 

  Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. 

  Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. 

  Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. 
  Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui.         Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. 

  Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. 
  Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. 

  Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. 

  Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată. 

  Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. 
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. 

  „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. 

  Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. 

  Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. 

  Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire. 

  Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. 

  Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. 
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. 

Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. 

  Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. 
  Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. 

  Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. 
  Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”. 

  Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii. 
  Dar, în final, ce rămâne?! 
  Fructele, ramurile și tulpina copacului nu sunt decât roadele vieții, iar după ce totul “se consumă”, rămâne iubirea, rodul cel mai de preț!

 

Sărutul buclucaş  



  Într-o zi călduroasă am pregătit niște pahare de înghețată și le-am spus celor patru copii ai mei că puteau să le cumpere cu câte un sărut. 
  De îndată, copiii se așezară la coadă pentru a face târgul. 
  Cei trei mai mici mă îmbrățișară în grabă, înhățară paharul și fugiră iar afară. 
  Când veni însă și rândul fiului mai mare, de acum adolescent, din partea lui am primit două sărutări. 
  Mi-a zis zâmbind: ”Păstrează restul”.

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support