Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

„Cel mai preţios sfetnic al omului, atunci când ştie să-l consulte, este timpul.”

(Publilius Syrus, libert de origine siriană, a devenit un scriitor latin celebru, apreciat în epocă datorită atât temelor realiste ale pieselor sale, bazate pe res privata, comicului de situaţie şi de caracter, cât şi profunzimii sententelor sale. Din lucrările lui Syrus nu s-au păstrat decât titlurile mimilor, un fragment parodiat de Petronius (Satyricon, cap. LV) şi sentente grupate, după moartea sa, într-o antologie cu scop didactic.)


Vizualizări: 159

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Maretia imensului edificiu cosmic, tesut din adancuri nebanuite si multimi de stele sclipitoare, a impresionat pe oamenii tuturor timpurilor atat prin farmecul sau tulburator, cat si prin nesfarsitul sir al tainelor si intrebarilor ce pare a le ascunde. Un gand care isi trage originea inca din negura timpurilor...

Cu cât „ireparabilul timp” adună în urma noastră mai multe secole şi milenii, cu atât istoria păstrează amintirea a tot mai puţine personalităţi, restrângându-se la acelea care au ocupat trepte superioare ale vieţii publice.
În faţa golurilor identificate în creaţia culturală greco-romană ne putem întreba dacă nu cumva acestea sunt locuri vacante ale unor mari talente, rămase necunoscute posterităţii din cauza pierderii fără urmă a operelor lor?
Din acest punct de vedere, destinul lui Publilius Syrus a fost unul deosebit. Fiindcă el a făcut parte dintr-o categorie socială şi profesională inferioară, dar a avut totuşi şansa ca opera sa, o culegere de câteva sute de maxime în versuri, să ajungă până în timpurile de azi. Autenticitatea multora dintre ele e discutabilă, la fel ca şi exactitatea textului, chiar al celor recunoscute ca autentice.Nu e un Cicero, nici un Seneca ori un Marcus Aurelius autorul acestor maxime, ci un cvasianonim, din biografia căruia se cunosc puţine detalii, şi care n-a fost decât un „mim”, un actor chemat să etaleze pe scenă inspiraţia sa spontană în a crea subiecte şi a construi replici într-un duel de dialoguri rapide cu confraţii.Statutul socio-profesional şi intelectual al unei asemenea persoane era – deşi variabil de la caz la caz – cam de felul celui al actorilor din „Commedia dell’arte” din secolele XVII-XVIII, sau al nu odată famelicelor trupe ambulante din secolul al XIX-lea, din anumite părţi ale Europei.
Creaţia mimilor şi exigenţele faţă de ea semănau cu cele la care sunt supuse improvizaţiile de momente vesele în spectacolele cu iz popular, supravieţuitoare de multe ori cu succes, în zilele noastre.Nici numele autorului nostru nu are o formă bine stabilită: de unii a fost numit Publius, de alţii Publilius. Determinativul Syrus, folosit multă vreme sporadic, i-a fost atribuit definitiv de gramaticul Macrobius şi de Sfântul Ieronim, în jurul anului 400 p. Chr., pe baza unei întemeiate presupuneri a originii sale siriene, poate chiar din Antiohia, oraş cunoscut pentru preferinţa locuitorilor faţă de actori şi actorie.În copilărie a fost sclav. În această postură a fost adus la Roma, pe la 84-83 a. Chr. Data e respinsă de unii biografi, pe motiv că în acest caz ar fi fost prea în vârstă în momentul primului său succes actoricesc bine cunoscut, în anul 46 a. Chr. Nu este însă un argument peremptoriu: în istoria teatrului s-au mai văzut succese scenice la vârste neaşteptat de înaintate, faţă de cele considerate normale afirmării în graţiile publicului.Sigur este că, iarăşi la odată ce nu se poate preciza, a fost eliberat din sclavie, devenind „libert” al celei de-a doua soţii a lui Cicero.Trebuie să fi practicat mai mulţi ani arta de mim şi, pe la mijlocul secolului I a. Chr., să fi ajuns la notorietate. Altfel nu ar fi de înţeles cum, la jocurile organizate de Iulius Caesar în anul 46 a. Chr., i s-a permis participarea la un concurs, în confruntare de talent cu mai mulţi mimi, printre care şi cel mai vestit pe-atunci, Decimus Laberius, membru al unei tagme sociale bine calificate, - ordinul ecvestru – şi comediograf.Premiul – marele succes al vieţii sale - a fost obţinut de Publilius Syrus, fiindu-i înmânat de însuşi Caesar. Prilej cu care acesta, poate pentru a-l pune ironic la punct, i-ar fi spus lui Laberius, clasat al doilea: „Favente me tibi, victus es, Laberi, a Syro”. Într-un astfel de concurs se aprecia spiritul şi promptitudinea replicilor improvizate de participanţi. E foarte posibil ca, într-adevăr, Publilius Syrus să-şi fi întrecut pe merit rivalii. Dar o tradiţie cunoscută de acelaşi Macrobius susţinea că, profitând de libertatea de exprimare îngăduită mimilor în asemenea ocazii, Laberius şi-ar fi permis câteva săgeţi prea ascuţite la adresa lui Caesar. Indispus, dictatorul, ascunzându-se după formula citată mai sus, ar fi influenţat, în fapt, decizia de premiere în favoarea lui Syrus.La scurtă vreme după acest succes de prestigiu, după anul 43 a. Chr., încetează orice alte ştiri despre viaţa marelui actor moralist.Unii biografi cred că ar fi murit înainte de anul 20 a. Chr. Înainte … dar cu cât timp? E greu de crezut ca un mim ajuns la asemenea reputaţie să intre în anonimat total la numai trei ani după „succesul vieţii sale”. Pare mai probabil să fi încetat din viaţă nu multă vreme după anul 43.
Dacă la data prezumptivă a venirii sale la Roma (84-83 a. Chr.) fusese copil sau adolescent, ar însemna că, în ipoteza noastră, ar fi murit pe la 50-60 de ani.Renumele lui Publilius Syrus a trebuit să fie temeinic din timpul vieţii sale, până la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (secolul al V-lea).Numai astfel se poate explica faptul că, din atâtea fulguraţii teatrale care desigur au mai circulat în epocă, tocmai improvizaţiile sale scenice au fost notate şi apreciate de un filosof de talia lui Seneca, de un autor rafinat ca Petronius, de un gramatic atât de cult ca Aulus Gellius (în secolul al II-lea).Maximele lui Syrus n-au fost gândite de un moralist, preocupat să facă educaţie. Ca replici în dialoguri de scenă, ele puteau să exprime orice mesaj, în raport de contextul situaţiei şi de caracterul personajului pus să le pronunţe. Circumstanţa lămureşte aparenta amoralitate a enunţului unora din cugetări. De exemplu: „Pentru o cauză bună, fapta ruşinoasă e cinstită”; „minciuna pentru a te salva este adevăr”, sau: „deşi nu e drept, socoteşte drept ceea ce ţi-e de folos”. Se întâmplă cu ele ceea ce se întâmplă cu nenumărate replici din istoria artei dramatice: rupte din context, ele pot să apară într-o lumină moralmente deliberat dubioasă. Repetatele accente crud satirice, relevă vicii, se pare răspândite şi dispreţuite în epocă. Ele sunt a se atribui aceleiaşi funcţii scenice a cugetărilor, autorii cărora îşi căutau un „cal de bătaie” popular şi generos în a stârni dezaprobarea şi râsul.În primul rând avariţia, maltratată frecvent, cu adevărată cruzime. Urmată de abuzul de putere, de deturnarea adevărului şi a dreptăţii, de persistenţa actelor de injustiţie şi de insultă, de necesitatea obedienţei, de izbucnirile de violenţă, de o veritabilă obsesie a fricii, a motivelor de temere, împotriva cărora e recomandată într-una prudenţa şi paza.Descoperim astfel o societate în care legea şi autoritatea, factorii cărora romanii le făceau o susţinută publicitate, par a nu fi fost atât de active în reglementarea relaţiilor dintre indivizi, pe cât răfuielile personale.O notă comună cu mentalitatea epocii e constituită de săgeţile la adresa imaturităţii şi caracterului labil al femeii, la fel după cum e omniprezent motivul soartei care-l domină pe om, îi impune resemnare, precum şi un pesimism reţinut faţă de şansele afirmării sale independente. Caracterul compozit, improvizat, al cugetărilor explică stilul nu totdeauna îngrijit, criticat sever de unii comentatori, pentru că ar folosi un limbaj sec şi ar vehicula adesea idei banale. Reproş ce se justifică numai în parte, dacă nu-l raportăm şi la numeroasele cugetări admirabil formulate, evidenţiind profunzime de gândire, spirit, un pesimism indulgent pentru natura umană şi multă acuitate psihologică a observaţiilor: „zgârcitului îi lipseşte şi ce are, şi ce nu are”; „lauda încheie drumul croit cu trudă”;12 cine slujeşte de silă o face cu amar, dat tot o face” ş.a.m.d.Opera lui Publilius Syrus a străbătut fără un ecou deosebit îndelungata şi monotona sentenţiozitate a cugetărilor emise în Evul Mediu. În concurenţă cu ele, nu întrunea calităţile care, atunci, să o facă înţeleasă şi gustată, în afara cercului strâmt al câtorva nostalgici mai rafinaţi. A trecut cu discreţie şi prin Renaştere, moment de magnifică resurecţie a culturii clasice, dar impresionat mai mult de performanţele ei epice: istoriografia, literatura, retorica. Totuşi, Erasmus a tipărit-o, pentru întâia dată, la Strasbourg, însoţindu-o de docte comentarii. Dar nici acest fapt nu i-a creat o largă popularitate. Epoca nu era disponibilă pentru reflexivitatea inhibitivă. Montaigne e mult mai discursiv, iar Pascal încă nu se născuse …Va trebui să vină secolul al XVIII-lea, secolul prin excelenţă al filosofilor şi moraliştilor (ce timpuri, Doamne …), pentru ca, laolaltă cu produse similare ale altor autori antici, maximele lui Publilius Syrus să fie redescoperite treptat, aflându-şi emuli în marii moralişti francezi, care au readus în vogă genul cugetării scurte, penetrante, şi au îndemnat, indirect, la revalorizarea antecedentelor sale. Dacă după moartea lui Syrus aceste sentinţe au rămas populare pe scenă, în reprezentaţiile mimilor, izvoarele n-o spun desluşit. Veritabila lor şansă de supravieţuire a fost aprecierea din partea lui Seneca şi consemnarea lor în scris de către acesta.

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/