Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Violetta Petre, al 4-lea înscris Concursul Internațional de Creație Trofeul Univers Românesc XXL, Ediția a 3-a

Violetta Petre, al 4-lea înscris Concursul Internațional de Creație Trofeul Univers Româ...Ediția a 3-a

 
Violetta Petre : Particip la acest concurs, din spirit de competiţie şi pentru împărtăşirea poeziei iubitorilor de frumos. 



 Poezii: 



1. Uimirea secundei fără sfârşit (cântecul lebedei)


M-am împiedicat de paşii tăi la o răscruce de cuvinte 
săreai peste graniţele unui anotimp fără nume 
inventat de tine 
ceva între respirare şi teamă
culorile sunt nocive - mi-ai strigat

 

nu mă pot uita în ochii tăi
ai adunat toate adâncurile din mine 
şi eu vreau să scap de ele, 
de toate gropile în care calc acum 
tu, cu ochii tăi îmi aminteşti de ele 
Oedip al meu 
ai ucis în noi mugurele ierbii înainte de a-i şti germinarea  
cine ţi-o fi prezis ''iluminarea''beznei în care m-ai aruncat? 
acum îmi spui- m-am obişnuit... 
şi eu ascult din nou cum ţipă cocorii 
în mine poţi să citeşti acum pagina în care ţi-am lăsat uşa crăpată 
nu mai e decât întuneric şi tăcere şi un lanţ  
legat de un ciot de aripă...
Vei sângera de însingurare în anotimpul tău



inventat într-o seară în care aşteptam fructe de pădure 
din palmele tale...mai ştii? 
cărările ne-au prins umbrele 
când tu ai plecat spre minciună 
şi eu spre moarte... 
Aşa am aflat gustul dulce-amărui 
al uimirii secundei fără sfârşit...
2. Ca un fluture...



O, ce veste minunată, printre fluturi, se strecoară!



Li s-a prelungit calvarul c-o secundă şi un pic. 
Crisalide împietrite în secunda lor amară 
Îşi aşteaptă zborul sacru spre acelaşi vechi nimic. 
E tăcerea mai intensă, un preludiu pentru moarte- 
Ce-i un zbor de-o zi şi-o noapte, de nu, ipocrit extaz? 
Doar o clipă din sublimul, ce de veşnicii, desparte 
Fluturare de aripă-n întuneric de-Alcatraz. 
Ca o stea în agonie, bucurându-se de viaţă 
La o margine de vise, pe o muchie de cuţit, 
Blue Mormon înghite-albastrul şi din lacrimă învaţă, 
Să primească adormirea în atotştiutul mit. 
Ca un fluture mă bucur, de un plus de existenţă 
Cu infimă-adăugire, pentru un tic-tac anost, 
În care îngenunchează, implorând falsă clemenţă 
Toate gândurile mele, gânduri fără niciun rost. 
Pentr-o clipă de iubire, pentru încă o mirare 
Pot să mor încă o dată şi-nc-o dată...Şi ce doare!
PROZĂ SCURTĂ:

 

1.Fără timp (proză scurtă SF)
Se ridică dintre dărâmături şi privi în jurul ei cu groază. Oraşul atât de drag, construit pe podul dintre lumi nu mai exista. Nicio clădire nu mai rămăsese în picioare.
Ici şi colo se mai zărea câte un turnuleţ de scoică roşie, adusă din Iliria îndepărtată. O trupă de isciţi patrula printre ruine căutând supravieţuitori.  
Lemira îşi aduse aminte că în timpul atacului cosmic al lemurienilor stătea la o ceaşcă de ceai cu soţul ei. O, Doamne, unde o fi Sidor? Tocmai se pregătea să meargă la întrunirea liderilor planetari; situaţia în univers se înrăutăţise în ultima vreme. Timpul fusese confiscat de o anumită grupare rebelă, care-l avea ca lider pe un anume exilat, Ramir, construit în laboratoarele cosmice, pentru a fi folosit în spionaj stelar. Fusese acuzat de trădare şi exilat. Susţinut de cele mai puternice constelaţii, îşi adunase o armată de reprezentanţi ai lumilor, (lemurieni), reuşind să atace baza de control a universului, care se afla în oraşul Otil, un fel de cazemată stelară construită din praf de scoică roşie, cel mai dur şi rezistent material existent. Lemira era agent de supraveghere al secundelor, iar soţul eu lucra în cel mai secret sector unde se fabrica timpul. 
Alerta se dăduse într-o dimineaţă devreme, când tot oraşul rămăsese fără timp. Otil reuşise să spargă codurile de acces ale laboratorului temporal şi apoi dezlănţui o ploaie de explozii asupra oraşului, distrugându-l în totalitate. 
Rănită, speriată, Lemira începu să bâjbâie în întuneric, căutându-l înfrigurată pe Sidor. Într-o buclă de timp împietrită îl zări sângerând abundent dintr-o rană imensă la cap. Se apropie cu grijă, demontă cu atenţie o spirala de timp şi cu mare greutate îl eliberă pe soţul ei. Respira greu şi avea costumul antigravitaţie sfâşiat. Îl prinse de mâini şi îl adăposti în spatele unor discuri magnetice, rămase, prin nu ştiu ce minune, întregi. Patrula de urgenţă îi găsi şi îi îmbarcă în nava-salvare, decolând în forţă spre planeta cea mai apropiată. 
Pe Nobela, era agitaţie mare. Navele soseau pline de răniţi şi roboţii-medici nu mai pridideau, operând, bandajând printre gemete şi scâncete. 
Lemira şi Sidor se aflau într-o rezervă-balon, cu toate aparatele necesare. Îşi reveniseră parţial şi medicul-şef îi asigură că gravitatea momentului trecuse şi că vor fi recuperaţi în cel mai scurt timp. 
-Cum o să recuperăm timpul, Sidor? Ramir este de neînvins. Fără timp, lumile vor rămâne ancorate într-un repaos total, nelimitat. Amintirile se vor degrada încet, încet şi universul se va pietrifica într-o nesfârşită uitare de sine. 
-Vom vedea, Lemira, vom vedea!
2. Ninge în luna mai-proză scurtă
Fugise în zori, de-acasă. Se trezise din cauza unui tunet care-i despicase creierul în bucăţele mici ce se împrăştiaseră pe covoraşul sângeriu de lângă pat...o durea golul de lângă ea, perna neatinsă şi cerşaful nemototolit de pe locul lui Doru. Un câine urla a pustiu, pustiul din sufletul ei!
Venise acasă de la Conferinţa de Gnoză, cu o zi mai devreme...s-a bucurat mult când a aflat că va fi cu el mai repede. Abia aştepta să i se arunce în braţe, iar el să o acopere cu sărutări şi cu nesaţul poftei lui de ea pe care-l simţea de fiecare dată când făceau dragoste...erau împreună de trei ani, dar nu se grăbeau să se căsătorească; le era bine aşa, deşi parcă era ceva neterminat, dar lăsau lucrurile să curgă de la sine.
Trenul şuieră şi sunetul îi străpunse liniştea gândului fericit.Da, peste numai o oră şi jumătate va fi în cuibul lor, bucurându-se de viaţă; viaţa asta a ei atât de împlinită de când murise Ştefan, făcându-se praf cu motorul lui într-o cursă a morţii; era un nebun, dar o fascinase cu râsul lui batjocoritor în faţa provocărilor.  O înspăimânta şi în acelaşi timp o atrăgea acest teribilism al lui. Era ca un copil inconştient care căuta senzaţii tari. Şi le-a găsit, întrerupându-şi sieşi şi ei drumul fericirii.
Avu un moment de cutremur al trupului amorţit de stat jos şi se trezi din visarea cu suspine. 
Viaţa,  aşa este viaţa! Merge înainte, ajutată de uitare; de n-ar fi uitarea, ne-ar crăpa inima de dureri şi doruri. 
Trenul se apropia de gara orăşelului lor de munte. Cu Ştefan locuise la mare,  în Mangalia.După moartea lui, nu mai putea să privească marea; o atrăgea ca un magnet şi pornea spre nemărginire ca în transă, trezindu-se de nenumărate ori în apa ei înşelătoare, chemând-o alături de Ştefan; cenuşa lui plutea pe valurile înspumate, repetându-i scâncit numele: Maria, Maria...
Când l-a cunoscut pe Doru s-a bucurat pentru că era din Sinaia; spera că destinul o va lua de lângă mare şi aşa a şi fost. A început o nouă viaţă cu noua ei iubire.Doru era exact ceea ce şi-ar fi dorit orice fată: un bărbat înalt, brunet cu ochi verzi, absolvise facultatea de matematici pure cu nota maximă, acum îşi aprofunda studiile cu un masterat, avea propria lui afacere, unde o cooptase şi pe ea şi mai presus de orice era foarte realist, exact opusul lui Ştefan. Lângă el era mereu în siguranţă, parcă toată lumea era a ei; uneori se gândea cu teamă că, parcă e prea mult pentru un om!
Îşi cumpăraseră o vilă nici prea mare, nici prea mică, cu piscină şi un pic de loc pentru trandafirii ei urcători, de toate nuanţele. Se simţea o mică prinţesă dintr-o poveste cu Făt-Frumos şi la cum se va termina nici nu se gândea; se mira şi ea cât de mult se schimbase în bine de când îl cunoscuse pe Doru.
O durere ascuţită îi străfulgeră creierul;unde se afla? ce era cu ea? de ce-i era frig atât de tare?
A, da! Acum începea să-şi aducă aminte.O, Doamne! Intrase pe poarta casei aproape dansând, în fugă, deschisese uşa cu umărul drept, căci avea braţele pline de daruri pentru Doru, doar fusese la Paris...se împiedică şi fu cât pe-aci să cadă pe marmura albă din living. Urcă scările spre dormitorul lor, căci era încă dimineaţa devreme şi... 
Simţi cum moare brusc, instantaneu...se lăsă uşor să cadă pe blana albă pe care făcuseră dragoste de atâtea ori, cu imaginea hidoasă a celor doi bărbaţi îmbrăţişaţi în umbra zorilor de zi.
Ţipătul ascuţit se auzi numai în mintea ei...leşină; se trezi peste câteva minute. Cei doi dormeu duşi: Doru şi iubitul lui blond, cu plete răsfirate pe perna albastră pe care dormise ea cu ceva timp în urmă. O dureau toate; parcă cineva o bătuse ca pe o bucată de carne de şniţel. Abia se ridică în picioare, camera se învârtea cu ea şi, parcă nu mai ştia cine este, unde este?
Se prăbuşi din nou; se trezi peste noapte, aproape de zorii zilei în patul lor.Cine o dezbrăcase? Unde era Doru? O durere cumplită în inimă o săgetă şi îi tăie respiraţia pentru o fracţiune de secundă care i se păru o eternitate; nici măcar nu avusese bunul simţ să schimbe aşternuturile. O trântise pe pat, acolo unde urmele pasiunii lor nebune şi nefireşti o ardeau peste tot.
O luă la fugă în cămăşuţa de noapte subţire, căci era spre sfârşitul lui mai şi se îndreptă spre pădure.Pietrele îi răneau pielea tălpilor, dar Maria nu mai simţea nimic; nebunia îi invadase nemilos raţiunea şi o trimise spre neunde...plouase până acum cu tunete şi fulgere. Era o linişte nefirească; doar picăturile de apă se auzeau în căderea lor de pe frunzele copacilor pe cărările pădurii...la rădăcina unui brad, acoperită doar de umbrele nebuniei, Maria rădea în hohote; prindea în palme fulgii mari de zăpadă care dansau în zorii unei zile de mai ce prevesteau sosirea morţii. Din rana de la tâmplă, printr-un firicel roşu, se scurgea viaţa Mariei, înroşind stratul subţire de zăpadă ce se aşternuse peste lume!
Zorile se trezeau, strigând noii zile: ninge în luna mai!



Vizualizări: 133

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mulţumesc frumos, Ioan Muntean, pentru promovare!

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/