Zile de naştere

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Am încheiat lectura ultimului volum coordonat de dl Vintilă Mihăilescu cu sentimente amestecate. Textele reunite în el sînt interesante și bine scrise, iar subiectul lor – reductibil, grosso modo, la intens dezbătuta chestiune a „identității” românești (cu sau fără ghilimele) – este pasionant. Nu mai spun și cît de actual. Problema cărții – așa cum o văd eu – este în altă parte: anume, în inconsecvența cu care apără coordonatorul și o parte din autori teza (și ea discutabilă) evocată de subtitlul volumului. Să mă explic.
Cartea a fost concepută ca o replică la celebrul eseu din 2013 al dlui Boia, De ce este România altfel?Acesta fusese prilejuit de evenimentul politic din anul precedent (referendumul pentru demiterea președintelui Băsescu), care împărțise România în două tabere. Premisa autorului era că ceea ce se întîmplase atunci nu avea nimic paradoxal, întreaga istorie a românilor aflîndu-se sub semnul unui „altfel” structural. Cartea dlui Boia îi trecea în revistă ipostazele istorice.
Exact această premisă i-a fost reproșată autorului de toți comentatorii volumului (și de subsemnatul, în revista de față). A făcut-o, atunci, și dl Mihăilescu, iar observațiile sale critice sînt reluate și dezvoltate în „Cuvîntul înainte” de acum.
Dl Mihăilescu scrie că principala motivație a cărții de față „a fost o reticență principială și strategică față de fenomenul public al excepționalismului din România actuală” (p. 6). Adevăratul subiect al întregii discuții declanșate de eseul dlui Boia nu era „excepționalismul”, ca atare, „legitimat public” de istoricul bucureștean în varianta sa cea mai „neagră”. Acesta trebuia să fie – scrie dl Mihăilescu – „fenomenul social (subl. aut.)” „exprimat și validat” de această particularitate a imaginii de sine a românilor (p. 6). Ținta cercetării se cuvenea, prin urmare, schimbată, iar explorarea adîncită. Este ceea ce și-a propus coordonatorul prin acest volum.
Nu mi se pare însă că autorul-editor respectă succesiunea „pașilor” anunțați în introducere. Pe de o parte, dl Mihăilescu ia de bună (totuși!) existența unui „excepționalism” românesc în epoca modernă, „cerînd” autorilor prezenți în carte să-i documenteze avatarurile. Pe de altă parte, ia distanță față de propria-i teză, afirmînd că nici el, nici autorii nu și-au propus să ajungă „la un consens asupra naturii excepționalismului în general și a celui românesc în particular”, un „discurs care presupune mai degrabă o judecată de valoare asupra realităților sociale decît o descriere a acestora”. „Nu diversitatea culturală – continuă dl Mihăilescu –, nu diferențele inevitabile constituie obiectul discursului excepționalist, ci în primul rînd evaluarea electivă a acestora” (p. 7). Din acest unghi însă, totul este „excepționalism”. Totul și ... nimic, pentru că atunci cînd e vorba de o identitate colectivă, „evaluarea electivă” este, așa-zicînd, universală: ea privește și originile, și „devenirea” istorică, și modul de viață, și geografia – pînă la urmă totul. Nimic nu scapă acestei (auto)exaltări mitografice prin care se legitimează toate (sublinierea mea) „identitățile competitive într-un spațiu concurențial definit” (p. 46).
Inconsecvența – de care vorbeam – în apărarea tezei cărții provine, mi se pare, tocmai din această neclaritate conceptuală. Din două una: ori „excepționalismul” există ca o particularitate distinctivă, asumată și interiorizată, a „sinelui colectiv”, iar avatarurile sale pot fi urmărite și analizate sistematic; ori este numai o „judecată de valoare” generică, aplicată fără discriminare (sau intrinsecă) tuturor aspectelor care compun o mitologie națională și atunci nu este decît o banală specificitate „electivă”. Nu e, de aceea, de mirare că, deși ar fi trebuit să trateze „avatarurile excepționalismului românesc în general” (p. 7), studiile incluse în volum fie nu au găsit nimic „excepțional” în fenomenele (aspectele) de care se ocupă, fie, forțînd nota, au identificat „excepționalismul” acolo unde acesta nu există. 
Din prima categorie face parte studiul foarte bine articulat teoretic al dlui Emanuel Copilaș (Național-comunismul ca excepționalism? O punere în perspectivă). „Cît de «altfel» a fost comunismul românesc în varianta sa națională?” se întreabă autorul. Și răspunde: „consider că național-comunismul nu a fost «excepțional». El a fost și rămîne unic, așa cum este orice discurs național...; dar este departe de a fi reprezentat o excepție” (p. 243). Tot aici se înscriu textul despre „capitalismul postcomunist à la roumaine”, semnat de dl Cătălin Augustin Stoica, și considerațiile dlui Marius Turda despre eugenismul românesc interbelic, care nu se definește – sugerează autorul – în termenii „excepționalității”, ci ai unor simple particularități locale.
La polul opus îmi pare că se situează studiul semnat de dnii Mirel Bănică și Vintilă Mihăilescu despre Biserica Ortodoxă Română (Secularizarea, un «decalaj» religios al societății noastre? Cazul Bisericii Ortodoxe Române). Textul reprezintă una din cele mai elaborate analize ale fenomenului religios din România actuală pe care le-am citit în ultimul timp. Nu cred, însă, că premisa studiului – „BOR constituie și un excelent studiu de caz pentru a înțelege logica discursului excepționalist, precum și efectele, pe termen mediu și lung, ale dramatizării emoționale și normative ale excepției” (p. 128) – se susține. În primul rînd, nu se înțelege prea bine de cînd ar data acest discurs. Autorii afirmă că „începuturile” sale, în „noua” sa ipostază (a existat și un discurs mai... vechi?), pot fi fixate, „cu aproximație”, „la începutul anilor 2000” (p. 128), cu prilejul discuțiilor din spațiul public, suscitate de „prezența icoanelor și a simbolurilor religioase în sălile de clasă” și de calitatea manualelor de religie. „Victima” acestui discurs ar fi BOR, pe seama căreia sînt puse atitudini, luări de poziție sau, dimpotrivă, pasivități și refuzuri incompatibile cu secularizarea societăților europene contemporane. Ar fi vorba, așadar, de un accentuat „conservatorism”, la limită, retrograd, în contrast flagrant – dacă înțeleg bine – cu spiritul de acomodare și compromis al altor biserici, mai permeabile față de valorile occidentale (p. 140). Impresia mea însă e că aici nu avem nimic „excepțional”. Nici ierarhia BOR, preoții sau enoriașii atașați tradiției, nici adversarii acestui ethos nu vorbesc, atunci cînd critică pozițiile adversarului, în termenii unei „specificități” ieșite din comun. Mult mai banal, cred, este vorba de o ofensivă ideologică a Bisericii, căreia i se opun adepții – moderați sau radicali – ai secularismului. De ce ar fi „excepțională” această ofensivă? Și în raport cu ce? Ca un spectator al spațiului public, nu mi se pare că pozițiile BOR ar fi percepute de criticii lor „ca un «excepționalism  al înapoierii” sau – de către apologeții Bisericii – ca unul al „păstrării demne a unei moșteniri neîntrerupte și exemplare” a tradiției (p. 161). Este vorba numai de o confruntare a valorilor și principiilor, care nu are nimic aparte și – ceea ce este încă și mai important – nici nu este percepută ca marcînd vreo diferență, de orice fel.
Același reproș, al supralicitării, pe alocuri, a „excepționalismului”, l-aș aduce și studiului dlui Valentin Naumescu (La marginea imperiilor, la intersecția lumilor. Un excepționalism geopolitic românesc?) – care afirmă că așezarea geografică și politică a românilor „este și nu este” excepțională (p. 88) – și, de asemenea, tezei apărate de dl Mihăilescu că am putea vorbi de un „excepționalism” al Țăranului Român, oglindit de ridicarea acestuia în discursul național la rangul unui arhetip al „primitivului” sau al „autohtonului” (Excepționalismul Țăranului Român. Prezența unei absențe). Această tipologie binară mi se pare perfect verosimilă. Totuși, de ce ar fi ea expresia unui „excepționalism” și nu a unei „exemplarități” autohtone, comună tuturor curentelor și tendințelor conservatoare din România ultimului sfert al secolului al XIX-lea și primei jumătăți a secolului XX?
Unica validare a tezei volumului despre avatarurile excepționalismului românesc o aduce, în mod convingător, studiul foarte bun al dlui Octavian Groza („Trupul țării”: determinism și excepționalism geografic sau România de la astfel la altfel”). Abia aici, în discursul geografic organicist despre „armonia neobișnuită” a spațiului românesc, dezvoltat de Simion Mehedinți și contemporanii săi, se poate observa o tentativă clară de fabricare a unei (așa-zise) particularități pur românești a identității colective, care a trecut fără vreo schimbare – cum notează autorul – și în manualele de geografie din perioada comunistă.
Nu am loc să aduc alte argumente contrare premisei de la care pornește cartea. Dator sînt, totuși, să spun, în încheiere, că toate textele ei, inclusiv cele pe care nu le-am menționat (despre „epocalismul interbelic”, al dlui Ionuț Butoi, dialogul despre „supraadaptabilitatea românească”, dintre Vintilă Mihăilescu, Alfred Dumitrescu și Ștefania Dumitrescu, și, îndeosebi, epilogul semnat tot de coordonator), sînt demne de tot interesul prin modul cum interpretează unele aspecte ale modernizării românești și discursul despre acest proces. Un istoric (cum sînt și eu) are întotdeauna de cîștigat din dialogul interdisciplinar (mai ales cu sociologia și geografia), atunci cînd încearcă să identifice în trecutul național ce este „altfel” sau – cel mai adesea – „astfel”.
_______
De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc. Volum coordonat de Vintilă Mihăilescu, Iași, Editura Polirom, 2017

Vizualizări: 30

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->