Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Insignă

Se încarcă...

Despre

Lenuş Lungu a creat această reţea Ning.

Cronopedia ~ Taifas literar diferite forme de exprimări artistice: poezii, proze, arte, cărţi, etc

Cercetatorii au descoperit o noua specie de amfibie, pe care au botezat-o “broasca Pinochio”, din pricina nasului lunguiet care ii creste atunci cand animalul isi cheama semenii.

O echipa internationala de cercetatori se afla campata in muntii Foja, din Indonezia, atunci cand, unul dintre ei, ornitologul Paul Oliver, a depistat o broasca ce stationa intr-o brazda de orez din apropiere. Privind-o mai atent, omul de stiinta si-a dat seama ca este vorba despre o specie necunoscuta de broasca-cu-nas-lung.

Atunci cand animalul "striga", nasul i se arcuieste ascendant, dar se relaxeaza si redevine flasc atunci cand broasca este mai putin activa. Se poate spune ca se comporta asemenea unei trompe. Muntii Foja se afla in zona de vest a insulei Noua Guinee, o parte a Indonezieicare a fost putin vizitata de oamenii de stiinta de-a lungul anilor. Din acest motiv, exploratorii se asteapta sa depisteze si alte specii despre care nu se stia nimic pana astazi.

Vizualizări: 169

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Descoperiri în munţii Foja

(0 voturi, medie 0 din 5)

O micuţă omidă de geometride, bizară ca un monstru SF generat pe computer. Foto: Tim Laman

O micuţă omidă de geometride, bizară ca un monstru SF generat pe computer. Foto: Tim Laman

O expediţie biologică într-o pădure tropicală greu accesibilă din Noua Guinee explorează o lume de creaturi stranii şi frumoase, printre care brotăcelul-australian, pasărea-constructor  şi o micuţă  omidă de geometride, bizară ca un monstru SF generat pe computer.

Fratele Henk rămâne imperturbabil, chiar dacă nu mai are haine. Cu doar câteva ore în urmă, un elicopter l-a lăsat într-un luminiş al pădurii tropicale din Insula Noua Guinee, la 1.500 de metri altitudine în Munţii Foja, unul dintre cele mai izolate şi greu accesibile locuri de pe pământ. Zgomotul elicei elicopterului de-abia se stinsese când el a descoperit că sacul său nu era de găsit, iar hainele de pe el – o pălărie, o cămaşă roz cu mâneci scurte, jeans şi cizme de cauciuc – constituiau întreaga lui garderobă pentru următoarele trei săptămâni.
Cu toate astea, Henk van Mastrigt e foarte fericit. ţinând  plasa roşie în mână, se furişează prin noroiul mlaştinii, ţâşnind şi câteodată reuşind să prindă unul dintre fluturii strălucitori ca nişte bijuterii ce săgetează aerul primprejur. „Hai, drăguţule, mai aproape, nu te speria“ – îi cheamă el cu accent olandez. Se opreşte să urineze în noroi, ştiind că fluturii vor fi atraşi de mineralele din balta de urină. Fratele Henk prinde un fluture de mărime medie. Cu o pensetă cu vârfuri rotunjite, îi întinde aripile de un negru intens, cu desene în formă de J de un alb strălucitor. „O, ăsta e grozav, grozav, grozav! – spune el, cu un zâmbet larg pe faţa acoperită cu barbă albă. Cu siguranţă o specie nouă pentru ştiinţă.“ Deşi e călugăr franciscan şi nu biolog cu patalama, a petrecut decenii studiind fluturii din partea de vest a Noii Guinee, pe care îi cunoaşte mai bine ca oricine. Dacă Fratele Henk n-a mai văzut această gânganie până acum, înseamnă că nimeni n-a văzut-o. E ca şi cum ai fi martor la momentul creaţiei, de vreme ce, conform cerinţelor ştiinţifice, aceste specii nu există până nu sunt depozitate într-un muzeu, iar Fratele Henk nu le publică descrierea într-o revistă.
„Uite, un alt  mâncător de miere“ – spune Fratele Henk, arătând spre peretele verde de vegetaţie de la marginea mlaştinii. O pasăre de dimensiune medie, cu pene negre şi obraji fără pene, de un portocaliu strălucitor, ţopăie într-un arbust, culegând fructe cu ciocul. E un graur-fumuriu-mâncător-de-miere (Melipotes carolae), specie care trăieşte numai în Munţii Foja. Probabil că doar vreo zece oameni de ştiinţă l-au văzut în viaţă.
A doua insulă ca dimensiuni din lume, Noua Guinee i-a intrigat şi provocat timp de secole chiar şi pe cei mai aventuroşi şi mai experimentaţi oameni de ştiinţă. Pe la 1850, Alfred Russel Wallace, legendarul explorator şi om de ştiinţă, care a văzut ceva locuri sălbatice la viaţa lui, scria că peisajul accidentat şi împădurit al Noii Guinee reprezintă „o barieră aproape de netrecut spre interiorul necunoscut“ – afirmaţie care a rămas valabilă până spre sfârşitul secolului al XX-lea. În timp ce oamenii de ştiinţă au explorat treptat alte zone, văile adânci ale Munţilor Foja, stâncile abrupte, crestele  ascuţite şi coronamentul neatins al pădurii au rezistat explorării până când biologul Jared Diamond a întreprins cercetări în 1979 şi 1981.
În 2004, în timp ce survola Munţii Foja, ornitologul Bruce Beehler  a zărit un mic luminiş în pădure, o mlaştină unde, din pricina inundaţiilor anuale, nu cresc decât arbuşti şi iarbă – şi, mai important, unde poate ateriza un elicopter. În decembrie 2005, Beehler a condus prima expediţie ştiinţifică intensivă din Munţii Foja, o excursie de 25 de zile în cadrul Programului de Evaluare Rapidă (RAP) al organizaţiei Conservation International, creat pentru a furniza informaţii biologice destinate facilitării protecţiei mediului în zone cu o importantă biodiversitate. În timpul expediţiei, membrii ei au descoperit graurul-fumuriu-mâncător-de-miere (prima nouă specie de păsări descoperită în Noua Guinee din 1950 încoace), mai mult de zece broaşte noi şi câteva specii de mamifere şi plante. Henk van Mastrigt a strâns circa 25 de tipuri de fluturi şi molii, studiate acum ca posibile noi specii. Fratele Henk s-a întors pentru cea de-a doua expediţie RAP din Munţii Foja în noiembrie 2008, dar n-a petrecut cele trei săptămâni cu acelaşi rând de haine, mulţumită donaţiilor membrilor echipei. I-au picat tocmai bine, căci ploile torenţiale i-au făcut şi pe cei mai serios îmbrăcaţi să-şi petreacă majoritatea timpului în cămăşi ude, pantaloni jilavi şi şosete mustind de apă.
Ploaia, desigur, hrăneşte vegetaţia luxuriantă din pădure, formată parţial din muşchi suculent, ferigi şi alte epifite – plante care cresc pe alte plante –, acoperind trunchiurile şi ramurile copacilor. Suficient de sus pentru a fi deasupra ţânţarilor de malarie şi a şerpilor veninoşi cunoscuţi, locuitorii taberei, botezate pe bună dreptate „Smârcul“,  au fost cei mai ameninţaţi de crengile care, pe măsură ce vegetaţia epifită se îmbiba cu apă şi le îngreuna, cădeau trosnind ca o canonadă de artilerie.
Printre cele mai bine de zece corturi din tabăra „Smârcul“, unul mare şi galben servea drept laborator improvizat, unde biologii expediţiei conservau  piei, schelete, animale întregi şi bucăţi de ţesut ce urmau a fi luate pentru a fi studiate ulterior şi pentru analize ADN. Aici, Kristofer Helgen şi Christopher Milensky, de la Institutul Smithsonian, au pregătit specimene de mamifere şi păsări, iar australianul Paul Oliver a lucrat pe broaşte şi şopârle. Ornitologul Ed Scholes, de la Laboratorul de Ornitologie al Universităţii Cornell, a cărat pe potecile pădurii instrumente audio şi video, înregistrând  exemplare rare de păsări-ale-paradisului. Botanistul Asep Sadili, de la Institutul Indonezian al ştiinţelor, care a cosponsorizat expediţia, a strâns plante dintr-un loc de lângă tabără.
Membrii echipei au prins animalele cu diverse capcane şi plase şi, în unele situaţii, cu mâna (mai ales în cazul broaştelor găsite cu lampa frontală în incursiunile nocturne). Multe dintre păsările şi mamiferele mai mari au fost aduse de bărbaţii dintr-un sat de la poalele Munţilor Foja, care i-au călăuzit pe biologi, i-au ajutat la muncile din tabără şi au dovedit, pentru a mia oară, cunoaşterea aproape magică a cărărilor pădurii.
În cea de-a doua zi a expediţiei, trei dintre vânători s-au întors dintr-o plimbare cărând un cazuar-pitic, proaspăt săgetat cu arcul. Deşi Milensky râvnea după pasărea înaltă de un metru, localnicii aveau alte planuri şi, în scurt timp, aerul s-a umplut de mirosul de cazuar fript. Milensky a putut salva doar oasele. În timp ce curăţa cu grijă un femur, a declarat: „Acesta ar putea fi primul specimen capturat în sălbăticie destinat unui muzeu în ultimii o sută de ani.“
Vânătorii s-au înfiinţat la Kris Helgen şi cu alte comori: un cangur micuţ – „e posibil să fie cel mai mic cangur   din lume“, a spus acesta despre animalul de mărimea unui iepure – şi o echidnă-cu-cioc-lung, specie rară, bizară. Acest monotrem, mamifer care depune ouă, înrudit cu ornitorincul, are un bot cu electroreceptori care-l ajută să localizeze râmele, pe care le străpunge cu o limbă ţepoasă, asemănătoare unui harpon, şi le suge ca pe nişte spaghete în gura-i ştirbă. „Creatura asta e cel mai ciudat mamifer din lume“ – spune Helgen,  referindu-se, pe lângă alte trăsături, la trupul musculos al echidnei, la spinii ascuţiţi formaţi din păr modificat, la rudimentele de glande mamare producătoare de lapte ale femelei (fără sfârcuri) şi penisul cu patru capete al masculului. „E mamiferul meu preferat“ – a adăugat el,  fapt legat cu siguranţă de ciudăţenia extremă a animalului şi de provocarea de a-l studia. Nimeni – niciun om de ştiinţă, niciun băştinaş din Noua Guinee – nu a văzut vreodată un pui de echidnă-cu-cioc-lung.
Dincolo de munca de colectare şi pregătire a specimenelor, viaţa cotidiană din tabără  presupune  şi alte costuri.  Lipitorile au lăsat crestături sângerii pe picioarele tuturor; urzicile le-au provocat urticarii dureroase. Într-o noapte, pe cortul lui Helgen a plouat cu larve, cel puţin la figurat. Muştele depuseseră sute de ouă pe folia cortului, iar larvele au eclozat, viermuind flămânde. În altă noapte, unul dintre localnici  a distrus întreaga rezervă de kerosen a echipei, confundându-l cu apa, punându-l într-o oală şi adăugând orez pentru a găti cina. Cu toate astea, nimeni n-a rămas descurajat mult timp în tabăra „Smârcul“.
Răsăritul începea cu cântecul păsărilor – mai ales cel al gălăgiosului şi omniprezentului  măcăleandru-de-pământ, ale cărui note amintesc de primele două măsuri din  cântecul lui Scott Joplin „The Entertainer“. Rutina zilnică era întreruptă de ţipetele ascuţite ale stolurilor de mici papagali numiţi lori, care treceau pe deasupra capului ca nişte gloanţe roşii şi verzi; de gânguritul constant al turturelelor-cu-piept-alb, care reuşeau ca prin minune să rămână ascunse în vârfurile copacilor, în ciuda penajului strălucitor verde cu galben; şi de răpăitul  practic neîncetat al picăturilor de apă pe corturi.
La sfârşitul zilei, începeau ţipetele asurzitoare ale cicadelor – cele de la 5.30, asemenea alarmelor de maşină; cele de la 6.00, asemenea sirenelor poliţiei. Apoi venea noaptea şi intrau broaştele, piuind şi ţiuind ca o pădure plină de roboţi SF din anii 1950 care au luat-o razna.
Fiecare zi aducea cu ea descoperiri şi surprize, de la rarul, aproape miticul cangur-auriu-de-copac (denumirea lui ştiinţifică este Dendrolagus pulcherrimus, care înseamnă „cel mai frumos iepure de copac“), până la abundenţa de fluturi cu care Fratele Henk era recompensat în fiecare noapte, ce păreau să cuprindă toate combinaţiile posibile de forme şi culori.
Dar ştiinţa nu înseamnă doar momente de „Evrica!“, iar unele capturi ale oamenilor de ştiinţă au fost incredibil de greu de depistat. Aproape de sfârşitul excursiei, ornitologul Ed Scholes s-a întors după o zi petrecută în pădure şi s-a aşezat furios sub prelata albastră care servea drept sufragerie. Sperase să înregistreze comportamentul care să demonstreze că parotia (un tip de pasăre-a-paradisului) ce trăieşte în Munţii Foja este o specie diferită de cele din  alte zone ale Noii Guinee.
„Raportul este de 400 la unu – a mormăit Scholes. Patru sute de minute de stat în cocina asta de ascunzătoare infestată cu ţânţari, pentru a vedea pasărea un minut.“
La sfârşitul celor trei săptămâni, lista descoperirilor crescuse de la fluturele din prima zi al Fratelui Henk şi includea un şobolan cu ochii imploratori, o broască-cu-nas-lung prinsă în timp ce se odihnea pe un sac cu orez, o libelulă uriaşă cu ochi galbeni strălucitori, o şopârlă gecko, detectată datorită strălucirii portocalii a ochilor în lumina lanternei, şi mulţi fluturi şi molii. Biologii expediţiei au găsit câteva specii noi – doar în acea mică porţiune din ţinutul Foja care fusese explorată – şi au extins enorm sfera cunoaşterii  bundenţei faunei şi florei din Noua Guinee.
În timp ce elicopterul se ridica din mlaştină, membrii echipei priveau pe geam la stolurile imense de cacadu mari albi speriaţi de zgomotul motorului, care zburau pe deasupra pădurii de un verde închis ce se întindea până la orizont. Zgomotul s-a stins, păsările s-au întors pe vârfurile copacilor, viaţa din Munţii Foja a revenit la ritmurile ei vechi de secole, păstrându-şi misterele aproape intacte.

Text: Mel White

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2010)

Galerie de imagini:

foja1
foja1
foja2
foja2
foja3
foja3
foja4
foja4
foja5
foja5
foja6
foja6
foja7
foja7
foja8
foja8
foja9
foja9
foja10
foja10
foja11
foja11
foja12
foja12
foja13
foja13
foja14
foja14
foja15
foja15
foja16
foja16
foja17
foja17
foja18
foja18


© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support