Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Emil Cioran

Emil Cioran a fost un scriitor roman si filozof nascut in 8 aprilie 1911, care s-a stabilit in Franta. Datorita cunostintelor sale in domeniul limbii germane, Cioran a studiat filozofi ca Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche, aratand inca din tinerete o inclinatie spre agnosticism. Debutand in 1934 cu volumul "Pe culmile disperării", Emil primeste premiul Tinerilor Scriitori Români. Cu o lista impresionanta de volume publicate, Cioran este unul dintre cei mai renumiti si cititi autori, temele abordate de acesta fiind obsesia absolutului, pacatul originar, sensul tragic al vietii si al istoriei. Emil Cioran a decedat in Paris, in anul 1995, fiind stabilit acolo din 1937, cand a plecat cu o bursa a Institutului Francez din Bucuresti.

Vizualizări: 62

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Emil Cioran si altele despre viata
Cine prefera placerile costisitoare in dauna celor gratuite sau foarte ieftine, trebuie, de cele mai multe ori, sa plateasca pentru aceasta alegere cu o cantitate mai mare de munca. Filosoful roman Emil Cioran explica insa de ce munca tampeste.

„Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.
Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor,intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.
Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.” Emil Cioran

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni. Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.
Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.
In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere… daca si-au sacrificat emotiile, receptivitatea si sensibilitatea… viata la modul simtit, simturi cu care sa te cutremure unduirea unui lan de secara. E de preferat lanul de secara intr-un amurg de zi de vara decat sa cersesti unei sticle de bautura, sa te faca sa simti ceva…
Cat de departe sunt toate!

Pornind de la spusele filozofului Emil Cioran care sustinea intr-una din scrierile sale(„Pe culmile disperarii)”Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta,pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii,sperante si visuri.N-ar fi de-o mie de ori mai preferabil o retragere intr-un colt indepartat de lume,unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatriile acestei lumii sa nu aiba nici un ecou?”(…).Daca continuati sa cititi acest capitol de doar o pagina ne vom da seama de mai multe aspecte.

Sa ne izolam nu ar fi o solutie,am piede contactul cu cei din jur,am uita de cultura si de tot ce e frumos.Ne-am refugia momentan intr-un paradis launtric ce iti va da aripi .Ne-am dezlipii de lumea reala.Ne-am adaposti intr-o fictiune ce ne va face rau cu timpul.E adevarat ca in fata lui Dumnezeu toti suntem singuri,dar nu putem traii izolati.Am scapa de griji si de probleme dar am da peste altele.Ne-am consuma in interiorul nostru,am avea nevoie de zgomot,panica,probleme caci asta ne canalizeaza viata,ne face mai puternici ne caieste pentru viitor,indiferent care ar fi acesta.Sa te separi de viata,de prieteni,de fericire e crud!Orice problema are si o compensatie. Depinde din unghiul in care privesti.De multe ori lucrurile ti se par intangibile,dar cu cat aspirii la ceva cu mai multa ardoare cu cat acel lucru iti va da forta si incredere in tine insuti.Problemele fac parte din legea firii.A nu avea probleme inseamna a nu le recunoaste a fugii de ele.Imposibil, nu poti sa te feresti de greutati,tot vei da odata peste ele.Daca nu sti sa le infrunti de la inceput mai tarziu iti va fi greu!Toate iti par departe,dar nu e asa!Conteaza sa sti sa le conduci pe toate si atunci ti se va parea foarte usor!Sa le conduci inseamna sa fi stapan pe situatiile create, nu sa dirijezi totul caci e imposibil.Din exterior intreaga lume e departe dar in interior toti iti sunt aproape mai mult sau mai putin.Mai putem discuta pe aceasta tema dar ma opresc aici,as mai putea scrie cate ceva dar vor avea referire la alta tema ce o am acum in gand!In incheiere pot spune doar ca lucrurile nu sunt departe trebuie doar sa sti sa le privesti,contand si modul in care o faci!
Gabriel Liiceanu este unul dintre ultimii care l-au văzut pe Emil Cioran. Filosoful rememorează acele clipe: ”Emil Cioran era un ipohondru. Toată viaţa şi-a pândit, sistematic, bolile. Mai mult, ca toţi ipohondrii, suspectându-se, îngrijindu-se şi citind despre boli, devenise competent şi avea voluptatea de a împărţi sfaturi medicale în dreapta şi în stânga. Scrisorile către fratele lui sunt pline de pedanterii medicale: de la cum să faci un ceai de plante ca să aibă efect, şi mai ales cum să-l bei (cu o mână ridicată!) şi până la prescripţii sofisticate şi nume exotice de medicamente. El însuşi se duce, după cum rezultă din corespondență şi din ”Caiete”, mai tot timpul la medic. Sala de aşteptare, scăldată în cuvintele bolnavilor care se mărturisesc povestindu-şi bolile, îl îngrozeşte, îl face să plece şi îi smulge reflecţii care intră sub formă de aforisme amare în cărţile sale.

Faptul nu-l împiedică, bântuit de spaima tuturor bolilor, să revină pentru a povesti din nou ce a simţit şi ce a văzut. În tinereţe visează să aibă sifilis, element obligatoriu în recuzita oricărui geniu, pentru ca apoi, la Paris, să-şi pândească nopţi întregi mişcările interioare ale trupului, să suprime sarea, să mănânce ani la rând ”legumes vapeur”. Acest balans permanent între psihologia marilor damnaţi romantici şi precauţia mic-burgheză îngrijorată de un strănut îi dă aerul simpatic de copil mare care trebuie iubit şi îngrijit. Ani la rând, Simone Boue(partenera lui Cioran) pleacă în fiecare zi din mansarda din rue de l’Odeon la ora 7 dimineaţa; la 8 trebuie să fie la şcoala din Versailles unde predă engleza
La 12, revine în locuinţa pariziană, pentru a-i pregăti lui Cioran legumele fierte în aburi. La ora 2 trebuie să fie din nou la şcoală… Iar Cioran, care nu a dormit noaptea din cauza furnicăturilor insuportabile din picioare, se trezeşte către prânz, mănâncă şi apoi scrie. Dacă e să ne gândim la rugămintea adresată Simonei Boue într-una din zilele ultimului an al vieţii sale (aproape nu mai vorbea) – ”Supprime-moi!”(Omoară-mă)-, rezultă că a suferit enorm. În maladia Alzheimer uiţi lucrurile în ordinea inversă a deprinderii lor. În final, uiţi actele fundamentale ale vieţii: vorbitul, mersul, mâncatul. Boala începuse la scurtă vreme după ce, în 1990, terminasem convorbirea filmată cu el. Aflându-se la editura Gallimard, uită drumul spre casă. Doi ani mai târziu este internat la spitalul Broca din Paris, pierzând darul care nu ne este dat decât nouă, oamenilor, şi graţie căruia el supravieţuise: cuvintele.
Într-o zi, pe vremea când încă nu pierduse mersul, ba chiar alerga pe culoarele spitalului, poposind pe neaşteptate într-unul sau altul din saloanele cu uşile deschise în care se auzea mergând un televizor – se instala în pat şi începea să privească atent, spre stupoarea sau panica ocupantei patului (pacientii erau cu precădere femei)-, Cioran a dispărut. Infirmierele l-au căutat vreme de ore, descoperindu-l în cele din urmă în dulapul din camera lui. Le-a mărturisit că e sfârşit de oboseală pentru că se plimbase ore întregi, printr-o noapte desăvârşită, într-un oraş necunoscut. L-am văzut ultima oară, la spital (eram cu Marie-France Ionesco, fiica lui Eugen Ionescu), în vara lui 1994. Între timp uitase mersul şi se afla într-un scaun cu rotile. Când am deschis uşa camerei sale, m-a izbit expresia lui: un chip golit, cu liniile feței deplasate, un Cioran stricat. Văzându-mă – nu ştiu dacă m-a recunoscut (în final nu-i recunoştea decât pe Simone Boue şi pe fratele spu, Aurel)-, s-a adunat oarecum, iar trasăturile chipului s-au recompus treptat şi s-au aşezat în imaginea unei blândeţi politicoase. Îi adusesem ultima ediţie a primei lui cărţi în română: ”Pe culmile disperării”.

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support