Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

O istorie parțială și unilaterală a Basarabiei în perioada interbelică (Alberto Basciani, Dificila unire. Basarabia și România Mare (1918-1940)


imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

 

Alexandru Florin PLATON

Două sînt, grosso modo, interpretările privitoare la unirea Basarabiei cu România și la administrarea acestei provincii între 1918-1940. Prima consideră că revenirea teritoriului dintre Prut și Nistru între hotarele României a fost un act democratic și firesc, iar efectele acestei schimbări de regim pentru Basarabia au fost, în general, pozitive, deși de scurtă durată. A doua vede lucrurile diametral opus: unirea a beneficiat considerabil de prezența trupelor române în Basarabia, iar în răstimpul cît s-a aflat sub administrarea României provincia nu s-a putut integra în noul cadru politic din cauza unei centralizări excesive, promovată de o administrație locală abuzivă, ineficientă și coruptă, care s-a comportat (aproape) ca într-un ținut ocupat.
Interpretările sînt simetrice – cum altfel? – și prin ceea ce ignoră sau banalizează fiecare. Invocînd „dreptul național și istoric” asupra Basarabiei (Gh. I. Brătianu), cea dintîi trece repede peste aspectele negative ale administrării românești a provinciei. A doua, în schimb, le supralicitează, nefiind dispusă să vadă, cum se spune, decît partea goală a paharului. Este și optica lui Alberto Basciani în cartea pe care o comentez aici.
Judecata autorului este fără drept de apel: guvernarea românească a Basarabiei a fost un eșec complet. Nimic nu le-a „ieșit” guvernelor de la București în această provincie. Încăpută pe mîinile unei administrații nepricepute, arogante și incompetente, ea nu a putut fi cu adevărat integrată în cuprinsul României Mari, fiind „condamnată” la „decădere economică și culturală” (p. 332) – finalmente, la subdezvoltare. Alberto Basciani recunoaște totuși că situația ținutului nu era una normală. Banditismul endemic, intensa propagandă bolșevică însoțită, deseori, de incursiuni militare dinspre Nistru au întreținut un climat de dezordine, reclamînd prezența constantă a unor efective militare numeroase și o guvernare de mînă forte. Pe de altă parte, existența, mai ales în orașe, a minorităților – ostile sau indiferente față de noua administrație – a complicat și mai mult lucrurile, accentuînd dificultățile întîmpinate de autorități. Rolul acestor factori a fost însă mai puțin decisiv în eșecul integrării decît politica păguboasă a Bucureștiului. Cu excepția anchetelor inițiate de Institutul Social Român, care – scrie autorul – au reușit „prin cîteva mici schimbări” „să îmbunătățească în mod semnificativ obiceiurile de zi cu zi și metodele de lucru ale populațiilor din satele vizitate” (p. 327), totul a mers prost.
Vina pentru această stare deplorabilă de lucruri a aparținut, în primul rînd, guvernelor interbelice și, prin extensie, unei „părți importante” a „clasei conducătoare românești”. „Arogantă”, „superficială” și „coruptă”, aceasta a transformat Unirea din 1918 „într-un simplu construct fictiv” [sic!] (p. 15). La fel de mare însă – sugerează Alberto Basciani – a fost și culpa intelighenției locale, care și-a „îngropat” cererile din 1917-1918 pentru dezvoltarea economică, culturală și civilă a regiunii în schimbul promovării intereselor proprii (p. 333). Am avea de-a face, prin urmare – sugerează el –, cu un soi de „trădare a intelectualilor” (expresia îmi aparține), care „n-a permis contribuțiilor pe care le-ar fi putut aduce forțele mai mature și conștiente din Basarabia să se consolideze alături de obiectivele de la centru și de eforturile fiecărui basarabean cooptat în instituțiile statului”. Prin conduita lor – scrie autorul – acești oameni au lăsat mereu impresia „că aruncă haina identității naționale” [sic!], devenind, pe parcurs, „cei mai convinși reprezentanți ai partidelor politice naționale de referință și/sau ai ambiției lor personale”. În acest fel – încheie el oarecum sibilinic – „visul românesc în Basarabia … a pierdut acel elan ideal și acele energii ce ar fi trebuit să constituie hinterlandul solid pe care să se întemeieze o Unire adevărată și sinceră [sic!] între noul Regat și marea sa provincie nord-estică” (p. 333).
Ce ar fi fost însă de făcut pentru ca acest „hinterland solid” să nu se piardă? Ar fi trebuit – afirmă Alberto Basciani – ca liderii politici basarabeni să nu renunțe la revendicările inițiale, a căror realizare ar fi conferit Unirii un caracter cu adevărat democratic și solid. Dacă România ar fi acceptat să respecte proiectele de reformă concepute în primăvara și toamna anului 1917 de Halippa, Inculeț, Pelivan și ceilalți, al căror corolar era autonomia, integrarea Basarabiei ar fi fost, probabil, reușită. Așa, însă, nerăbdarea politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului „de a șterge pînă și amintirea experienței Sfatului Țării, a instanțelor autonomiste, a unei reforme agrare mult mai radicale și a unei toleranțe efective [sic!] față de toate componentele etnice ale regiunii a golit de orice semnificație autentică [sic!] unirea celor două teritorii…”. Întemeiată numai pe „mărunțișurile naționaliste [sic!] impuse cu forța de jandarmerie și pe adoptarea unui model scolastic care își avea în românism aproape unica axiomă”, Unirea a rămas mereu precară (p. 15). Prin politica sa abuzivă și autoritară, „România a trădat Basarabia” (p. 15), tragedia din vara anului 1940 fiind și urmarea acestui fapt.
Pînă aici, m-am străduit să rezum cît mai fidel teza autorului. Înainte de a spune ce părere am despre ea, dator sînt să precizez că documentația cărții este foarte solidă. Alberto Basciani a văzut numeroase fonduri inedite de arhivă din România, Republica Moldova și Italia, a examinat principalele colecții de documente și a parcurs o bibliografie exhaustivă. Toate faptele menționate sînt riguros documentate – dovadă și consistentul aparat critic. Din acest punct de vedere, așadar, autorului nu i se poate obiecta nimic. Problema cărții este, după opinia mea, în altă parte. Este una de anvergură a explicației și – în fond – de înțelegere a trecutului. Iată de ce.
Se poate cădea de acord asupra faptului – pe care Alberto Basciani nu obosește să-l repete – că guvernarea românească a Basarabiei a avut numeroase carențe. De asemenea, că stilul ei a fost arogant și autoritar, ceea ce nu i-a atras adeziunea mozaicului de populații locale, fie că vorbim de păturile rurale țărănești (majoritar autohtone), fie de minoritățile urbane. Cum explicăm însă aceste neajunsuri? Autorul le pune pe seama unei politici naționaliste mioape, care nu urmărea „integrarea reală” a provinciei în cadrul României Mari, „ci o asimilare precipitată și superficială a întregului teritoriu și a tuturor locuitorilor” (p. 130), fără a ține seama de „trăsăturile sale specifice” (p. 222). Dar nu tocmai pentru că a ținut cont de aceste trăsături a fost administrația românească așa cum îi reproșează autorul (minus abuzurile, corupția, favoritismele, considerate și ele de Alberto Basciani a-i fi fost caracteristice)? Știm prea bine ce diferențe profunde existau la 1918 între Basarabia și celelalte provincii reunite cu Vechiul Regat. Masiv rusificată și colonizată, cu o populație românească preponderent rurală, ținută mai bine de un secol într-o subdezvoltare cronică, devastată de război, bîntuită de dezordini și ținta constantă a unei intense propagande bolșevice, Basarabia se preta prea puțin unei uniri … flexibile, de felul celei preconizate de autor. Soluția mai logică (impusă, de altfel, și de cultura politică dominantă în Europa postbelică, care excludea federalismul) era guvernarea centralizată a provinciei și integrarea elitelor locale în politica României Mari. Cum am spus, Alberto Basciani nu ignoră particularitățile situației basarabene din perioada respectivă, net deosebite față de cele din Transilvania și nordul Bucovinei (cu care nu le compară totuși niciodată). Numai că, deși le semnalează, el nu le acordă niciodată vreun loc în interpretările sale, preferînd să pună „dificila unire” a noii provincii cu România numai pe seama îngustimii de vederi a guvernelor de la București. Explicațiile sale rămîn unilaterale. Tocmai din această cauză, ele devin uneori și contradictorii. Iată un exemplu.
Cum am menționat de mai multe ori, Alberto Basciani afirmă că Bucureștiul nu a urmărit o „integrare reală” a Basarabiei în noul cadru teritorial, ci doar „asimilarea [ei] precipitată și superficială” (p. 130). Tot el scrie însă, puțin mai încolo, că „nimic n-ar fi mai departe de realitate decît imaginea unei tranziții liniștite de la sistemul țarist și, mai tîrziu, … autonom către modelul centralizat al noii Românii”. „Pentru Basarabia [anii imediat postbelici] au fost vremuri extraordinar de dificile, care și-au pus definitiv amprenta asupra unirii acesteia cu patria-mamă” (p. 136). Perfect adevărat! Aceeași concluzie judicioasă reapare după numai cîteva rînduri, cînd autorul constată că „problema terorismului” (tot în Basarabia, se înțelege) a fost „chiar elementul principal care a îngreunat cursul normal al vieții civile și integrarea armonioasă a Basarabiei în statul român” (p. 137; sublinierea îmi aparține). Peste alte cîteva pagini, constatarea se repetă în legătură cu „operațiunile de gherilă ale diferitelor bande”, judecate – de asemenea, corect – drept „nefaste” pentru „procesul de întoarcere la normalitate… și pentru recunoașterea unanimă a autorității române în ochii locuitorilor” (p. 149).
Dar, dacă lucrurile stau așa (și, într-adevăr, așa au stat), nu era mai normal să consideri că imposibilitatea unei „integrări reale” a Basarabiei în România întregită (să admitem, de dragul demonstrației, că nu a fost „reală”) s-a datorat și acestor factori care, inserați într-un tablou comprehensiv al situației de atunci, ar explica-o mai bine? De ce să pui „dificila unire” exclusiv pe seama unei politici centralizatoare și a unei administrații locale proaste, incompetente și corupte? Acestui punct de vedere i s-ar putea obiecta că autorul vede situația numai „în negru” pentru că „a lăsat documentele să vorbească”. Argumentul nu ține. Cel puțin nu în totalitate. O restituție cu adevărat comprehensivă a trecutului pornește – sigur că da! – de la documente (indispensabile în orice demers de acest gen). Ea nu poate însă ignora contextul istoric al producerii lor, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Numai acesta, cu multitudinea posibilelor corelații între evenimente, fapte, fenomene etc., stabilite prin conjugarea și interpretarea comprehensivă a tuturor mărturiilor lăsate de ele – ceea ce le dă sens și semnificație – este capabil să confere reconstituirii trecutului – oricărui trecut – complexitate, profunzime și echilibru. Or, aceste trăsături mi se par absente din carte.
Pe de altă parte – mă întreb –, să fi fost integrarea (recte unirea) Basarabiei cu România, într-adevăr, ratată, cum sugerează autorul? Pe ce ar fi trebuit să se bazeze ea pentru a fi „reală”? Nu pe „mărunțișuri naționaliste”, scrie Alberto Basciani, ci „pe elemente mai consistente și mai concrete” (p. 15). Despre ce „elemente” e vorba, nu aflăm însă niciunde în cartea sa. Conchidem că unirea din 1918 nu a adus nimic mai bun acestei provincii comparativ cu perioada ocupației țariste. Cît despre marile reforme democratice dintre 1918-1923 din România (despre care autorul nu spune nimic), nici ele nu par a fi avut aici vreun efect semnificativ.
Ceea ce reproșez istoricului italian – o spun din nou – este unilateralitatea explicațiilor. Din acest motiv, reconstituirea sa istorică rămîne parțială și, pînă la urmă, neplauzibilă; la fel de neplauzibilă ca și reconstituirile inverse, care supralicitează numai ce este pozitiv.
_______
Alberto Basciani, Dificila unire. Basarabia și România Mare (1918-1940). Prefață de Keith Hitchins. Traducere din italiană de George Doru Ivan și Maria Voicu. Editura Cartier, 2018

Vizualizări: 9

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/