sunt nopți în care populez insomnia

și inima Ta cu neliniști

cu fuga mea

gândul alergă în cerc amețitor

până când  aud cum explodează

și simt întunericul

cum își înfige colții în humă

numai la marginea somnului

câștigi contur

când nu mai aștept nimic

decât să mă eliberez

pentru o altă dimineață

în care să mă reinventez cu Tine

fără să adun urme

fără să rătăcesc prin închipuiri

și…

Te-aș întreba despre-o  toamnă

când roua unui vis de dor ne-a fost povară,

dar… a început să ningă

și-n sufletul în care culori au apus,

se sting orizonturi.

Te-aș întreba despre o vreme

când iarna ne era senină sărbătoare,

dar… a început să ningă

și corbii  se aștern veșmânt amar

peste zări.

Te-aș întreba de-o primăvară

când mii de clipe risipeam nepăsători,

dar… a…

Se făcea că eram aripă

de apă și frunze

căzute din ochii mamei

într-un pământ frământat de dorinți

nu-mi aduceam aminte

să fi fost pasăre vreodată

doar mirosul de țărână

sfărâma carapacea

în aerul încărcat de iluzii

se făcea că eram pasăre

între două ceruri

necunoscuta

care îmi împrumutase chipul

se interpunea ca o perdea

între oglindă și…

suntem doar noi,

fiecare cu singurătatea lui.

Pasărea din inima nopții

clatină tăcerea împietrită-n aer.

Îmi faci semn s-o las,

să-și potolească setea.

Drumul ce-i  stă înainte pare fără sfârșit

deși mai este atât de puțin.

Ne-am asumat orice risc când am pornit

până și pustiul…

se izbește

de zidurile…