Lungă și rea, dimineața  veghează

trei lumânări sufocate de astepare,

miroase a toamnă coaptă și

cafea amară

și strugurii au putrezit pe masă,

dar… ochii tăi, ochii

s-au luminat a noapte!

am să te închid într-o ciob de lumină,

să nu mai aud corbii,

în trupul tău,

bat clopote.

Oprește, mamă, morții !

i-auzi? prind rădăcini

sau… e doar vântul,

destramă urmele ce le-ai…

     Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?

     Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite,  ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă, mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.”

     Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea…

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât o  aud cum se rostogolește,

închisă într-o sfera albastră.

acum, pot despica jumătatea mea de cer

să ajung la mine,

fără să simt în ce parte se înclină balanța.

pot semăna  vântul cu flori de miozotis

să nu-mi fure urmele

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât captivă în trupul meu, învață să…

ai intrat cu amiezile

și toamnele

căutai un loc să le ascunzi

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor

eram pământul în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă

purtai cu tine cheia

iubirilor rătăcite

să-ți  rezemi…