Hrănesc lupii îndoielii.

Nu-mi este dat să trec

de ochii sfincşilor,

îngăduită să-le fie acceptarea

a ceea ce sunt.

Oare sufletul

se lasă pradă pulberii,

totală părăsire...

sau înaintând în nemişcarea

definitivei clipe,

ochi nevăzut,

 o să-şi vegheze visele,

moştenire din moştenire lăsate?

Să prindă o amăgire de certitudine,

am să-le dau colocviu

cu acei…

            Îi simți prezența, în pat, la spatele ei. O respirație rece îi înfiora ceafa. Brațul bărbatului o cuprinse și o trase spre el. Un șarpe  urca de la glezne spre coapse și apoi spre sâni.  Întoarse capul, “Nu te vreau” șopti ea. Bărbatul o privea cu o umbră de zâmbet.Părea că doar buzele îl schițau, în timp ce fața își dilua conturul până când devenea un nor de ceață.  Doar ochii jumătate lumină, jumătate întuneric se distingeau tot mai clar. Vedea cum se scufundă…

Atâtea măști căzute

zădărnicesc chemări

și mușc atunci din noaptea

încremenită-n mine

și sufocarea crește…

Am să deschid fereastra,

să îmi culeagă toamna

căințele uscate.

Nu vezi cum se agață

cu atâta încleștare

și iadul îndoielii cum face și desface

în dimensiuni mărunte

distanța dintre noi…

de nu pot defini speranța de himere

și fiecare pas, de-l vrut-am…

La cumpăna dintre secunde

aud ielele

cum leagănă coșciugul lumii

în brațele cerului

cu pântecul plin de seva cuvintelor

crește trupul eternității

în locul tău în locul meu

nimeni cu nimeni

joacă Bowling

cu timpul făcut ghem

până când  moartea

mătură cenușa

dincolo de oglinzi

 aprinde scânteia

într-un  alt golem amețit

de chemarea…