ţi-ai smuls gândul

sfredel negru

amestec de renunţare şi zbor

păşeşti cu nelinişte

dincolo de contur

simţi cum te surpi

spaime ascunse în puls

ţi-au devorat orizonturi

liberat

te aşezi împăcat

la masă cu întunericul…

cu sufletul vânăt

încătuşez gândul

la crucea dintre pământ şi cer

să nu-mi aducă urmele în faţă

sufocată m-aş apuca

să priveghez vestirea ecoului

cu pasul îngânat

de ritmul celor care mi-au fost

 ziditori întru mine…

Castanii respiră aramă

prinşi într-un amurg potolit

înnoadă inserarea cu un capăt de noapte

ascultă lumina

picură  în cleştii pămantului

nicicând nu a curs atâta împăcare

în inimi  răsfăţate de toamnă

din braţele tale din coapsele mele

creşte chemarea…

Nu ţi-am mai scris de mult…

cuvintele au iz de fructe putrezite,

uitate  într-o toamnă amară,

în cupa cu vin roşu

prins între iluzii.

Se  leagă,

se dezleagă indiferente

la  verdele  rămas

într-un a fost odată.

Nu…