Adevărul-o mare minciună?

« Nu sunt ce par a fi » mărturisea ilustrul poet şi filozof Lucian Blaga. Şi câtă dreptate avea. Cu toţii suntem nişte măşti sau, mă rog, purtăm o mască. După împrejurări. Pozăm într-un fel anume fără să ne dăm seama că, practic, ne păcălim pe noi înşine şi că în cele din urmă răbdătorul nostru alter ego se va răzvrăti. Mai devreme sau mai târziu trezirea se va produce şi, precum se ştie, „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“ (Camil Petrescu)
Aş fi preferat să-mi continui somnul decât această trezire care mă face să mă cutremur...Cum să nu te cutremuri când vezi că, de fapt, totul este aparenţă. De la editorialul nu ştiu cărui cotidian în vogă la un moment dat până la mănuşile galbene celebre în lumea mondenă a secolului al XIX-lea. De ce râzi ? Ce e de râs în asta ? Sigur râzi de mănuşile galbene...Află că erau de bonton pe vremea lui Balzac, dacă e să-i dăm crezare, şi eu îl cred. Dacă l-ai citi cu luare-aminte, nu ai mai găsi nimic de râs...Ei... !? Şi apoi află că şi eu am o pereche, bine, nu de mănuşi, ci de şosete... galbene. Acuma râzi de mine...Nu râde, că râsu’ se ia...Poftim ! Le-am primit pur şi simplu împreună cu alte haine...Cred că frate-meu din Germania a luat un sac de la solduri şi n-a avut răbdarea să le trieze şi apoi familia e mare, a trimis pentru toţi, nu !? Cine ştie, poate i se brodesc cuiva... !? Acuma nu ştiu prin ce întâmplare au ajuns la mine...Cu siguranţă, din neatenţie. De fapt, ce pot să-mi reproşezi cel mai mult este indolenţa, nepăsarea...Lucruri care uneori mă sufocă, mă apasă, alteori nici nu le văd, nu le acord nicio importanţă. Ochiul interior stă la pândă şi, cum prinde un moment de slăbiciune, cum îşi scoate colţii. Ca şi acum, de bună seamă. De unde această aplecare asupra propriilor trăiri, nu ştiu !? Cred că este nativă, viscerală în fiecare dintre noi. Mocneşte în stare latentă asemenea unui vulcan şi dă pe dinafară asemenea acestuia de îndată ce găseşte prilejul. Altă explicaţie nu găsesc. M-a fascinat dintotdeauna omul, m-au cutremurat frământările, căutările lui, setea sa de absolut. Ce iluzie... ! Dar până la urmă cred că eu însumi, omul însuşi nu este decât o iluzie...Cu toţii suntem nişte APARENŢE. Si ne zbatem să ajungem, ce tragedie, la ESENTĂ. Purtând masca omului fericit, trăieşti cu iluzia că, vai, chiar eşti fericit când, în fond, e viceversa. Şi atunci când dai jos masca şi, mai ales dacă printr-o nefericită întâmplare ai şi o oglindă la îndemână, îţi vine s-o faci ţăndări numai pentru a nu-ţi mai vedea chipul, masca ce atâta vreme te-a păcălit. Duplicitar, cu bună ştiinţă i-ai acceptat jocul perfid, dar mai devreme sau mai târziu vine vremea scadenţei, a TREZIRII. Si nu, nu e nevoie de nicio găleată cu gheaţă în cap, precum se poartă. Mai devreme sau mai târziu vine momentul trezirii pentru fiecare. Ţinem cerul în palme, suntem buricul pământului...Jos masca ! Vivat veritas !
Dar care adevăr ? Adevărul că sunt nefericit mă zgâlţâie din încheieturi. In concluzie, minte-mă frumos şi mă voi simţi în paradis. Nimănui nu-i este de folos ADEVĂRUL. In fond, dacă ne gândim bine, adevărul nici nu există. Cei care susţin că deţin adevărul absolut ori se înşeală, ori sunt nişte şarlatani. Inclin să cred că cea din urmă variantă este adevărată, deşi există şi nebuni frumoşi care cred că deţin adevărul, fie şi numai atât cât ţine nebunia lor...Brrrr....
Şi mi-au venit în minte cuvintele lui Ammonius Saccas «Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul » care, scriind biografia marelui filozof, a mărturisit că nu-i suficient ca o părere sau o teorie să se bucure de autoritatea unui nume atat de vestit si de respectat ca acela al lui Platon, ci pentru a fi admisă, ea trebuie să fie întemeiată şi pe adevăr. Care adevăr ? Al lui, al meu, al tău... ? Deci şi el se înşela...
Oare chiar aşa de nesăbuiţi să fim... !? Şi totuşi...