Acuma… eu ce să zic.

  E drept că mulți din amicii mei ajung, involuntar, să fie eroi prin povestiri de-ale mele ba, chiar mai mult, unii se regăsesc sau sunt identificați în astfel de posturi.

  Mă sună unul din ei și-mi spune cum că un amic de-al lui din Canada a citit o snoavă de-a mea în care făceam referire la domnia sa.

  ─ Și care să fie, frăsinel? Că am producție…!

  ─ Aia!

  ”Ixtl mai trase o tușă, tușa finală, și-apoi își privi satisfăcut…

Doctorul desena oi, cel puțin asta credea el, căci cercurile înțepate de patru linii puteau reprezenta orice altceva.

− Încă două și-adorm aici, mormăi și ridică privirea către pendula din colț. Îi trecut de ora zece și nici un client.

Se auzi clopoțelul de la intrare și apoi o discuție în sotto voce între asistenta lui și un client, bărbat după voce. Prospero mototoli reflex coala de hârtie, mai aranjă câte ceva pe birou și-și luă o postură mai…

Undeva, cândva spre sfârșitul anilor ’80.

Robert se avântă în biroul editorului său cu curajul unui motan care se aventurează într-o cușcă cu lei.

− John?

− Intră, intră! Ia loc.

− Am primit mesajul. Care sunt veștile proaste?

− De ce presupui c-ar fi vreo veste proastă? întrebă John.

− Am oarece experiență la chestii d’astea, rânji Robert așezându-se pe un colț de scaun. Un editor nu convocă un scriitor pentru o întâlnire urgentă, la mai puțin de o…