Acum cateva zile , sufletul mi-a fugit de acasa ... l-am cautat bezmetic inauntru si afara , sus si jos , in fiecare secunda ... dar nu l-am mai aflat . Singurul loc unde l-am vazut a fost la ea , gara pierduta in noptii nesfarsite si reci ... M-am infipt , apoi , in slinosul peron al asteptarii , urmarind fiecare clipa ce venea ... ieri a venit ! ud , infometat si obosit ... i-am mirosit de departe dorul ... cand a coborat , o lacrima mi-a strapuns asteptarea din glezne si a plans pe inima mea .. era EL ... m-a rugat sa imi deschid fermoarul sternului si sa il incui acolo ... unde e casa lui , saraca dar umila si calda , promitandu-mi ca nu o sa mai plece niciodata .. s-a legat cu lanturi de juraminte de sira spinarii si mi-a spus ca nu ma voi mai indoi niciodata de el ... atata timp cat imi va da un semn ... si de atunci port un semn dulce ca o cicatrice , pe piept ! Si mi-a mai soptit ceva ... parca ... orice suflet are drumul sau pietruit sau nu , dar frumos ...

In seara aceea , pe trepte , m-am rugat la lumina sa imi daruiasca macar umbra ... la soare sa-mi dea doar norii translucizi ... la nervul optic , sa nu iti uite imaginea mult prea clara ... erai halou de dorinta si ne-am luminat ... pentru o clipa mare cat viata ... apoi ai apus , in fiecare seara ca un dulce .. rasarit ! Imi trebuiesti si acum , cand viata bate ... ceasul cocosat din urma ... cu limbi de rosu foc ... de .. rug !