În zorii Paștelui, de Joia Mare,

Când oamenii se strâng la mânăstire,

Aprinde Negru-vodă lumânare

La loc de rugăciuni și spovedire.

Veghea de ceasuri domnul în mustrare

Alături de duhovnic în altar,

Udând anafură-n licori amare

Și sărutând inelul de pescar.

Icoanele priveau dintre cupole

La domnul cel umil, îngenunchiat,

Dar toate-l cuprindeau în aurore,

Iar vodă se simțea…

Acum răcoarea nopții se retrage

Și firul ierbii prinde a mișca.

Izvorul depășește maluri large,

Iar apa se-nfioară-n matca sa.

Din beznă, ca prin farmec se ivește

Argessis călărind pe vântul lin.

Prin plete Negru-vodă îl privește,

Simțind parfum de izmă și pelin.

Argessis poartă straie de lumină,

Încins la brâu cu șarpe din argint.

Pe umeri plete negre îi anină,

Cununi de stele tâmplele-i…

Sănătatea lui Lăbuș devenea tot mai instabilă și descurajantă în ochii stăpânului său. Milos până la înlăcrimare față de biata vietate, Ițenco desfășura largi întrețineri cu patrupedul, vorbind cu el așa cum nu se pricepea să o facă cu oamenii.

— Ce să-ți mai dau, prichindelule, ca să te văd că mănânci? Tânăr ești. Colții sănătoși îi ai. Stăpânul te iubește și te lasă slobod cât vezi tarlaua de mare. De ce nu mănânci?

Lăbuș, în loc de răspuns, privea inert în gol, printre călcâiele…

Cum oamenii se-amestecă-n popoare

Și-n norme noi viața lor o schimbă,

O nouă davă apăru sub soare –

Dar vechii daci vorbesc o altă limbă...

Cândva măreață, Sarmisegetuza

E astăzi doar o piatră sub călcâi,

Sub care șerpi giganți ai lui Meduza

Își caută de veacuri căpătâi.

Târgoviștea în jurul ei adună

Din codrii cei întunecați norod;

Asupra lor se-nalță-n clar de Lună,

Din negură, întâiul…