Din nou trecutul mi-l deşir,

Printr-un regret ascuns,

Că la tăcutul cimitir

Demult n-am mai ajuns.

Se aplecau copacii grei

Cu umbra răcoroasă,

Citind un dor în ochii mei,

Un suflet fără casă.

Of, cimitir indiferent

Şi tăinuit de vremuri,

De ce mi te arăţi decent,

Iar la prezenţa-mi tremuri?

Aş vrea demult să fi murit

Cu dorurile-mi stângi,

Dar tu mă vezi…

- Dă-ți cu praf de pilă peste limbă, femeie, că tare aspru îți mai e glasul!

- Și ce vrei să spui, că ți s-a acrit de mine?!

- Acră ești tu din neam. Ah! Prost am fost... daʼ...

Până la partea cu acreala din neam, Leanța îndură afrontul cu suspine în care se întrezărea sentimentul victoriei prin resemnare. Însă, când Ițenco își deplânse prostia trecutului, pentru a doua oară într-un interval de o săptămână, atenția Leanței se canaliză către posibilitatea unei descoperiri și,…

Conversațiile dintre Leanța și Ițenco din momentele lor cu aparență armonioasă erau de cele mai multe ori sterile, ca și cum cuvintele pe care le schimbau ar fi constituit tributul fricii de tăcere. În general, cuplurile suplinesc monotonia rutinei cu astfel de dialoguri deoarece în sânurile lor se strecoară ușor bănuiala că s-au înscris în relații eșuate. Iar apropierea tot mai alertă a senectuții are drept consecință verbalizarea, la un moment dat sau chiar de mai multe ori, a acestei…

Leanța trăia într-o lume minusculă, lumea ei interioară, populată de orgolii duse până la absurd, de inflamații care sfidau discernământul, de o iubire oarbă față de nepoata ei și de uri la fel de oarbe, cu accese violente până la limita crimei față de toți ceilalți, o lume cât o monadă din care nu se lăsa evacuată nici în ruptul capului. Orizontul acestei lumi se lărgea puțin, abia sesizabil, cât să cuprindă o societate la fel de minusculă, oameni naivi și ipocriți, gata oricând să își…