fiicei mele



ea e una dintre acelea care înțelege mărimile cochiliilor



decupează ferestre pe tavan

coboară din primul anotimp

și face lumină



înlăuntru

împrejur



până la cer și chiar dincolo de toate tăcerile



ca o floare de regină a nopții ce adoarme soarele

adaugă nume exotice străzilor încă neumblate



când mă strigă orașul e îmbrăcat în rochie de mireasă

prin buzunare îmi cresc fire de iarbă

apoi…

te chem precum camera în care am locuit

clandestin

ca să-mi înveţi sărutul



privește cum secundele se leagănă

parcă ar fi gigantice femei cu sâni voluptoși



cum ne adunăm într-un punct

la capătul liniilor ondulatorii ca niște cătușe



nici nu știi cum arată un bărbat

pregătit să își topească creierul



cad în tine

să te ridic



în momentul acela zâmbești



îmi desfaci fricile

și-ți simt mâna cum aleargă…

îmi amintesc cum a căzut ultima sămânță

crescută în unghiile mele

cu teama frigului de afară



a intrat în carnea ta fără să știu

printr-o fereastră deschisă de dumnezeu

în grădina unde te jucai îmbrăcat în pantaloni scurți



mi-ai atins urechea tocmai când mă întrebam

dacă știi cum e să atingi o poetă

pe glezna unde au păscut hergheliile lunii



cineva mi-a șoptit că în ochii tăi crește un templu

de câte ori îmi rostești…

îl văd cum sărută măduva poeziilor noastre de dragoste
poartă în buzunar limba hașurată de atâtea străzi paralele
oricât ar lăsa perdelele
aerul se deghizează în bucătar
și îl ispitește cu o linguriță invizibilă

însetat
repetă în gând toate literele lumii

stelele iau foc
și curg în orașul crescut pe trupul lui
până când interiorul se dilată
cât un munte cosit de cer