Buimăcit în casă nimereşte...

Ăsta-i bun doar de culcare!

Urlă soaţa-n gura mare...

Tava goală-n ceafă îl trozneşte,

Omul nostru-i mut şi tace...

Rupta-i patul!Ce faci drace?

Uiţi cum ai ajuns acasă?

Lung să stai de-acum sub masă!

Lung să stai de-acum sub…

Am mers adesea pe străzi înnourate,

numai de stelele cerului bine luminate.

Ascultam cum vântul râde de mine,

este mai frig, o altă ploaie acum vine.

Floarea este tristă, grădina este cheală,

nu mai zboară nici o frunză, nici o petală.

Multe imagini vii de atunci și de acum,

știam imensul bal al toamnei…

călători

pe inițiatice drumuri…

hârșâitul vibraţiei pizmei

deschide-n inimile rapace

palmele galbene

de ruscuțe.

martorii desculți

ai tăcerilor

surzi îs la chemarea adâncului;

prin sandalele lor,

prinse de crengi,

filtrată-i lumina.

așteptând

zile mai bune,

ciugulim ce găsim.…

zboară ochii

pe aripi de dor

cutreierând lumea

până la distanţa

spre care praştia

îşi tensionează lumina

simţ ciudat

strigăt

de piatră grăitoare

doar atât

cât să nu înfrângă

gravitaţia însămânţării

numai

clipa ieşirii din casă

se pare

că a început concertul

cântărilor nesfârşite

purtând papuci de aer

îmi aşez

privirile-mi blânde

pe strunele

harfei…

VINUL TINEREȚII 

Un singur dar, dar câte glasuri ale zorilor... sfărâmau  munții...

PRIETENIE

Fiorul dragostei ce rodește inimi înrădăcinate în palme vibrânde

CREDINȚĂ

Aripa visului crescută din puterea dragostei răstignite

VIAȚĂ

Darul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pătrunzându-ne

VIS

Dorul sufletului făgăduit…

În odaia noastră mică frigul a pătruns,

La pieptul tău adesea m-am ascuns.

Fâșii de ceață gonesc o rază de Soare,

Un vuiet prelung vine din depărtare.

Toamna cântă trist pe multe game,

Amintirile toate vor iar să mă cheme.

În odaia noastră mică focul încet arde,

Pe la geamurile casei ploaia rece…

Visele fac ca viața noastră să devină reală!

de DANDU BRIEL. ( Autobiografic )

    Niciun om nu ar trebui să-și  trăiască viața fără vise de la naștere și până la plecare. Visele sunt cele care ne definesc, ne personalizează , ne împlinesc și nicio slujbă sau meserie nu are farmecul și substanța lor. Am ajuns la concluzia că visele sunt de fapt partea reală și personală a vieții noastre plină de rutină. Fără ele am trai viața…

Sufletul pietrei este greutatea ei reală

închisă în mărimea ei

sau poate viaţa osului

a osului care nu vorbeşte

sărutându-mi camera şi pe mine

zi şi noapte...

Sufletul pietrei este greutatea ei reală

închisă-n ochii mei

atunci când pleoapele…

Stropii rebeli, azi, sărută asfaltul,

Iarba se ascunde sub frunzele reci,

Pași-mi, sub umbrelă, învață saltul.

Ai grijă, te rog, și tu, pe unde treci…

În parcul umezit, singurătatea

Numără stropii nervoși, zburdalnici, seci.

Se-ntinde toamna dură în cetatea

Ce ieri era precum un călduț tablou

Și-și scutură haina-n banalitatea

Galbenului scris în parc, fără stilou.

Doar felinarele sunt…

apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru…

Te caut nu te găsesc

te ating și nu te mângâi

te îmbrățișez și te pierd

te chem și nu ascult

e dificil să stai 

să nu respiri

e greu să miroși parfumul

și să nu-l atingi

mă uit la tine

tu nu te uiți la mine

ochii tăi două oglinzi

de apă transparentă

totul e doar praf

dispersat în vânt

O sacrificare fragilă 
care moare în fiecare noapte
și se rotește în fiecare dimineață
pentru a se renaște.

@Lenuș

Poate-n toamna zilei de ieri

Vântul a fredonat postum

Frunzelor adormite-n în seri

Reci și triste, ca și acum.

Eu mă încurc printre tăceri,

Lumina renaște din fum.

Poate-n toamna zilei de ieri

Vântul a fredonat postum.

Octombrie, cu trei păreri,

Argumentează cum, necum,

Ruginii-apărute în meri,

Că toamna-i din nou pe podium.

Poate-n toamna zilei de ieri……

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă,…

Se scurg clipele printre labirinturi,

Rătăcite printre crengi desfrunzite,

Atinse de vânturile neîmblînzite,

Merg agale printre triste uscături.

Cad peste noi multe frunze ruginite,

Înviate de ale păianjenului țesături,

Simt deseori ale ploii reci picături,

Adun câteva flori triste, de frig…

Firul de păianjen

Imagine

De cădere în tine.

Tavanul camerei

Nu mai există

E doar o metaforă

Deasupra patului tău

Marin Sorescu...



Scară fără sfârșit

Fară trepte de suire.

Cerul îți cheamă …

Mă scobor spre buticul lui Vlad.

La tejghea, o apariție nouă: brunetă, minionă, imberbă și cu niște ochi mari, negri și plini de o nevinovăție plină de-o candoare care l-ar dezarma, făr doar și poate, și pe Jack Spintecătorul.

Ce să fac, cum să fac?

Zic s-o iau pe ocolite. Mă apropiu tangențial, ca tigrul bengalez de gazelă, mă fixez cu privirea în pupilele negre ale neprihănitei prăzi precum șarpele Kaa, și emit:

– Vreau să-mi dai un rendez…

Mulţimi de frunze colorează vântul

şi clatină crengile copacilor,

în fiece an face pe savantul

trăgând după el şiragul norilor.

Iritându-se pe a lor culoare,

se mai răzbună norii din când în când

pe capriciosul vânt ce nu îl doare

de flori, de frumuseţea verii,…