Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

-Nu mai tremura, Mihăiță mamă, că nu ești singur!!! E ultima oară când mai porți ștrămpălăi în vreun spectacol al „Teatrului Muzicant”!! Ți-o garantează Cimpoieșu...—ca apoi să urle și mai tare—Galeria-i a ta, Mihăiță!!!
Din tremurăturile și plecăciunile slugarnice, Mihai Secu își ridică surprins ochii, doar pe jumătate, ca să nu își strice definitiv empatia rolului. Vreo două-trei secunde, cât să nu bage nimeni de seamă, îl vedea pe Cimpoieș dirijându-și echipa. Trecuse o săptămână de la ciudata întâlnire și, nici prin cel mai sinistru vis nu își imaginase că acesta se va ține de cuvânt și că avea să îi facă o astfel de vizită, și nu singur, ci însoțit de întreaga galerie a Câinilor Negri. Îl vedea cum își îndruma cu gesturi mobilizatoare și vioaie susținătorii cu care venise, iar în același timp îl auzea și pe regizorul de culise cum comenta în radiotelefoane:
-Ce boala se întâmplă în sală? Se ceartă careva pe acolo?!
Răspunsul îi veni imediat în urechi, atât în cele ale lui, cât și în cele ale lui Mihai Secu, și într-ale celor care erau prezenți pe scenă: Nabuccodonosor și Abbigaile, prin intermediul câtorva tobe și a unor voci bărbătești, prompte, dar cam nesincronizate:
„Mihăiță, nu uita,
Galeria e a ta!
Mihăiță, nu uita,
Gașca e de partea ta!!!”
Lozinci care se tot repetau, și nu se puteau minți că nu le auzeau. Printr-o crăpătură a cortinei, cu băgare de seamă, ochii iscoditori ai regizorului de culise studiau semiobscuritatea sălii. Atât cât putea observa dincolo de bătaia reflectoarelor care îl invadau atât pe el, cât și întreaga scenă, zărea un individ voluminos care mobiliza alți indivizi anume; o femeie, sau domnișoară, plasată la marginea rândului, cel mai probabil una dintre tinerele hostese, ducea negocieri firave cu cei care deranjau bunul demers al lugubrei operei; un spectator ciudat, îmbrăcat cu un tricou cu semnele vreunei echipe de fotbal, dădu să o așeze în poală. Fata renunță la orice discuții, retrăgându-se din imensa încăpere. Tobele încetară, iar odată cu ele și înștiințarea unui anume Mihăiță, că avea o gașcă și o echipă de partea lui. Ultimele detalii pe care le mai remarcă regizorul de culise prin cortina găurită și mâncată de vremuri fură o doamnă cu un coc imens și cel mai probabil lângă ea fiica acesteia, ridicate în picioare și explicând amândouă deodată ceva cu oripilare, încă o melomană înzorzonată în cap cu pene de păun ce se certa cu alți membri ai grupului, o bătrânică ce îl dojenea pe un suporter mai tinerel care se săruta din când în când cu o fetișcană ce părea mai în vârstă decât dânsul, și un domn subțirel, cu papion, care tocmai refuza o doză proaspăt deschisă de bere, fiindu-i întinsă parcă în semn de bună socializare și împăcare, căci încântătoarea hostesă, tânără, brunetă, și cu ochii verzi, ce gâfâia în urma fugii insistente, i se adresă:
-Un grup de huligani fac scandal în sală. Am încercat să îi calmez, dar m-am ales cu tot felul de declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Eu una acolo, nu mă mai duc!...
Regizorul de culise îi făcu semn ca să aștepte nițel, și anunță prin radiotelefon:
-Intră corul! Dați-mi reflectorul numărul nouă!
Se întoarse apoi spre tânăra fată, nevinovată, studentă, ce își câștiga și ea cum putea banul:
-Eu nu știu ce-i de făcut. Directorul nu-i în localitate, și pe mine au picat toate atribuțiile. Eu pe negociatorul cu ei nu o fac! Du-te și spune-le că dacă nu se calmează vom fi obligați să chemăm poliția!
Fata se panică. Nici măcar nu voia să audă. Îl lămuri scurt și tăios:
-Da’ ce-s nebună?! Să mă mai ceară vreunul de logodnică???...

Grupul bărbătesc de coriști, orgolioși întocmai unor bătrâni, intrară și începură să cânte niște ode triumfale. Vocile lor erau atât de dominante, încât vag răzbăteau până la ei la scenă niscaiva zvonuri răgușite, care se lăudau cumva că erau o echipă, că aveau valuare, și că erau echipa cea mai tare. Din când în când mai răzbăteau totuși până la ei și câteo tobă, sau vreun țipăt strient de fluier. Protagoniștii scenei își dezlipeau din ce în ce mai des ochii de pe dirijor și scrutau prin pătura luminii anemice mijlocul sălii. Dacă ar fi fost situați în imediata apropiere a scandalagiilor, l-ar fi auzit pe Cimpoieș certându-se cu o doammnă ce purta o pălărie înzorzonată cu niște pene gigantice de fazan, pe Socoloveanu cum îi îndemna pe cei de la multiplele balcoane să le mai tacă fleanca, pentru că dacă nu știau despre ce era vorba, să nu se amestece ca muștele prin tot felul de rahați, căci ei erau acolo cu un scop, să îi facă lui Mihăiță al lor dreptate, pentru că era unul dintre cei mai buni cântăreți din Europa, nu ca ei, niște neputincioși ascultători. De furie, Socoloveanu sări peste orgoliul și decizia lui Cimpoieșu, și dădu din proprie inițiativă o nouă comandă, țintindu-i cu ură pe cei care îl deranjau de la loje:
„Nu stați la balcoane,
Că muriți de foame!”
Galeria prinse curaj și înepu să le intoneze celor de la etajele semi-inelare scandarea respectivă, care era destul de puternic rostită ca să îl facă pe dirijor să își întoarcă privirea înspre ei din când în când. Între timp, regizorul dădea de zor telefoane după directorul mare, care era de negăsit, aflat pe undeva prin țară, cel mai probabil pe la vreo colaborare. Dădu pe urmă ordine secretarei să apeleze de urgență la poliție, pentru a fi ajutați la buna desfășurare a spectacolului. Hostesa cu picioarele suple și tocuri de invidiat nici nu voia să audă de reîntorsul în sală ca să își exercite tote talentele ei în domeniul diplomației, căci cererile de prietenie, cererile de logodnă și măritiș excelau, nu le mai putea nicicum ține față. În disperare de cauză, regizorul de culisă făcu apel la șeful mașiniștilor, ca să își cheme ceva oameni și să intervină cu strictețe în mijlocul grupului perturbator, ca să îi forțeze să se reîntoarcă la liniște și disciplină. La început, cu o figură marcată de calm și seriozitate, sortită omului căruia i se dădea din plin importanță, șeful compartimentului tehnic se uită prin ruptura cortinei ca să vadă despre ce era vorba. Râse isterizat după ce văzu indivizii voluminoși, sau înfiorători, ce se manifestau desincronizați, purtând cu demnitate tricourile echipei de fotbal ale diviziei A, a Câinilor Negri. Se întoarse și rânji forțat, asigurându-și regizorul că nici măcar prin gând nu îi trecea să se vâre în așa ceva. Regizorul începu să i se răstească, așa cum îi era firea când vorbea cu vreun individ mai neînsemnat, amenințându-l cu întocmirea anumitor referate. Șeful mașiniștilor îl privea cu răceală, și îi explica cu fermitate că nici măcar prin intermediul unei triplări a salariului lui auster, nu s-ar fi implicat în așa ceva. Că se bucura în secret și îi râdeau ochii a panaramă că în sfârșit i se întorceau toate necazurile și regizorului pe cap, o lăsă la latitudinea adâncă a sufletului său. Gândurile îi spuneau că venise și clipa plății, cu vârf și îndesat. Din cauza celui pe care îl avea în față, care îl ruga acum terifiat să intervină, își pierduse un sfert de salariu atunci când i se făcuse o plângere că fusese prins aproape turmentat la locul de muncă. Din cauza plângerii scrise, cu tot cu număr de înregistrare, consiliul administrativ hotărâse să se închidă definitiv și minunatul bar din foaierul teatrului, spre adânca nemulțumire atât a publicului, cât și a lucrătorilor onorabilei instituții, rămânând singurul focar de cultură din întreaga țară fără un bufet acătării, de trebuiau onorabilii melomani ca în timpul pauzelor dintre actele spectacolelor să iasă în fugă afară din clădirea voluminoasă, să treacă peste drum, și să consume ca tot omul un coctail în vestita, mai nou, bodegă, intitulată „La Feroviarul Vesel”.
-Du-te, domnule! îl contrazicea șeful compartimentului tehnic pe regizorul de culise. Intervin-o tu, dacă te ține! Singura intervenție a mea și a oamenilor mei va fi de-abia atunci când va trebui să ridic cortina, sau să înlătur vreun scaun de pe scenă.
Regizorul ar fi vrut el să îl scuture și să îl muștruluiască nițel de să-i meargă fulgii, însă situația nemaiîntâlnită din sala de spectacol îl făcea să îi acorde maximă întâietate. Nu știa cum să repare impedimentul. De oprit spectacolul nici nu putea fi vorba, se gândise să se ducă el în persoană până la grupul de derbedei și să se ia cu ei la harță, dar dacă hostesa nu avea curajul necesar, căci ea era însărcinata cu sala de spectacole, el ce să mai caute acolo? Nu îi mai rămânea decât să aștepte venirea tardivă a poliției.

Octogenara bătrânică, trecută în viața ei prin două conflagrații mondiale de proporții, și pe ultima o ținea deosebit de bine minte, regreta amarnic venirea altor mentalități și a altor vremuri, cu iz de schimbare, iar una dintre ele o trăia în direct, acum, în această sală. Își punea cu afront și nedumerire întrebarea, de ce s-au răsculat țărănimea și clasa muncitoare la curțile regale. De ce nu au lăsat monarhia în pace? Nu era mai bine ca teatrul să fie dat doar la palat și doar pentru înalta protipendadă? Ori pentru publicul atent selecționat, care intra în sacrul lăcaș îmbrăcat la frac, costum sau rochie de seară, așa cum își aducea ea aminte din anii copți ai tinereții. Și iată-i acum—se uita spre membrii galeriei destabilizatoare—intră care cum are pofta inimii în teatru, îmbrăcați în tricouri și vestimentație sport, cu fețe suspecte, de te temi de ei și când sunt încătușați și excortați de poliție—concluziona bătrânica, ruptă cîndva din cercurile înaltelor elite. Mică de înălțime, deloc gârbovită, subțirică, cu o pălărioară elegantă, cumva epocală, se ridică în picioare într-o manieră demnă, aproape înțepată. Uită cu totul de spectacol, și li se adresă cu o dojană civilizată celor care vandalizau amprenta profund teatrală a actului artistic, cu un ton aspru, dar diplomatic, făcut cumva întocmai cum era obișnuită să țină prelegeri studenților pe la seminare, atunci când fusese decan universitar:
-Ar trebui să vă rușinați de exemplul vostru nedemn, imoral, lipsit de etică și bun simț, de comportamentul acesta deplasat, de derbedei. Aici e teatru, nu maidan—îi certa bătrânica, cu niște ochi de bufniță ofuscată, fără discriminare, pe fiecare în parte. Lăsați lăcașul ăsta sfânt în pace, nu îl pătați, nu îi lezați și mai mult demnitatea, și așa diminuată...
Nu o auzeau decât cei vizați să o audă, căci orchestra sufla de sfida acustica renumită a sălii, iar corul cânta până la răgușire. Parcă până și venerabilul ansamblu de balet își pierduse pentru puțina oară sincronul, căci harababura de la jumătatea adâncită a sălii nu le era atât de deranjantă, cât inedită și interesantă.
-Ce vrea, mă, bunica asta??? se enervă Socolovenu.
Bătrâna se leză și mai abitir:
-Bunica asta a fost cândva guvernantă la curțile regale, a scris două manuale ale bunelor maniere, are un volum imens de poezii, de și acum îl poți găsi prin librării, am publicat un manual de gestionare a resurselor umane, și acum utilizat prin universități, bunica asta...
Nu mai apucă să îi etaleze interminabilele realizări, căci Socoloveanu își lovea coastele cu coatele și îi cotcodăcea. Cimpoieșul se văzu nevoit să intervină, își invitase acolo galeria ca să îi susțină un prieten totuși, nu ca să i se dedea la acte de maidan:
-Doamnă scumpă, am venit aici ca să contracarăm o mare nedreptate, să susținem una dintre cele mai valoroase voci, nu numai ale „Teatrului Muzicant”, ci chiar a unei Europe întregi, poate chiar și mai bine, pentru că din cauză că a băut un pahar de apă rece și i-a răcit vocea, ăștia, mai ales șefu’ ăla al lor, vreun tocilar, sau ce dracu o fi, l-a pedepsit, l-a îmbrăcat în ștrămpălăi și i-a dat un rol de sclav, l-a pus să se umilească cu nenumărate plecăciuni...
-O lipsă mai mare de decență mai mare ca acum, într-un sanctuar sacru ca acesta, încă nu am văzut! continua guvernanta regală. Să călcați în picioare, să persiflați însemnătatea simbolică și spirituală a unui spectacol, să ponegriți...
-Doamnă, cântărețu’ de care vă pomenesc este nimeni altu’ decât Mihai Secu!... făcu o pauză ca să obțină efectul dorit, dar efectul se lăsa de dorit. E unul dintre cei mai tari „operetiști” din teatru’ ăsta, și din lume chiar. Spuneți și dumneavoastră, e posibil ca antitalentatu’ ăla bărbos să capete rol de rege, și unu’ dintre cei mai tari interpreți, cu o voce de aur, dar ce prostii vorbesc eu, cu o voce de Swarovski, de cristal...
-Las-o Cimpoieșule, nu te mai pune cu neinițiații! dădu Socoloveanu din mână a lehamite.
-Indolentule! îl certă bătrâna, strângându-și din ce în ce mai mulți adepți care îi țineau partea.
Încurajat de Socolovean, Drăgan Cimpoieșu nu se lăsa nici el mai prejos:
-Doamnă dragă, dacă l-ați fi văzut pe băiatu’ ăsta cum ne cânta la școala profesională, înmărmurea coru’ uteciștilor, nu alta. L-au chemat să facă parte din programele artistice ale Căminului Cultural, până și cei mai a dracului insensibili îi înmărmureau la cântare...
-În locul vostru aș părăsi de urgență această sală. Ar merita să fiți închiși, și să nu să vă mai dea drumul vreodată pentru blasfemiile pe care le-ați adus azi...
-Așa e, așa e...—îi dădea dreptate melomanii din preajmă.
-Așa o rușine adusă unei trepte sociale intelectuale rar mi-a mai fost dat să văd, un afront care ar trebui mediatizat, ca să ia seama o țară întreagă, huliganilor...
Lui Cimpoieșu îi năvăli tot sângele în obraji. Rari erau cei care se încumetau să îl înfrunte, doar mătăhăloșii din galeriile concurente: Rudarul, Partizan, Haiduc, dar acum, întreaga lui reputație de șef de galerie neîndurător, era în cel mai iminent pericol de a-i fi ponegrită. Nu mai putea să îndure minimalizările drastice venite din gura unei bătrâne. O privi cu ură, uită pe loc de teatru și de maniere, se întoarse către galerie:
-Ce vrea, mă, bunicuța asta??? Ce tot îndrugă acolo? Pfoaaai, să-mi facă ea mie una ca asta.
Făcu galeriei semne ample de îmbătbătare și dădu tonul la un slogan, indicându-le-o pe bătrână. Tobele se reporniră să răpăie, adăugându-li-se și fluierele. Vocile bărbătești, răgușite, ample, răstite, începură să o intimideze pe bătrânica de peste nouăzeci de ani:
„Hău, hău, hău... hău, hău, hău...
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham... ham, ham, ham...
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Bătrânica și ceilalți proetestatari din preajmă ori se intimidară cu totul, ori nu li se mai auzeau vehementele argumente. De însuflețire, Cimpoieșul făcea semne galeriei să se îndrepte cu fața spre scenă, și îi zorea cu brațele pe absolut toți cei ai lui de față ca să scandeze binecunoscuta lozincă. Se înflăcărară la unison. Pe lângă fluiere și tobe li se alăturară flașnetele și gălăgioasele vuvuzele. Dirijorul se uita dezorientat, plimbându-și părul vâlvoi când la oamenii lui, când la cei care iscau larma din sală, dând privitorului impresia că se ocupa cu dirijatul a două orchestre. Câțiva instrumentiști se ridicară de pe scaune și își scoaseră capetele curioase afară din fosă. Șeful de partită le făcu semne isterice să se reașeze. Nu voia nicicum să fie răspunzător pentru situația creată, clauzele fișei postului și îndeplinirea lor îl speriau mai tare decât gălăgioșii din sală. Aceleași semne de nedumerire dădeau și coriștii, iar scena falsei morți a lui Nabucco se duse pe apa Sâmbetei. Se transmiteau și insistențe, mai cu vorba bună, mai cu amenințări din partea regizorului de culise, că spectacolul trebuia continuat, predominând cu tărie stihurile amândoror orchestre. Notele groase ale orgii tubulare se împleteau cu șuierăturile subțiri și crizate ale fluierelor din sală, urletele tromboanelor și ale trompetelor erau dublate de strigătele de bravadă ale vuvuzelelor, tânguitul viorilor erau cumințite pe loc de larma flașnetelor, țipătele isterice ale timpanelor erau calmate de răpăitul tobelor, anemismul harpelor amuți la un moment dat atunci când o petardă cu confeti bubui sub unul din scaunele spectatorilor, toate aceste sunete se întrepătrundeau, formând o disonanță supărătoare, predominată cu succes de glasurile bărbătești, eroice, ale câinilor negri din sală, cu niște ritmuri barbare, menite să ajungă prin vitejia lor până la urechile zeilor, la Zamolxes în persoană, amintindu-i de glorioasele învingeri pe care le adunaseră cândva străbunii, sculându-l cumva din somn de către contemporanii autohtoni, născuți în sacrele văgăuni ale Carpaților, care uitaseră subit și de Mihăiță, și de bătrânică, de teatru, de spectacol, de frumoasa hostesă cu părul negru și ochii verzi ca turcoazul, cerută mai mult ca niciodată în căsătorie, de doamna cu cocul înalt și minunata ei fiică cu ochii albaștri ca sinceritatea cerului, de altfel, doamna cu cocul înalt își pierduse până la urmă și floarea de popcorn ce i se înfundase cândva în părul mătăsos, și se etala acum cu ostentație pe covor; căci pe suporterii echipei naționale Câinii Negri nu îi mai interesau decât să își ducă pe cele mai înalte culmi cântul sacru:
„ Hău, hău, hău... hău, hău, hău...
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham... ham, ham, ham...
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Mai mult de trei sferturi din orchestră încetă să mai cânte, recunoscându-și învingerea, și zeci de capete curioase ieșeau din fosă ca să privească orgia. Conducătorul orchestrei încă mai continua să dirijeze. Șeful de partită tempera cu stoicism orchestra, căci cândva fusese chemat să dea socoteală în consiliul disciplinar pentru întârzierea la un spectacol, iar acum își ducea cu profesionalism, devotament, și îndârjire treaba până al capăt, ținând în frâu cele două viori, o harpă, un flaut, o dubă și nicaiva clarinete care mai continuau să cânte, o miniorchestră fragilă, alcătuită din câțiva absolvenți ai conservatorului, ce aveau dezideratul de a se face remarcați și de a se impune, sau a celorlați pătimași, care poate că avuseră și ei onoarea de a se confrunta cu vreo comisie de disciplină, din moment ce cântau cu atâta spor, în panica de a-și salva bugetul și așa mult prea auster. Pe scenă, corul bărbătesc încetase de mult, doar Mihăiță își ducea cu obstinență treaba până la capăt, ca să demonstreze tuturor celorlalți că el nu avea, Doamne ferește, vreun amestec în toată tărășenia. Cântau și câteva soliste, cu glasuri sclifosite, iar cele câteva balerine rămase rătăcite nu îndrăzneau încă să iasă afară, căci fișa postului le era menită uneori să gândească în locul lor, și le era uneori deosebit de răzbunătoare.
De-abia când spătarul unui scaun pârgui cu niște gemete asemănătoare unor vecine de la bloc bătute fără regrete de către soții lor, Câinii Negri își încetară scandările, și privirile tuturor învinovățeau greutatea excesivă a lui Socoloveanu, care frânse obiectul catifelat fără îndurare, căci burta vinovatului făcuse nenumărate curse atunci când sărise, deblocând forțat minusculul spațiu dinte spătar și burdihanul acestuia. Ușile se izbeau larg, iar cei cincizeci de suporteri ieșeau în liniște, cu demnitate, ori lovind încă cu ostentație în tobe. Ca un ultim semn de rămas bun, Drăgan Cimpoieșu se uită la ultimul corist rămas încă pe scenă, ce mai cânta încă, și îi urla din depărtare din absolut toți bujocii:
-Să le fie altădată cu luare de minte, Mihăiță mamă, să nu se mai ia nimeni de tine. De-acum înainte poți să bei câtă apă rece vrei!!!...

Instinctul antifatal al Cimpoieșului îl făcu să își mâne echipa afară din teatru exact la vreme, căci dubele jandarmilor soseau treptat , sigur, și cu țârâita. Unele dintre ele își aveau chiar și girofarele în funcțiune. Nu mai aveau pe cine înhăța, căci echipa Câinilor Negri se dispersa în mai multe direcții, în maniere pașnice, fiecare la casele sau la propriile lor treburi. Din când în când mai răzbătea câte-o tobă izolată, câte-un fluier, câte-o vuvuzea, pe cei din imediata lor apropiere jandarmii îi mânau cu zâmbete și vorbă bună, căci nu se mai confruntară cu un asemenea caz înainte... Din când în când le mai răsunau în urechi și câte-o scandare, venită din piepturile vreunui grup fragil, izolat:
„Olee, ole, ole, oleee...
Ceaușeeescu, nu mai eee!”
Dar jandarmii nu puteau interveni în destrămarea unor grupuri pașnice, care își manifestau jovialitatea într-un spațiu public, neutru față de cel pentru care fuseseră chemați să intervină.
Se mai întâmplau și incidente, destul de izolate. Un jandarm grăsun își împlânta cu vehemență palma în pieptul unui protestatar, în cel al firavului Fățău, care, din dorința de afirmare, căci de-abia fusese primit să fie membru într-o galerie destul de exclusivistă, se apucă să convingă organul că îl înțelegea că se chinuia din răsputeri să impună ordinea pe stadioane, dar că aici, în cartier, chiar și în „Teatrul Muzicant”, el făcea legea. Jandarmul îi împlântă palmele în piept și așa îl împinse de făcu vreo patru pași în spate, fără să mai schițeze vreun zâmbet:
-Cară-te, mă, schilodule, acasă!
De acolo fu primit de Cimpoieșu, care îi cârpi o palmă după ureche atât de răsunătoare, de îi făcu un rău mult mai mare decât împunsătura organului, jignit că Fățău tot dădea în locul lui tonul la represalii. „Să stea la rând până s-o impune, mucosul, că și eu am stat cu anii în galerie până la investirea mea în funcție”! Îl luă și Gina la rost, iubita lui romantică, cu cinci ani mai în vârstă, de îl putea modela după cum îi era voia:
-Mă, boule—îl înșfăcă de guler, ferindu-l atât de furia jandarmului cât și de cea a lui Cimpoieșu—treci boalii acasă, luatea-r dracu să te ia! Și să nu mai ieși de sub cuvântul meu, ai înțeles? îl certa roșcata creață, cu superbii ochi albaștri, arătându-i arătătorul a avertizare.
Un alt incident, tot mic și izolat, fu atenționarea dată de un alt jandarm din fluier lui Socoloveanu, prea departe ca să mai fie muștruluit verbal. Undeva, la colțul străzii, postat în dreptul ușii unei demne băcănii, obezul simțea nevoia să își ușureze un jet fierbinte, ce îl sâcâia de o bună perioadă de timp, căci cele șase beri pe care le băuse își cereau dreptul la evadarea din burdihanul pompat. Fluierătura isterică îl întrerupse din treaba mică, salvând atât ofuscarea opiniei publice, cât și pe cea tardivă a proprietarului de chioșc, care și-ar fi descoperit cu câteva ore mai târziu o baltă în fața igienicei gheretei.
Singurii rămași să dea declarații despre indezirabilul eveniment , fură administratorul teatrului și regizorul de culise. De dincolo de ușile nobilului edificiu răzbăteau suavele ritmuri ale muzicii verdiene. Viața anostă se întorcea la normal. Din când în când, din depărtări, mai răzbăteau câteo vuvuzea, ori câteo tobă, ori niște glasuri hotărâte, bărbătești, menite să mențină vigilența pe străzile cartierului:
„Oleee, ole, ole, oleee,
Ceaușeeescu, nu mai eee”...

Luni și Marți, zile de wickend peste edificiul impozant, care dăruise comunității o săptămână întreagă de cultură. Singurul episod care se voia cu orice chip să fie tensionat avea loc la etajul al cincelea al imensei clădiri, iar cele patru persoane tratau momentul cu atitudini și temperamente diferite. Cei mai ofuscați, cu ochii behăiți după lunga noapte nedormită, îndoctrinați de clauze ale regulamentelor de ordine interioară, de contracte colective și individuale de muncă, de strictețile impuse de fișele de post, erau șeful corului și regizorul de culise. O noapte întreagă stătură în cabina portarului, discutară, dezbătură și întocmiră un referat de toată frumusețea, și întregul act, cu tot cu număr de înregistrare, îl privea doar pe Mihai Secu. Însă, spre marea ofuscare a celor doi zeloși, directorul mare al Teatrului Muzical, o vie enciclopedi a a țării, decorat și cu titulatura de doctor în domeniul culturii, din poziția sa în care stătea, cu picioarele încrucișate sub masă, ținând cu dinadis și grijă să i se vadă pantofii italienești de firmă, pantalonul de costum călcat la linie, sacoul deschis la nasture, isigna pe care nu uitase să și-o înfingă în guler, ce trăda cu ostentație simbolul unei mari elite, papionul vișiniu, care făcea cu succes contrast cămășii alb imaculate și a costumului deosebit de negru; citea, și mai râdea câteodată, controlându-și cu greu izbucnirile. Trabucul scump, fin, urmat de fumul de un luciu argintiu, îi dădeau o aură și mai impunătoare, și mai nobilă. De la râsul sincer, natural, cu izbucniri sporadice, trecea rapid la sobrietate, străduindu-se să se enerveze din cauza gravei situații, citind interminabilul referat cu voce tare pe alocuri:
-„Nenumărate plângeri mi-au fost făcute și de Botezatu Miruna, angajata Teatrului Muzical pe postul de hostesă, care a avut neplăcerea de a fi cerută de mai multe ori de mireasă”...
Începu din nou să râdă, cam tâmpește în conformitate cu concluzia celor doi, însă aceștia nu îndrăzneau nici măcar în gând să i-o spună. Râsul directorului încetă, ca să îi revină și mai tare, citind cu întrerupere din cauza sughițurilor:
-...„iar dacă încerca... să atragă atenția celor implicați în acțiunile destabilizatoare... era luată în brațe cu de-a sila, și mângâiată pe păr cu... finețe”...
Directorul râse ce mai râse, în acompaniamentul zâmbetelor lui Mihai Secu, după care trecu la răsteli cu bruschețe, speriindu-i pe toți cei de față, dar vizându-i în mod special pe cei care își pierduseră toată noaptea cu întocmirea procesului:
-Avem atâta de muncă, și atât de puțin timp de pierdut, și ia uite cu ce ne ocupăm noi, cu ipostaze demne de Stan și Bran!!! Eu îmi strofoc creierii să vă scot dintr-un buget auster, am fost la Electrica, taman la București, pentru o sponsorizare, pe care, permiteți-mi să mă laud, am și obținut-o, iar voi mă luați cu baliverne!!!... Ce-mi propuneți să fac în acest caz???
Regizorul de culise îi răspunse cu nesiguranță, neîndrăznind să îl privească în ochi:
-Pe mine doar m-au rugat să intervin, eu nu am nicio vină, și dealtfel... m-am cam săturat să înghit eu boroboațele altora...
-Tu ce propui? se întoarse brusc către directorul corului.
-Eu propun să îl sancționăm pe Mihai Secu cât mai drastic!
-Propui!! Propui!!! urlă la el doctorul în cultură, recunoscut ca ca unul dintre cei mai incontestabili regizori ai țării, trântind teancul bogat de hârtii incriminatorii întocmit peste noapte de blatul mesei scumpe de mahon, de făcu să sară câțiva stropi de apă din vaza superbă de cristal venețian și, odată cu ele, își luară rămas bun de pe tulpinile lalelelor olandeze și câteva petale. Mă luați cu tot felul de superficialități... Mă credeți nebun??? Să știți că la viața mea am dat de tot felul de teste psihologice, și le-am luat pe toate!...
-Să știți că suporterii echipei Câinii Negri au rupt și două scaune!...
-Și ce-au de-a face toate astea cu Mihai Secu?!? dădu directorul instituției drumul la o nouă șarjă de urlete, de își făcu secretara să întredeschidă ușa și să își vâre panicată capul. Îi făcu semne isterice cu scuturatul palmei ca să și-l scoată afară. După ce duduia de aproximativ treizeci de ani ieșise, dând timpul celor patru participanți la aprigele dispute să îi observe superbele picioare, lungi, subțiri, învăluite în ștrampi negri, scoase cu reușită în evidență de pantofii lucioși cu tocuri, dezvăluite și de suberba rochiță mini, secretara își lăsă în urmă și mirosul dârelor de parfum fin. Prinse pe urmă înapoi în palme voluminosul proces verbal:
-Și ce legătură au toate astea cu baritonul Mihai Secu??? Aici scrie că a rămas singurul care mai cânta!
-Păi cânta ca să ne facă nouă în panaramă și ciudă! ridică glasul directorul corului, însă nu ca reproș, ci cu smerenie și umilință.
-Cânta!... îl îngână directorul, dând din mână a lehamite, după care ridică din nou tonul vocii: Cânta pentru că spectacolul trebuia dus la capăt cu orice mijloc, ați omis să expuneți rezumatele ăstea importante, amintite și în regulamentul de ordine interioară!
-Mie îmi suna a bătaie de jos, atât față de noi, față de instituție, dar mai ales față de neprețuitul nostru public! își exercita directorul corului cu vădită teamă abilitățile de orator, cu o voce stinsă, atent cumva să nu sară calul și să își piardă postul de conducere, încercând încă să îi aplice lui Secu o pedeapsă demnă de record peste pedepsele instaurate vreodată în teatru în decursul vremurilor.
-Cânta de unul singur pentru că „show must go on”!!! îl întrerupse pe răstite directorul. Tare mă tem că a rămas singurul profesionist până la capăt...
-Au mai rămas și câțiva studenți din orchestră și niscaiva balerine...—îcerca să își aducă și regizorul de culise aportul.
-Liniște acolo!...
Îi studia cu niște ochi atât de mari, de parcă le dădea impresia celor doi vinovați că voia să îi înghită. Îi ținu mult timp prizonieri în cangea nemiloasă a scrutării, ca să îi distrugă psihologic. Îl apucă pe urmă din nou râsul, psihotic, însă neascuns și sincer. Îl apucă treptat, ca să îi devină unul spasmodic, de își lovea cu poftă palmele de blatul mesei...
-Ce idee mi-a venit, una grozavă... Uf, și eram din cauza inspirației de vreo câteva zile cătrănit.
Îi făcu brusc un semn autoritar, doar cu jumătate de deget, regizorului de culise, impregnându-și pe chip o răceală trecătoare:
-Du-te și spune-le recuziterilor să repaure scaunele ălea!
Regizorul se ridică cu repeziciune, bucuros că scăpase de o muștruluială pe care nu o prevăzuse să i se abată pe creștetul capului. Însă când ajunse cu mâna în dreptul tocului de la ușă fu oprit din nou de director, pe care îl reapucă subit râsul:
-De fapt, ia loc! Am să vă spun și vouă ce idee mi-a venit pe moment...
Își trase nițel sufletul până i se reașeză interlocutorul, și își dădu drumul la un debit verbal deosebit de entuziasmat și jovial:
-Știți bine că eu sunt însărcinat cu întocmirea libretului capodoperei muzicale „Viva la Mama”! li se adresa mai mult celor doi ofuscați, care se străduiau din răsputeri să îi zâmbească. Pe scenă vom folosi, pe o parte a acesteia, un grup de artiști, iar pe cealaltă un grup de suporteri. Vor fi folosite și balerinele din comportartimentul balet, fetișcanele ălea mai tinerele, mai arătoase, pe rol de majorete. Să vedeți ce mai spectacol am să concep!
Directorul ridică voluminosul referat și începu să îl bată repetitiv de masă:
-Am să vă rog insistent să îmi lăsați aici procesul ăsta verbal, ca motiv de inspirație. Să vedeți ce libret o să fac din el!...
Își deschise apoi brațele, pentru ei ca într-un semn de împăcare:
-Ați văzut, dragii mei, ce înseamnă să fructifici clipa? Totul în viața asta trebuie să îți fie un motiv de imitație, o transpunere a prezentului în imortalitate. Chiar și posturile voastre mă inspiră, se poate scrie un roman pe tema asta!
Își luă trabucul din scrumieră, și-l reaprinse, și îl pufăia cu nesaț. Își încrucișă pe urmă picioarele, lăsându-le să i se scurgă pe sub masă, cu exagerare, ca să i se vadă pantofii italienești.
-Luați aminte numai la gestica noastră, a comunicării nonverbale! le zicea cu jovialitate, din spatele rotocoalelor de fum groase. Se indică pe el însuși, punctându-se cu arătătorul în piept: Semnul superiorității! apoi îl indică pe Mihai Secu: Al neutralității! și dădu anemic din mână în semn de lehamite, de-abia pe urmă îi indică cu degetul gros al mâinii drepte pe cei doi pârâtori: Și cel al supunerii și al serviabilității...

Vizualizări: 50

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Ianuarie 7, 2018 la 10:32pm

Vă mulțumesc pentru aceste postări sublime! :)

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/