Bubu doarme. E prima oară de când suntem legați ca doi frați siamezi. Pe o conștiință paralelă, aproape incomprehensibilă, se derulează niște evenimente, trunchiate. N-am timp de asta. Mă duc la geantă și scot pistolul luat de la țigani. Îl privesc mai îndeaproape: e o copie, o replică de la un P 226, un pistol bun, dar în varianta asta mai mult enervează adversarul decât îl oprește. Scot din sacoșa cu chestii luate de la bricolaj bucata de sârmă oțelită. Măsor adâncimea țevii și tai o bucată. Îi pilesc, atent, vârful și-i dau drumul să cadă: se înfige în tăblia de lemn. Înfășor tifonul în fața și în spatele micii săgeți improvizate și o împing pe țeavă. Intră fest, fără joc sau prea greu. Deblochez cele două siguranțe și țintesc în catul ușii. Cu un pufăit, sârma mea s-a înfipt zbârnâind, exact acolo unde am țintit, de la trei metri. Iese greu din lemn. Blochez pistolul și o introduc din nou, adânc, pe țeavă. Nu se vede nimic. Pun pistolul la loc, în geantă, și mă întind în pat. Poate-oi dormi și eu, o țâră.

 

E a doua zi de când filez clinica de psihiatrie. Situată pe un deal, într-un spațiu generos, cu o mică livadă de meri și un parc impresionant, e compusă din trei corpuri de clădiri, cea mai impozantă, și către care duce și aleea centrală, fiind un vechi conac boieresc, naționalizat în secolul trecut. Intrarea se face pe o poartă înaltă, din fier forjat, cu inevitabilul „punct” al portarului și un hol de triaj.

Am ischitit persoanele care intră, sau ies, și mi-am făcut o oarece părere despre programul vizitelor la bolnavi cât și despre turele personalului medical. Don' Director, vine în jur de ora nouă dimineața doar într-o mașină mare, o limuzină pe care n-am reușit să o identific, pleacă cam pe la cincisprezece, probabil pentru a servi masa, și revine, aleatoriu, după amiaza când rămâne până noaptea târziu. Cam acesta este momentul pe care-l aștept și eu. Mai intim!

Fac o vizită la Primărie și, cu una din multele legitimații pe care mi le-am tras la imprimanta lui Nicușor o rog pe domnișoara de la Cadastru să-mi scoată planurile clinicii:

− Suntem doar în faza premergătoare studiului de fezabilitate, dar e posibil, aproape probabil, să extindem rețeaua de gaze și, o traversare, cu acceptul primăriei, a terenului clinicii, nu ar impienta cu nimic...Mi-am permis, pentru deranj... îi dau un pachet. Nuuuu! Dar praful, știu foarte bine ce v-am rugat, doar o mulțumire personală, poate și o cină?

Clipește des, și-așază părul și dispare pe trepte-n sus, către arhivă. Bubu îmi sucește gâtul uitându-se sub fusta ei.

Stau la calculatorul lui Nicușor și privesc data curentă. Nu-mi spune nimic și totuși, calculatorul mi se pare învechit, e prima oară când realizez asta atunci când, după ce am scanat hărțile fotografiate cu mobilul la primărie, l-am pus să-mi facă o compilație 3D. N-avea habar de asta și a trebuit să rulez un Paint 3D. Mă întorc, virtual, către Bubu: ăsta face poezii.

„Brava, mă! Țara arde și baba se chiaptănă! Halal!”

„Ce vrei să fac? vine răspunsul, dacă nu mă lași să fac nimic din ceea ce tu consideri că-i superior, inaccesibil conștiinței mele, doar un biet handicapat în care te-ai rătăcit dintr-o uriașă eroare, pe care vrei, acum, să o corectezi, în stil propriu, așa cum au făcut toți, toți, înaintea ta, fără să mă întrebe, fără măcar să se uite la mine și, o secundă, să mă înțeleagă... fac poezii, cuiva îi plac!”

„ Offf! Măi Bubu, măi... E așa și nu-i așa: Tu n-ai fost ăsta dintotdeauna, oameni răi te-au drogat, au aplicat cele mai mârșave metode de dizolvare a eului unui om asupra ta, iar eu... eu, e logic să-mi apăr, cu ferocitate, bucățica asta din mine care a mai rămas. Poate suntem morți, sau în pragul morții, amândoi, poate visăm și visele noastre sau împletit, dar poate este real și suntem două ființe distincte. Asta-i speranța care trebuie să ne anime. Că existăm, cumva, într-o realitate fizică, din molecule, din carne și nervi, și nu doar impulsuri electrice, sau moartea unei celule când i se sparge citoplasma.”

Meditează și revine:

„ Pare logic ceea ce spui dar...nu mai vreau să fiu dat deoparte.”

Stăm amândoi aplecați pe harta, pe care, cu chinuri, am transpus-o în trei dimensiuni. Stabilim trasee pentru tot ceea ce ne trece prin minte, replici formale, cuvinte cod de înșelare a vigilenței, încerc și un transfer: memorie-memorie, dar nu se poate; rămânem distincți la capitolul ăsta, și e normal, nu îi pot transfera toată experiența mea senzorială depozitată în creierul mic pentru că nu există o compatibilitate, pot doar să intervin pe ocolite prin cerebel.

„ Sory, Bubu! Pe toți dumnezeii mei că după ce termin chestia asta te las să scrii câte poezii oi vrea, dar acum... nu-mi sta în cale că o să-ți pară rău mai târziu!”

 În dimineața celei de-a treia zi îmi iau la revedere de la proprietăreasă, o despărțire lacrimogenă, căci Bubu a participat intens la sesiunile de seven o'clock cu poezii atât din memorie cât și din producție proprie și, cu promisiunea că vom reveni de fiecare dată când vom mai avea treabă în târg, îi mai trag un dos de palmă, ce-i drept mai mângâietor, și-mi reintru în drepturi.

Ne prezentăm la ghișeul portarului cu lecția învățată:

− Domnul Apostu, știți... eu sunt coleg cu el, colegii, Domnu' Director, toți vrem să știm cum se mai simte... am auzit că-i bine, că a trecut peste depresie... decesul, dar poate nu știți... ce tragedie...

− Cum să nu știu! vezi că-i prin parc. Trece, mecanic, datele din buletin într-un catastif imens, îmi pune un ecuson cu „vizitator” și-un număr de ordine și-mi indică: pe-acolo, pe la meri.

Îi mulțumesc și-l caut pe domnul Apostu, cu o altă legendă. Acum sunt o rudă îndepărtată îngrijorată de starea sa de sănătate. Se bucură ca un copil de dulciurile pe care i le-am adus și, la îndemnul meu, mi-arată unde este cazat, cum că este tratat bine, interacționez și cu o infirmieră căreia îi plasez o bancnotă în buzunar: „ca să fie toate bine...”

Mă despart de domnul Apostu și, mergând spre ieșire,... greșesc drumul.

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

Comentariu publicat de Mihail Toma pe Septembrie 13, 2017 la 7:39pm

Detaliile fac diferența!

Comentariu publicat de AureliaAlbAtros pe Septembrie 13, 2017 la 4:05pm

Lasă apoteoza unui an, toamna vieții ne este binețea,

roadele ei sunt cele ce ne pot încânta sufletele

cu zburdălnicia copilăriei, mereu în primăvară!

Era să uit, restul sunt detalii!

Comentariu publicat de Mihail Toma pe Septembrie 13, 2017 la 3:57pm

Ohoho! Dar, dragă, deja suntem într-un ospiciu...așa, mai mare. Ce drum să mai greșim?! 

Involuntar, poate-am reuși să ieșim din mizeria asta, regăsind diminețile fără grija serviciului ci doar a câmpului însămânțat și toamna nu a vieții ci doar cea plină de rod, apoteoza unui an!

Mulțumesc de gând frumos și pup mâna de l-a scris!

Comentariu publicat de AureliaAlbAtros pe Septembrie 13, 2017 la 3:36pm

Mi-a plăcut atât de mult... dar, cum nu mă pricep la proză,

mi-aș permite în versuri să mă exprim,

ele fiind mereu în rime albe, ar trebui să mă abțin!

Cum nu pot, voi încerca ceva, să vedem ce iese...

Dar, te rog, nu râde de... ”arta” mea!

Aplecați pe-o hartă în trei dimensiuni,

stabilind trasee de comun acord

când toamna vieții ne răsfață,

am putea ajunge la spitalul de nebuni

greșind drumul involuntar!

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support