Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Pașii mei se amestecă cu aburii înserării numărând frunzele uscate de pe alee, în timp ce chipul meu afișează o grimasă legată de o interjecție dureroasă. O pietricică obraznică, nu știu cum, a pătruns în pantoful meu stâng. O alung fără prea mult efort. Spre surprinderea mea, zgomotul produs de căderea pietricelei s-a dublat, însă puțin cam dur. Cad pietre sau castane? Analizez și sparg cu privirea liniștea din jurul băncii pe care trupul meu face popas. Un zâmbet umezit cu o ușoară tristețe mi se așează pe chip. De fapt, geanta mea și-a găsit refugiul în iarbă, refuzându-și  echilibrul instabil proiectat de propria-mi indiferență. O ridic mecanic și cotrobăi prin ea. Scot cele trei plicuri pe care le-am luat dimineață din cutia poștală. Le analizez, pe rând, înfățișarea exterioară: unul conține factura de curent, altul cea de internet și cablu tv, iar cel de-al treilea pare a fi o scrisoare cu expeditor necunoscut. Curioasă, îl deschid pe cel din urmă și analizez coala de hârtie pe care-o scot din interior. Cineva îmi joacă o farsă? Cum poate fi adresa mea publică? Sunt un nimeni! Mă rotesc pentru a prinde fanta de lumină de la stâlpul de iluminat public și încep să citesc:

                         

                                                  Atenție! Cod portocaliu

 

În momentul în care citești această scrisoare, dragă cititorule, undeva în lume un copil subnutrit își așteaptă sfârșitul fără o mângâiere. Crezi că poți face ceva pentru a preîntâmpina și alte astfel de nenorociri?

În ultimul timp, natura răspunde răutății noastre cu brutalitate, curmând vieți omenești nevinovate. Sunt oare cataclismele naturale întâmplătoare sau cineva din umbră le „dirijează”?

Criza economică mondială afectează tot mai multe popoare, trecând puntea statelor mediocre spre cele avansate. Își dorește cineva supremația mondială în ideea „Destramă și conduce”?

Terorismul ne amenință la tot pasul cu dovezi certe de implicare draconică și amprente negre. Va fi un mâine al extremiștilor?

E cod portocaliu de dezastru generalizat și echilibrul omenirii stă pe un borcan de pulbere. Doar iubirea ne poate salva, însă fuge de noi. De ce?

Meditează, gândește-te și treci la fapte!

 

 

                                                                                         Doamna Toamnă

 

P.S. Nu putem anihila ușor terorismul, nu ne putem opune calamităților naturale, dar am putea întinde o mână subnutriției donând, fiecare după posibilități, în contul:

RO0009TOAMNACOPIILOR12357xxxx

Nu uita: Prin drumul tău la o instituție bancară ai putea face un copil fericit!

 

Ce toamnă inteligentă! Și scrisoarea aceasta cât substrat emoțional are...

Mă ridic, pun plicurile în poșetă și în drumul meu agale spre casă încep să-mi  contabilizez în gând veniturile bănești. Donații?! Sunt eu generoasă, însă nu am un venit al meu stabil, doar bursa și ceea ce îmi oferă părinții. Și cum pot răspunde afirmativ „prin fapte” unei scrisori semnată „Doamna Toamnă”?

Vântul mă mângâie puțin cam brutal pe obraz, insistând să depășească zona gâtului. Trag fermoarul gecii, camuflându-mă până la bărbie și grăbesc pasul. Nu-mi mai pasă nici de frunzele care oftează sub talpa mea grăbită, nu bag în seamă nici nucile pe care le sparg involuntar, căci un ultim gând îmi accentuează dorința de a ajunge acasă. Mă voi documenta pe internet pentru a stabili dacă scrisoarea anonimă are un sâmbure de adevăr sau a fost o farsă.

 

Pornesc laptopul și arunc geaca pe covor. Agitată, greșesc parola o dată și încă o dată. Renunț și intru în bucătărie să-mi fac un ceai. Caut o lămâie în frigider. Un strugure cu boabe mari și negre s-a agățat de mâna mea. Îl spăl și-l așez pe-o farfurie. E gata și ceaiul. Cu gândul la toamna din scrisoarea mea descopăr pe bufet un borcan cu compot de gutui. Sorb o înghițitură de zeamă, apoi îmi iau ceaiul și ies din bucătărie.

Pun cana pe birou, mă așez și tastez pe Google din memorie: Toamna Copiilor și Doamna Toamnă. Analizez linkurile opținute și constat, spre surprinderea mea, că Doamna Toamnă are cont de facebook.

Arunc o privire. Imagini asezonate cu numele gazdei. Un videoclip puțin altfel, mă reține și mă întristează. Un băiețel de culoare, cu un iaurt și-o linguriță, încearcă să hrănească o bătrânică bolnavă. Nu m-a mișcat doar dorința copilului de a ajuta ci și asemănarea, invers proporțională, cu mesajul scrisorii primite. Caut și alte asemănări printre apetisantele legume și fructe și multitudinea de rețete culinare, dar fără nici un rezultat, într-un târziu renunț. Închid facebookul Doamnei Toamne, însă continui navigarea pe internet în speranța că voi descoperi ceva, orice  pentru a analiza validitatea unui cont bancar. Cred că am descoperit. Mă ridic, însă geanta mea parcă se joacă de-a ascunsa cu mine. O caut în dormitor, în bucătărie, de unde iau și farfurioara cu ciorchinele de strugure, dar... nimic. Unde-o fi? Revin și pe cuierul din hol, după ce aprind lumina, și o zăresc tocmai lângă ușa de la intrare. O înhaț rapid și intru în sufragerie. Agitată, fiindcă nu descopăr doar facturile și plicul gol, răstorn conținutul pe canapea. Nici urmă de scrisoare. Salvez linkul aferent conturilor bancare și-mi pun aleatoriu muzică de pe YouTube.

Îmi verific e-mailurile și mesajele de pe facebook. Nimic deosebit. Pe fundalul vocii lui Cristi Minculescu și a versului: „Luna cântă valsul tău” îmi dau seama că timpul pentru somn se amestecă cu luna care-mi bate-n geam. Renunț la „Ultima toamnă” a lui Iris, închid laptopul și, în drumul meu spre dormitor, las în urmă dezordinea instalată pe canapea, generată de rebelele mele căutări.   

 

Scăldat în soarele amiezii, albul vopselei de pe băncile din parc iese în evidență. Analizez ecranul telefonului și decid că un popas nu mi-ar strica. Nu mă grăbesc. Privesc mișcarea blândă a firelor de iarbă și jocul lor cu rugina din frunzele care-și caută nemurirea. Vântul obraznic îmi frământă părul, răvășindu-l. Ca într-un ritual încerc să-l aranjez fără să observ că pe banca mea o bătrânică a așezat un ghiveci imens cu crizanteme.  Dumneaei stă în picioare, proptindu-și mâna stângă de căruciorul plin de cumpărături. Cum s-o fi deplasat până aici cu atâtea bagaje? Mă apropii nestingherită și intru-n vorbă cu dânsa:

– Nu stați pe bancă?

– E rece și mă grăbesc, însă cred că am cumpărat un ghiveci cu flori prea mare pentru forța din brațele mele.

– Vreți să vă ajut? Locuiți departe? o întreb eu, căutând cu privirea, prin iarbă, scrisoarea mea.

– Nu, mulțumesc, domnișoară. Locuiesc în blocul de peste drum.

– Totuși aș putea să vă duc florile până-n fața blocului. Am același traseu.

– Dacă vrei tu...

Și bătrâna se urnește la drum înclinând căruciorul de cumpărături. Brusc fața mi se luminează și simulez că-mi cade geanta lângă mobilul cu două roți pregătit de plecare. O ridic rapid ascunzând în buzunar hârtia recuperată. Îmi justific într-un fel gestul:

– Am vrut s-o pun pe umăr pentru a nu crea probleme crizantemelor, însă mi-a lunecat.

– Așeaz-o deasupra pe căruțul meu. Florile trebuie să ajungă intacte acasă. Mâine le voi duce la cimitir...

N-o mai pot asculta. Gândurile mele procesează deja în favoarea scrisorii recuperate. Cum am pierdut-o? Ce decizie voi lua în cazul în care contul bancar e valid? Și întrebările curg în căpșorul meu care de abia se vede de mulțimea crizantemelor.

 

După despărțirea de bătrânică măresc pasul. Îmi stăpânesc totuși curiozitatea, îndesând mai bine în buzunar hârtia impricinată. Ajunsă acasă, pornesc laptopul și scot coala din ascunzișul ei. Mulțumită, o îndrept și încerc s-o recitesc. Din păcate însă nu mă pot abține din râs. Pe coala recuperată din parc e un simplu desen uitat de un copil negrijent.

Un gând persistă în căpșorul meu rebel: Scrisoarea Doamnei Toamne chiar a existat sau imaginația mea și-a scăldat ideile în clocotul dur al realității. Răspunsul nici nu mai contează. Îmi descarc sezonul doi din serialul Polițiști fără frontiere, îmi fac un ceai și mă așez confortabil pe canapea.

E problema Doamnei Toamne să descurce, dacă poate, ițele încurcate ale omenirii. Eu sunt doar un punct ce privește cum cad frunzele... în marea fierbere.

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Pop Dorina pe Octombrie 10, 2019 la 6:00am

Îți mulțumesc, dragă Lenuș.


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Octombrie 10, 2019 la 2:09am

Lecturat cu drag!

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/