Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Vestea morții lui Bădia Gil nu o mișcase cu nimic pe Emilia, care, în urma delirului de trei săptămâni, începu să creadă că viața ei va fi traversată de multe conjuncturi fatale pentru alții. Cu aceeași răceală primise vestea morții mamei sale, lăsând de înțeles că, într-un fel sau altul, se aștepta la una ca asta. Într-o seară, aflându-se în curte și încercând să fabrice o lebădă din cârpe aglomerate, parcă în așteptarea fetiței furate de mercenarii deghizați în doctori, avu impresia că cineva șoptea pe după garduri că nu nenorocirile o vor doborî, ci o mare fericire. Ce-i drept, Emilia ajunsese să nu mai spere decât la pierderea totală a minților, să se rupă definitiv de realitate și, răpită într-o lume iluzorie, de un optimism schizofrenic absolut, să își petreacă restul zilelor într-o nebunie sfidătoare, separată de toți. Acele șoapte de după gard puteau să fi fost doar în mintea ei, dar asta nu avea nicio relevanță pentru o femeie care își dorea să moară.

Emilia continuă să lucreze la mica lebădă, înghesuind printre cârpele de umplutură bucăți de hârtie, adică resturi din cele ce până de curând au fost certificatele de deces ale mamei și soțului ei. Când a sfârșit lucrul, constată că noua jucărie era atât de respingătoare, încât o azvârli în foc. Imediat se apucă să fabrice încă o lebădă, cu același conținut din cârpe și petice mărunte de hârtie, resturi ale unor certificate de naștere de data asta. Știind că lucrul ei va avea aceiași sorți de izbândă ca prima oară, își imagina cu o satisfacție înfiorătoare flăcările care vor cuprinde strania jucărie și, de după gard, alte voci șopteau că nu nenorocirile o vor dărâma, ci doar o mare fericire. Furia exterminatoare care i se aprinse în ochi pentru că era smulsă din dulci iluzii și readusă la teribila realitate căpăta proporțiile unor aprobări numai de ea știute și, atunci, un rânjet diabolic îi întărea dorințele de răzbunare. Parcă nu era îndeajuns că oamenii cărora le imputa propriile zbuciumări muriseră, ci trebuia ca sufletele lor să ardă în chinuri groaznice, la nesfârșit, spre iertarea nimănui. Deseori râdea de ridicolul acestor pretenții superstițioase și, totuși, o convingere îndepărtată, un sentiment nelămurit al dimensiunilor imateriale o îndemnau să persiste în acele invocații punitive, în ritualurile pline de încărcături malefice, nepăsătoare cu soarta propriului suflet.

Între timp, tatăl ei a fost arestat pentru că s-a interpus organelor abilitate să deruleze un program la nivel de Stat. Emilia nu primea și nici nu aștepta vești despre soarta lui, convinsă fiind că nu există deznodământ îmbucurător în astfel de cazuri. Deși o durea gândul că sărmanul părinte va suferi mult până când gealații fără creier vor primi ordin să îl strivească în picioare ca pe un păduche, își contabiliza neputințele și asta o ajuta să accepte cu un minimum de detașare mersul lucrurilor. Undeva, în adâncul ființei, avea presentimentul că scandalurile provocate îi vor atrage și ei o soartă vitregă, pentru că fusese prea aproape de inima unor mistere halucinante, dar asta nu avea nicio importanță pentru ea. Era însărcinată și, cu toate astea, știind al cui copil purta în pântec, pierduse aproape orice motivație de a lupta pentru viață. Era doar o chestiune de timp până va fi încunoștințată că programul derulat de Minister a întâmpinat un gol de procedură, că autorităților le revine ingrata misiune de a transmite condoleanțe și că se vor ocupa de costurile funeraliilor fetiței. Era doar o suspensie în eter ceea ce Emilia credea că va duce la trecerea ei și a copilului nenăscut în uitare și, poate, tribulația ei la infinit.

Geta privi către femeia din hol prin fereastra de plexiglas, întrebându-se retoric:

—Cât de înfiorătoare să fi fost dimensiunile propriilor spaime încât să își dorească moartea, deși era însărcinată?

—Aceleași proporții pe care le iau spaimele copiilor, zise Carp, cu diferența că ei nu percep moartea în esența ei. Vă dați și voi seama că, în ciuda nepregătirii ei școlare, Emilia a fost și este o minte activă, capabilă să atingă profunzimi spirituale și, cu toate astea, anii în care i-a lipsit motivația de a trăi au modelat-o în acea femeie atrasă până la fanatism de iluzia stingerii.

Geta nutri o milă imensă pentru femeia pe care, cu doar câteva ore în urmă, o judecase aspru fără să o cunoască. Înțelegând simplitatea gratuită din actul de a pune etichete pentru că așa ne dictează pulsiunea, gustul ori starea generală de moment, jurnalista se autoflagelă cu reproșuri. Nu își putea lua privirea de la ochii ei, a căror suferință adâncă abia acum o vedea limpede și tare ar fi vrut să posede puterea supraomenească de a face o minune pentru sărmana femeie. Profesorul Carp îi puse o mână pe umăr, zicând:

—Fii liniștită. Toți avem prejudecăți, dar puțini depun efortul de a scăpa de ele.

Cu ocazia evocării celor de mai înainte, Carp căpătă ciudate scântei în priviri, manifestând mai multă implicare emoțională decât ar fi vrut să lase a se vedea și măsurând ascultătorii cu acea rezervă specifică celor care încă nu au primit confirmarea receptării acurate a propriilor mesaje. Îndoiala și grija se citeau pe chipul său, în gestul de a-și curăța parcă nejustificat ochelarii, în acel straniu exercițiu de timiditate și competență conștientă cu care își deschidea sufletul în fața acestor copii. Tensiunile sale interioare se concentrau în observația tacită cu care medicul de gardă și jurnalista asistau la acest impas, neinspirați fiecare în a aborda un artificiu, totodată conștienți de inoportunitatea oricărui act din afara acestei atmosfere deja mult prea stingheră. Părând a nu mai lua în seamă ochelarii ce i se abureau de fiecare dată când și-i potrivea pe nas, Carp trase cu lăcomie aer în piept, privi spre tavan parcă spre a rememora etapele evocărilor sale, apoi spuse:

—Constat că vă rețin de câteva ore și încă nu am încheiat expunerea celor ce vă interesează în mod direct. Totuși, vă invit să mă însoțiți într-o ultimă incursiune în trecutul tenebros al Emiliei, pentru a putea distinge, astfel, fundalul psihologic care a servit la construirea acestui caracter aparte şi pe care, așa cum vă place vouă, îl vom numi, în continuare, Adultescentul. Dar nu înainte de a face o precizare pe care o consider indispensabilă în acest punct, cu toată factura existențialistă spre care vrea ea să tindă. Pe terenul fertil al psihanalizei, raportul dintre individ şi societate constituie o preocupare ce generează serioase dispute, nemediate de fiecare dată de expertize sau revelații, iar ecouri ale unor astfel de nelinişti se resimt în aproape orice nou studiu laborios care ni se prezintă drept o relaxantă concluzie. Freud și Jung, promotorii disciplinelor alternative care se ocupă de subconştient, v-au oferit vouă, scriitorilor, câteva repere de mare însemnătate în cercetarea personajelor care se construiesc după tipologii reale. Iar, pentru asta, voi trebuie să le fiți extrem de recunoscători, dat fiind faptul că vă prilejuiesc să distingeți în ce măsură un individ considerat aparte se face exponentul societății în care s-a format. Noi, însă, trebuie să nu scăpăm din vedere aspectul mobil al societății cu toate ritmurile sale și, mai ales, specificul reversibil al unor transformări. Se prea poate ca societatea, uneori, să ia cu totul altă cale înainte ca individul care s-a născut în sânul ei să-şi arate caracterul excepțional. Şi, când acest lucru se întâmplă, tendința noastră, a celor mulți şi comuni, este de a cataloga excepționalul drept o nefericită perpetuare a unui tipar demult depăşit. Prinşi în inerția specifică acestor vremuri, care nu este altceva decât o tendință sădită nouă încă de la formarea primelor societăți și a convențiilor care le guvernează, cu toate sistemele de valori imuabile care le aparțin, ne manifestăm spiritul de turmă din pură necesitate instinctivă, anume, nevoia de conservare. De fapt, eu aș îndrăzni să mă îndepărtez mai mult, până la formarea universului, când se constată debutul unui conflict de forțe pretutindeni. Ca să amintesc o replică dintr-un film, atribuită nu știu cărui savant, ar fi prea mare risipă de spațiu dacă Terra ar fi singurul loc cu viață din univers. Ce-i drept, mi-ar fi greu să mă decid asupra unei scale de măsurare a inteligenței unei forme de viață, de vreme ce fiecare curs biologic cunoscut în sfera noastră comună urmează același tipar al lanțului trofic. Noi, oamenii, prin tot ceea ce facem și credem că ne reprezintă ca fiind inteligență, de fapt, redefinim instinctul de conservare potrivit nivelului nostru de înțelegere, în virtutea reperelor de care ne agățăm și a perspectivelor ce ne aparțin. Știu că această filosofie este reducționistă și superficială pentru oamenii care transcend stricta ipostază carnală și caută un loc în eter încercând să se modeleze ca spirite pure. În fond, ne raportăm la capacitatea de adaptare a speciilor în universul nostru perceptibil, iar reducționismul pare o sfidare, un afront adus celor în căutare de spații eterice potrivite necesităților spiritului. Dacă pot încheia în aceeaşi notă de la început, amintesc dialogul dintre Felix Krull și doctorul Kuckuck, din care reies unele idei interesante. Universul, oricare i-ar fi durata, are un neant înainte și altul după propria existență. În durata relativă dintre aceste două neanturi-infinituri, universul s-a autodepășit prin cele trei generații spontanee: momentul Big Bang, apariția vieții și omenirea. Sigur, nu sunt susținătorul fanatic al celei din urmă generații, în sensul ei ca evoluție autogestată în energia vitală a universului, dar poate că Thomas Mann avea cu totul alte repere. Reiese, totuși, că răul este o fațetă esențială a instinctului de conservare și, prin asta, puterea de a supraviețui este de partea celui capabil să se adapteze, indiferent de mijloace. Sună cam sinistru, dar, gândind câtă beznă este în univers, lucrurile încep să se explice. Până la urmă, omul este pe Pământ de vreo trei-patru milioane de ani și numai de vreo două sute de mii de ani este ființă rațională. În ritmul ăsta, mi-e greu să cred că omenirea va atinge măcar durata de existență a dinozaurilor. Dacă nu ați priceput ideea, o expun altfel: cred că inteligența grăbește autodistrugerea, în vreme ce starea de brută sporește șansele de adaptare. Priviți animalele în comparație cu noi și veți vedea că inteligența ne dăunează.

—Permiteți-mi să nu fiu de acord cu acest punct de vedere, zise doctorul. În afara inteligenței, nu am avea simț estetic, nici speranță...

—Simțul estetic nu este condiționat de inteligență, ci de afecte. În același timp, simțul estetic este relativ în societatea umană, o convenție la care aderăm prin educație. Iar speranța se naște din temeri ascunse.

—Totuși, sistemul convențional confucian s-a dovedit infailibil.

—Parțial adevărat, dar asta nu exclude caracterul nociv al inteligenței. Omul, oricare ar fi ideea lui, bună sau rea, corectă sau eronată, este dispus să moară și să ucidă pentru ea. Unui fanatic religios îi poți argumenta orice; ca să încheie afacerea asta oneroasă, unul din doi cedează, dar nu vor fi amândoi la fel de mulțumiți. Ideea pe care unul sau altul o susțin rămâne flagelul oricărui conflict și, prin extensie, morala rămâne oglinda distorsionată în proximitatea căreia oricine are dreptul să își adjudece perfectibilitatea. Dezertarea de la aceste cutume suscită unele bănuieli de naivă rebeliune, cu precădere în acele societăți care, deși stagnează ori se mobilizează foarte lent, văd în asperitățile schimbării fie un factor de îngrijorare, fie un prilej de a riposta de dragul ripostei. Sperând că nu v-am bulversat cu acest fugar interludiu, să revenim la povestea noastră!

Geta constată cu oarecare surprindere că profesorul Carp își orienta discursurile guvernat de stranii dispoziții. La partea cu religia, îl putea considera un ateu veritabil, dar nu putea să ignore înflăcărarea cu care pronunța numele lui Dumnezeu. In cei peste zece ani de jurnalism, ea cunoscu atâția vorbitori, unii serioși, alții doar flecari, astfel încât să identifice care, cum și de ce mint unii. În momentul acela, pentru ea profesorul Carp devenise, dacă nu un cabotin josnic, cel puțin un farsor deplorabil pe care jurnaliștii experimentați îl miros de la două poște.

Medicul de gardă, însă, luă o poziție plină de competență, deși nu știa să spună dacă a înțeles mare lucru din subterfugiile teoretice ale lui Carp. În fond, el era un generalist care s-a intersectat cu psihologia din pură pasiune, spre deosebire de Geta care urmase recomandarea mentorului ei din facultate și studiase psihologia în paralel cu jurnalismul.

În hol, Emilia reluă ritualul propriu, frământând mătănii și proferând incantații intime către o entitate numai de a știută. Captivă în acest ritual, nu băgă de seamă că fiul ei deschise ochii și o privi pe sub draperia albă a paravanului. În clipa aceea, cei care l-au cunoscut pe Sirius ar fi fost puși în dificultatea de a-l regăsi așa cum era, expansiv și meditativ în același timp. Doar cineva dintr-un trecut îndepărtat, cum ar fi Augustin sau Carp, l-ar fi recunoscut cu ușurință pe Rocker prin acea privire pătrunzătoare și, totuși, pierdută în stranii adâncimi siderale. Ca la o presimțire, Emilia scăpă din mână șiragul de mătănii și vru să dea buzna în salon, dar se izbi de ușa încuiată prin care accesul se făcea cu ajutorul unui card microcipat. Tot atunci, bolnavul păru a zâmbi cu detașare și, odată cu revenirea lui în starea de somn, Emilia se liniști ca după o constatare rezonabilă și se întoarse pe bancă. Pe unul dintre monitoare, indicatorii în cifre se preschimba, treptat, în șiruri de litere amestecate fără noimă. Printre acele șiruri mari, verzi, clipeau linii foarte subțiri, albastre care, la o privire mai atentă, se distingeau drept fraze ușor de recunoscut în monologurile lui Carp. Geta, privind cu luare aminte chipul cu atâtea expresii al profesorului și având antecedentul întâlnirii cu Augustin, păru să înțeleagă sursa acelor dispoziții. Dar vulcanul misterios care erupse în ziua precedentă revărsa atâtea emanații, încât ea ezită să tragă vreo concluzie.

In scurtul răgaz pe care Carp și l-a luat doar pentru a reveni cu aceeași vervă asupra considerațiile sale, Geta își aminti un dialog la redacție între Sirius și colegi. Se făcea că Sirius vorbea despre actul creației artistice ca despre o valență sacră pe care puțini au prilejul să o experimenteze. Întrebat ce anume îi inspiră poeziile, el a răspuns pe un ton prefăcut ironic că nimic, ci doar așterne pe hârtie ceea ce îi dictează o voce interioară. Apoi a continuat spunând că acea voce este un soi de alter-ego transferabil, un arheu care cuprinde toate principiile trecute și viitoare, și că artistul este doar un instrument efemer prin care rațiunea universală își manifestă epifania originii. Un cameraman contrariat de exclusivitatea cu care aceste prerogative le sunt acordate artiștilor, a spus că oamenii de știință au înțeles și explicat universul mult mai clar decât au făcut-o ceilalți. Atunci, Sirius a rostit un șir de cuvinte pe care numai cameramanul le înțelese, după care a încheiat cu o judecată de valoare asupra căreia el nu își aroga proprietatea: Descoperind lucruri noi, de fapt ni le reamintim pe cele vechi. Geta își aminti că fusese prima care a luat în derâdere aplombul colegului ei și că, încercând un partizanat al ironiei cu ceilalți, fu respinsă printr-o indiferență mută, mai ales de expresia uluită a cameramanului. Acum își spunea că, dacă nu ar fi dat năvală cu cinismul ei peste naivitatea aparentă a lui Sirius, astăzi și-ar fi amintit acea succesiune misterioasă de cuvinte.

Și cât de mult se transformase în mintea ei Sirius în numai două zile, ea având senzația că, sub acea mască a adolescenței firave, se zbate în agonie un spirit mare. Agonia lui era însuși arheul invocat drept vocea creatorilor, un alter-ego impersonal care își caută sălașul în oameni, care plutește în derivă prin marea de eter și se prinde uneori de un liman firav ce piere imediat în hăurile zbuciumate izgonindu-l. În această tulburătoare capcană – un amestec haotic de lumină și beznă, de neputințe și speranțe, de limite și visuri –, omul duce lupta cu sine, o luptă fără reguli și fără etape. Prin contrast, spiritul îi tulbură omului inerțiile, îi cutremură marea de liniște amăgitoare, trezind monștrii care zac în adâncuri spre a-i aduce la suprafață. La acest gând, Geta reveni cu privirile asupra Emiliei, simțind un val de fiori cum îi inundă întreaga ființă. Apoi, revăzând chipul lui Carp cu fermitatea lui dinaintea monologurilor stranii, avu senzația că tocmai s-a trezit din acea secundă în care timpul îngheață și își puse întrebarea dacă nu cumva considerațiile pe care tocmai le auzise au fost doar în mintea ei. Lângă patul lui Sirius, monitorul central pâlpâi o dată părând a semnala o defecțiune printr-un amestec de linii roșii, verzi și albastre, apoi se aprinse pe indicatori și parametri. Tot atunci, Emilia își încheie ritualul și, sărutând mătăniile, și le potrivi la gât ca pe o podoabă.

Vizualizări: 28

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iulie 5, 2020 la 1:03pm
Domnule Caracas Mircea Florin, comentariul domniei voastre ar putea constitui tema unui eseu. Felicitări.

ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iulie 4, 2020 la 9:54pm

 Draga Domnule Redactor, imi place mult si acest capitol prin dinamica sa si evolutia actiunii

Inteleg totusi frazele de mai jos cu mare greutate , romanul aparand totui in 2020, dar fara un comentariu al autorului  Sunt trei personaje  din care doua intelectuale  . Poate doar prin prisma lui Carp si nu a lui Geta care in anul 1983 si dupa , nu departe de 1989  invata si altceva la facultate

De exemplu controversatii  dar si adulatii de unii Freud și Jung,ca sa nu mai vorbesc de Adler ,

........promotorii disciplinelor alternative care se ocupă de subconştient, v-au oferit vouă, scriitorilor, câteva repere de mare însemnătate în cercetarea personajelor care se construiesc după tipologii reale. Iar, pentru asta, voi trebuie să le fiți extrem de recunoscători, dat fiind faptul că vă prilejuiesc să distingeți în ce măsură un individ considerat aparte se face exponentul societății în care s-a format. ....

Freud s-a ocupat doar de  2000 de cazuri de psihopati si nu de tipologii reale  in cartile sale si de aceea nu cred ca  pot fi trase concluzii pozitive  de generalizat . 

Jung a inventat asa zisul suflet al lumii,  o gaselnita pentru cei care nu pot ,  dar mai ales nu doresc in niciun chip  sa recunosca din  limitare  sa creada, sau sa admita existenta Duhului Sfant Dumnezeu. Ei

 isi imagineaza pur  teroretic, ca poate exista omul fara  fara  traire  ca o adunare de suflete adunate la gramada ca indivizi nu persoane, asa doar cum o doreste societatea bolnava si manipulatoare , care  poate inlocui pe Dumnezeu

Au uitat  de promisiunea  psihiatrilor si psihologilor de a cerceta sublimul , de care apoi  dupa enuntare nu au mai rostit niciun cuvintel

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca trairile  nu au nimic, cu psihanaliza , emotiile, perceptiile samd, .

Henri Bergson, cu zeci de ani inaintea lor la sfarsitul  secolului al XIX-lea, marele laureat Nobel, vorbeste de intuitie extraordinar  precum si de faptul ca ,  creierul , locul unde rationalistii descopera totul este doar o centrala telefonica cuplat- decuplat si alte memorii sunt valabile precum cele de la creierul inimii din nodulii atrio- ventriculari stang si rept, si mai ales memoria celulara  .

Psihologia celor trei este trecuta la trecutul comunist azi , nu la multumiri . Exista alte psihologii si alti oameni care le promoveaza 

Cei trei  corifei ai psihanalizei, in mod diferit au imbolnavit din nefericire multe suflete cu teoriile lor  bizare nefundamentate despre inconstient , subconstient, constient, paraconstient unde arunca , precum intr-o caciula mare, tot ce nu pot intelege . Ar trebui poate  undeva scrise macar cateva cuvinte daca nu evitate anumite aspecte a fi dezbatute 

......................................................................................................................................................

În durata relativă dintre aceste două neanturi-infinituri, universul s-a autodepășit prin cele trei generații spontanee: momentul Big Bang, apariția vieții și omenirea. Sigur, nu sunt susținătorul fanatic al celei din urmă generații, în sensul ei ca evoluție autogestată în energia vitală a universului,câteva repere de mare însemnătate în cercetarea personajelor

Intr-adevar ar putea fi dezvoltate afirmatiile Dumneavoastra si cu altele

Teoria  Big Bang a ajuns la serialele umoristice de  succes prin stupiditatea ei. Nu o mai admite nimeni si s-au cheltuit banii degeaba cu miliardele de euro in laboratorul  subteran de a geneva Elvetia.

Pe de alta parte o parte din oamenii de stiinta confunda  ca speculatie vidul , lipsa aerului,indiferent daca este de gradul I sau II,  cu neantul . O  gafa regretabila si aceea de a afirma  ca universul are viata independenta,oare, energie vitala ,  ca si cum nu ar fi creat de Dumnezeu ci de Big -bangul dintr-un timp imposibil  de 10 la puterea minus 37,  . Tot fizicienii fac afirmatii in prezent  , ca mecanica cuantica ar guverna si macrocosmosul, nu numai microcosmosul , scriu ecuatii in care il pun pe Dumnezeu la numitor, ca  sa imparta la Dumnezeu etc ,

O  mare gafa respinsa  la toate congresele si conferintele si din Franta si de peste tot , chiar  de majoritatea fizicienilor  Newton   s-a ferit sa o interpreteze atunci acum cateva secole  din motive lesne de inteles Atractia    este de fapt Legea iubirii universale 

Iubirea nu poate fi masurata, cuantificata in niciun fel si  in nicio situatie pentru ca Iubirea  este chiar  Dumnezeu.

Sunt  nu numai adevaruri stiintifice , ci numeroase adevaruri duhovnicesti pe care nici  oamenii de stiinta nu le pot intelege si nici nu trebuie intelese pentru ca Dumnezeu nu are nevoie sa fie explicat.De aceea exista teologia . Sunt si teolog si om de stiinta si cer scuze pentru acest comentariu 

Pe noi  oamenii ne-a creat Dumnezeu din iubire si pentru iubire. nu din vreo stiinta  . 


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Iulie 4, 2020 la 8:02am

Lacturat cu mult drag! Felicitări mii și mult succes!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->