Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Sentimentul morții iminente planase asupra Emiliei zi de zi începând de la nunta ei, încât nimic nu o mai înspăimânta în privința asta. Uneori, când circula prin sat zvonul că vecina cutare acuză disconfort general, ea își spunea că respectiva trage să moară și, până la aflarea dureroasei vești, trăia o isterică nerăbdare de a-și valida premonițiile. Odată, un sătean plecat la pădure ca să adune lemne pentru foc, făcuse o manevră neinspirată și se trezi cu piciorul drept strivit de un buștean. La fel ca în situații mult mai grave, Emilia proferase în sinea ei sumbra premoniție că invalidul se va „curăța“ în cel mult o lună de la accident și trăia o curiozitate feroce în așteptarea evenimentului. Atât de adânc absorbită în vâltoarea de nefericiri, credea, câteodată, că ceea ce gândește nu este o simplă premoniție, ci atrage cu de la sine putere întâmplarea. În nici două săptămâni de la accident, sărmanul murise în urma unei sincope ce se datora durerilor insuportabile și lipsei de calmante din circa comunală. Altădată, își văzu nașa anorexică trecând prin fața curții și Emilia, simulând prietenia, o întrebă:

—Cum mai stai, nașă, cu sănătatea?

—Suplă și silfidă, după cum mă vezi!

—Dar eu văd o mumie ambulantă. Sigur te-ai uitat în oglinda potrivită?!

Nașa grăbi pasul, rumegând chibrituri și trăgând concluzia că fina ei își pierduse mințile definitiv. Peste două zile, femeia acuza neliniști în urma unui coșmar, pierduse pofta de mâncare și, cu toate economiile soțului, se internă în spital la București pentru investigații. După alte unsprezece zile, văduvul rămas cu punga goală căuta ajutor ca să-și îngroape nevasta. Remarcând absența finilor de la parastas, acesta merse la ei în vizită cu un blid de colivă. Îl găsi pe Bădia Gil nervos ca după o cumplită harță și, de aceea, nu zăbovi în curtea lor. În schimb, reîntors acasă, avu halucinația că, sub fotografia defunctei era scris numele lui și, descurajat de gândul că moarta îl chema la ea din groapă, își pierdu motivația de a se îngriji, ducându-se în scurt timp pe urmele nevesti-sii.

Prin urmare, nu ar avea de ce să ne surprindă forța cu care Emilia își proferase blestemul la adresa mamei sale. Durerea transformată în ură încrâncenată își făcea simțită înverșunarea fără ca ea să o mai poată ține sub control. De aici și liniștea autoimpusă cu care își văzu tatăl adus în acea stare finală.

Tatăl Emiliei dormi neîntrerupt până a doua zi, îmbrăcat în pantalon de pijama și tricou. La trezire, ceru să fie pornit difuzorul de radio, care transmitea o emisiune de folclor în afara programelor proletcultiste despre cât de bine merge economia românească și cum se înalță socialismul de aur prin izbânzile proprii. Abia acum, când bolnavul deschise ochii, Emilia remarcă deplin gravitatea situației în care fusese adus tatăl ei, dar se strădui să arate un calm natural. Îi dădu să guste puțină pălincă; bolnavului păru sa nu-i placă, dar, întrebat dacă este bună, răspunse afirmativ, obicei pozitivist pe care l-a păstrat până în ultima clipă a vieții. Acum, la lumina zilei, Emilia își văzu eroul sfârșit și nu își putu controla tristețea, ceea ce îl mâhni pe bolnav, care își făcea reproșuri pentru faptul de a fi o corvoadă în plus pe sufletul sărmanei fete. Uneori, el dădea în delir, dar în faze prea puțin considerabile. Perioadele de somn, scurte și dese la început, se prelungeau alternând cu frisoane și oftări. Începând cu ziua următoare, a refuzat difuzorul radio și, de atunci, aparatul a rămas definitiv stins. Pășea tot mai greoi când voia să meargă afară și, când ședea pe scaun, cu coatele sprijinite de masă, privea îndelung grădina cu ochii pierduți în regrete. Părea că o furie greu de spovedit îi schimba expresia feței, cu obrajii crispați de tainice amintiri și gura schimonosită într-un colț. Emilia îl bărbierise, lăudându-i teatral frumusețea cavalerească, însă el, acuzând dureri de spate, zise că vrea să se întindă și, de atunci, nu a mai ieșit în curte, nici nu s-a mai putut ține pe picioare.

Emilia remarcase că tatăl ei nu aiura deloc când stătea întins în pat; în schimb, căuta permanent să țină o mână într-a lui, chiar și în somn. Ea ședea pe fotoliul de lângă pat și, de câte ori îl auzea oftând, îi șoptea să se odihnească. El o căuta cu privirea rătăcită și, văzând-o ca prin ceață, un aer de autoîncurajare îi răsărea pe chip, răsuflând cu puternic, ca plonjorii care se pregătesc să facă pentru prima dată un salt periculos. Emilia își spuse că bietul muribund nu merită această agonie, iar el, părând a-i auzi gândurile, șopti:

—Ai grijă de tine, suflet prigonit.

Frustrată de neputința de a oferi jurământul pe care mintea inconstantă a unui muribund îl cere, Emilia se lăsa dusă în absență față de sine și vărsa lacrimi în tăcere. Din nou își amintea de mama ei și furia îi scânteia în priviri de un sentiment al nedreptății, dar își spunea că toate astea se vor depune în pământ alături de fetița ei, de Adela și cei doi morți detestați, astfel adormind în speranța îndeplinirii.

Dimineața, se trezi după un somn greu, în același fotoliu, animată de uri stârnite în vis de o voce străină și, totuși, a ei, care îi vorbise despre o mamă captivă în propria iluzie. Emilia se gândea la Stana de piatră, cea care a găsit în fiica ei țapul ispășitor al propriilor eșecuri, care a privit neștiutoare provocările vieții, preferând să se retragă într-un sanctuar al amăgirii pentru a trăi simularea precară a succesului. Cu aceeași aroganță obstinată specifică retrograzilor capsulați în nepricepere, femeia îi apărea în față ca aievea, cerând pretențioase socoteli pentru faptele fiicei sale. Dar Emilia o înfrunta cu aceeași ură neîmpăcată, stabilindu-i din priviri locul meritat în flăcările iadului.

—Și nici măcar nu ai apucat să te îndrăgostești, copila mea, se auzi bolnavul șoptind.

Emilia se întrebă dacă nu cumva, absorbită de reveriile create de mintea obosită din pricina tensiunii, gura ei rostise gânduri de care nu avea habar.

—Nu ai fost fericită la nunta ta...

—Of! Dar ce rost mai are...?

—Trebuia să fac totul pentru tine. Am fost un laș...

—Ai făcut destule, tati...

Muribundul nu putea duce mai departe gratuitatea cuvintelor care se spun în asemenea clipe și, răsuflând extenuat, se întoarse pe dreapta ca pentru a adormi din nou. Dar rămase cu ochii pironiți în gol, cu priviri imprecise și scuturându-se de frisoanele durerii. În ziua aceea, bolnavul începu să dea afară din el, ceea ce amintea vorba din popor că lucrul acesta anunță apropierea morții. Emilia, copleșită de situație, părăsi înlăcrimată camera, în timp ce tatăl ei încerca să ridice capul și să îi strige numele. La întoarcere, îl găsi zâmbitor și cu chef de glume, căci el profera cuplete militărești:

Azi e luni, mâine-i marți –

Liberare la soldați!

Apoi își sărută fiica de mai multe ori pe toată fața, ca și cum, prin acel gest de afecțiune, i-ar transmite o parte din spiritul său. Ceru să fie ridicat pe marginea patului ca pentru a-și alunga starea de convalescență și, după ce atinse cu tălpile covorul, zâmbi ca un prunc. Dar acel zâmbet fugi repede, căci, resimțindu-și corpul străpuns de cuțitele durerii, afișă o furie crispată, salvând abundent și ținând privirile fixe pe un punct nedefinit din gol. Rămase așa aproape un minut, refuzând cu îndârjire să se întindă înapoi în pat.

—Oare voi ajunge lângă mama? întrebă deodată.

Neștiind la care mamă se referea el, Emilia zise:

—Toți ajungem unde ne este locul.

Urmase încă o noapte liniștită, ultima pe care tatăl ei avea să o prindă în viață. La prima oră a dimineții, bolnavul icni de durere și, întorcându-se într-o parte, elimină pe fund un lichid negru sângeriu. Sărmanul avea clipe de respirație frenetică, alternând cu oftări și horcăituri.

Apoi se liniștea părând că nici nu mai respiră, doar pentru a relua frânturi de agonie. Își rupea privirile din punctul lor fix de pe tavan și, realizând unde se află, răsufla îndârjit ca și cum știa că puțin a mai rămas până la saltul suprem. Emilia îi ținea o mână între palme, lăsând muribundul să meargă liniștit pe drumul său fără întoarcere. Au rămas așa, în tăcere, cu mâinile împreunate și privirile contopite într-o iubire ancestrală, aproape două ore. Calmul lui o înduioșă, iar ea, văzând cum luminile frumuseții îi revin ca pentru a-l readuce la viață, îi zâmbi ca unui copil.

Purtată de nerostite fantasme către paradisul pe care îl construia cu sufletul pentru tatăl ei, nu și-a dat seama când acesta a încetat să mai respire. Trupul lui era cuprins de paloare, dar Emilia vedea un semizeu în deplina sa grație care pleca, înconjurat de aura de raze, să își reia locul între stele. Furtunile care se revărsau din sufletul ei peste întreaga lume măturau siluetele unor oameni ostili, refractari și blazați pentru a elibera calea semizeului în ascendență. Când aura de raze fu atât de departe încât să devină ea însăși o stea, Emilia simți răceala trupului de lângă ea și, captivă în miraj, își spuse că semizeul s-a întors, în sfârșit, Acasă.

Se întinse în pat lângă trupul mort, fără a pierde din priviri pleiadele de suflete îngemănate și, mângâindu-și sarcina în semn de adio, se lăsă răpită de visul mult așteptat. Emilia nu mâncase de zece zile, știind că lipsa hranei induce corpului o stare de letargie însoțită de viziunea unor lucruri care nu sunt împrejur și pe care mintea afectată le aduce de departe, mărindu-se proporțiile. Băuse doar foarte puțină apă spre a rezista la căpătâiul tatălui ei până în ultima clipă. Cu toate acestea, foamea resimțită îi dădea neliniști, tulbura visele și alunga somnul.

Văzând că trupul mort nu mai era lângă ea, sări din pat. Însă, cum se puse pe picioare, un calm nefiresc o cuprinse cu totul, o uitare benefică îi creștea în suflet, la fel ca în visul ei din adolescență. Merse în bucătărie, unde văzu diverse feluri de mâncare aranjate în platouri și, lipsită de conștiința foamei, nu le înțelese rostul. Undeva, într-un colț, două siluete vagi păreau a vorbi în șoaptă despre vânătoare, festinuri și aranjamente de nuntă.

Un nume Mili, straniu și necunoscut, se auzea dinspre ele, fără a-i stârni, însă, curiozitatea. Scopul cu care intrase aici se pierdu în vid parcă în mod natural, ca și cum nu a existat vreodată, de unde pașii o purtară mecanic în grădina din fața casei. Acolo, tatăl ei se plimba printre flori ținând în mână o carafă cu apă. Gândul ei îi dădu bună-dimineața, ca în copilărie, iar el îi răspunde la fel, fără cuvinte. Câțiva prichindei necunoscuți, radioși ca în imaginile din povești, cântau într-un amestec jucăuș de cuvinte despre fericirea eternă. Glasurile lor se îndepărtau și reveneau în ecouri, ca apoi să reînceapă cântecul alergând printre jardiniere. Trei pisoi se zbenguiau fără astâmpăr printre copii, stârnind râsete cristaline a căror frumusețe renăștea din negura rutinei și făcea oamenii mari să se întrebe de ce a fost uitată.

Pentru că, în vis, imaginile apar și dispar fără sens, Emilia se găsi înapoi în casă, cu mâna sprijinită de spătarul unui scaun aflat în fața unei ferestre fără perdele. Părea zorită să aprindă focul în sobă, ca și cum ar primi vizita a trei femei de departe. Gura sobei, deschisă larg, emana valuri de ger, iar Emilia, cuprinsă de frig, plecă să caute un chibrit. La întoarcere, găsi focul aprins. În patul de lângă sobă, cineva dormea cu capul sub plapumă, iar alături, o fetiță o privea ca pe o străină, cu acel calm nepricepător, legănând în brațe o jucărie din pluș. Atunci, ea recunoscu lebăda care a însoțit-o în anii copilăriei și, mulțumind fetiței că o găsise, o rugă să se bucure de ea și să o prețuiască.

—Dar ea vrea la tine, se auzi glasul copilei.

—Și eu sunt tu, nu-i așa?

Spuse cuvintele astea fără convingere, ca și cum ar dori să reconstruiască un tablou incomplet, dar fără să aibă toate componentele la îndemână și le-ar suplini cu altele stângaci prelucrate. Fetița se distră pe seama acelei fantezii și spuse:

—Cum să fii eu? Hi! Hi! Eu sunt mare și tu ești mică!

—Atunci, poate ești vreun îngeraș?

—Hi! Hi! De unde ai scos-o pe asta?!

—Uneori, îngerii vin pe pământ însoțiți de lebede.

—Pe pământ? Dar ce este pământul?

Emilia își puse aceeași întrebare, însă, negăsind răspunsul, se apropie de fetiță și zise:

—Te joci frumos cu mine, Didi. Vrei să mergem în grădină? —Vreau, dar nu mă lasă femeia de lângă scaun.

—Nu e nimeni acolo, scumpa mea.

—Ba da! Uite-o cum cade și se ridică, și iar cade, și iar se ridică, și rupe de fiecare dată perdeaua de la fereastră.

—Dacă ma iei de mână, ajungem în grădină, unde te așteaptă copii frumoși ca tine ca să călătoriți spre un loc minunat.

Fetița îi făcu semn să se aplece pentru a-i șopti ceva la ureche și întrebă:

—Îmi ții tu lebăda până afară?

—Sigur, Didi.

Mergând spre ușă, fetița se ascundea după piciorul Emiliei pentru a nu fi văzută de femeia de lângă scaun. Ajunseră afară, unde copiii cântau mai aproape fericirea eternă și o chemau din gesturi pe micuță să li se alăture. Înainte de a face un pas, fetița întrebă:

—De ce îmi spui Didi?

—Poate că e numele tău.

—Toți avem nume acolo unde mergem?

—Asta vei afla când vei ajunge. Poftim și lebăda.

—Chiar mi-o dai mie?

—A fost a ta dintotdeauna, Didi.

Fetița se apropie cu pași timizi de copii, însă, când unul dintre ei îi șopti ceva la ureche, aceasta râse și porni hotărât pe un drum dincolo de grădină. Odată cu ei, se îndepărtă și cântecul, de data asta fără revenire.

Emilia luă carafa cu apă de la picioare și, udând florile, spuse:

—Ce vis frumos am!

Din nou se revăzu în casă, acolo unde focul ardea în soba cu gură deschisă. Îndepărtă scaunul de fereastra fără perdele, apoi se așeză pe marginea patului așteptând ca plapuma să se miște. Pentru că așa dorise, plapuma se făcu sul către perete și, de sub ea, o femeie cu cap de piatră încerca să se ridice. Emilia își recunoscu mama, dar, neștiind ce simțea pentru ea, nu zise nimic. Un ceas electronic ticăia pe perete deasupra femeii, părând reasamblat după o izbitură. Amintiri neclare, însă pe care le simțea dureroase, făceau vârtej între acele ceasornicului ca și cum s-ar lăsa absorbite în golurile iertării.

—Zău că nu știu pentru ce să te iert, Ma-mmaa. De ce nu spui nimic?

Buzele împietrite ale femeii încercau să se deschidă, dar se sfărâmau înghițind praful și reconturând formele dinainte. Emilia merse afară, de unde luă carafa nesecată și, revenind în cameră, își înmuie mâna și presără câteva picături asupra capului de piatră, repetând:

—Amintește-ți, ca să te iert. Amintește-ți și tu!

Apa se strângea la colțurile pleoapelor, de unde se prelingea pe obraji, luând cursul către gură și pierind înghițite. În aceeași clipă, focul ieși din sobă ca să înghită scaunul, dar se întoarse neputincios în vatră. Din nou, buzele de piatră se sfărâmară înghițindu-și praful, iar Emilia spuse:

—Îmi amintesc doar ce mi-a fost drag, Ma-mmaa. Dacă nu mă ajuți să te iert, sufletul tău va rămâne împietrit.

Pe perete, Emilia văzu umbra unei fete care se zvârcolea respirând anevoie, dar nu pricepu nimic. Nu știa dacă acele convulsii erau semne de durere, cum nu înțelegea chinul stanei de piatră de a se îneca în propria substanță. Când umbra își opri spasmele, femeia luă poziția în care aceasta rămase fixă în perete și Emilia văzu că ambele erau de aceleași dimensiuni.

—Tu ești aceea, Ma-mmaa sau nici tu nu mai știi? Încearcă să o spui cu gura ta.

Din nou se auzeau șoaptele siluetelor din bucătărie vorbind de vânătoare și festinuri, iar Emilia se duse acolo luând carafa cu ea. Își văzu tatăl poziționând platourile în funcție de importanța locurilor ocupate. Omul avea figura crispată de o teamă ascunsă, cu părul răvășit în cap, nebărbierit și îmbrăcat ca pentru rutina domestică. Emilia îi spuse:

—Tati, gâsca o lași pe mijlocul mesei.

—Dar când am hotărât să mâncăm gâscă? Nu! Muierea zice că gâsca ajunge la târg. Azi mâncăm supă.

—Și la ce te-ai ostenit cu masa asta îmbelșugată?

—Nu pentru noi. Muierea zice că e pentru nuntași.

—Care nuntași, tati?

—Cum care? Se mărită Mili.

Emilia băgă de seamă că tatăl ei evita să o privească în ochi.

—Nu te bucuri de nunta asta?

—Nu, pentru că Mili e nefericită. Dar muierea zice că așa trebuie să fie miresele ca să le meargă bine în căsnicie.

—Care muiere, tati?

—Eh, care! Muierea mea. Adică mă-ta, Didi! Nici ea nu a fost o mireasă fericită. Așa mi-a zis când s-a născut sora ta mai mare.

—Ți-a reproșat?

—Muierea le zice pe toate ca pe un reproș! Iar eu tac ca prostul și îi dau apă la moară! Măcar dacă aș opri nunta asta... Măcar dacă Mili s-ar lua cu un flăcău din dragoste...

—Poate că acum te va asculta.

—Muierea asta cu sufletul de piatră?! De-ar avea gura lipită, tot ar vorbi mai mult ca mine și nu m-ar asculta!

Emilia înțelese că părinții ei nu s-au iubit cu adevărat și spuse:

—Dacă vrei să previi o nefericire mai mare, fă orice și împiedică nunta. Dar ce vrei, să fii extensia femeii tale reci?

—Doar să-i dau vreo două peste fălci...!

—Și cum crezi că aș îndura să știu că îmi bați mama?

La auzul acelor cuvinte, tatăl ei părăsi bucătăria. Emilia, rămasă locului, se adresă siluetelor:

—Iar voi mergeți unde vă este locul!

Cum în vise orice este posibil, forța cuvintelor ei alungă siluetele și, după dispariția lor, se făcu lumină. Ceea ce în obscuritate părea o masă cu bunătăți de nuntă, acum se arăta drept o cină de pomenire. Emilia recunoștea bucatele gătite de ea la moartea Adelei, dar acum le privea cu răceală, ca pe o banalitate.

Se întoarse în camera cu sobă și văzu că scaunul lipsea, fereastra era acoperită cu o perdea nouă, iar mama ei, singură, cu chipul depietrificat, vărsa lacrimi translucide. Nici această tristețe nu era de înțeles, dar Emilia spuse:

—Amintește-mi de ce să te iert, Ma-mmaa.

—Tu nu ai de ce să mă ierți, Didi, zise femeia ținându-și fața în palme. Sora ta trebuie, căci i-am terfelit sufletul!

—Spune-mi mie totul și, când o văd, îi amintesc.

Însă femeia se refugie în plâns, așa cum făcuse în toți anii de la moartea Adelei. Din nou, coerența lucrurilor se întrerupse, dar visul continua în ritm alert, iar Emilia știa un lucru sigur: spiritele neliniștite din casa aceea trebuie să plece spre locurile lor și numai prezența ei le ținea captive în amărăciune. Privind prin fereastră, văzu un om hăituit de câini, care se ascunse într-o grotă. Atenția îi fu răpită din nou de convulsiile femeii din pat, care întindea cu disperare mâinile în căutarea aerului. Emilia își aminti blestemul și dorința ei puternică de a-și vedea mama aspru pedepsită pentru erorile sale, dar atunci nu simțea nici satisfacție, nici regret. Clipa aceea era o remanență în eter combinată din leșinul Emiliei și moartea mamei sale.

—În comunitatea lor circula un cult potrivit căruia moartea, înainte de a se instala, îl dezvelește pe om de toate convențiile și îl arată în simplitatea lui originară, spuse Carp. Din această privință, mama Emiliei revenise tardiv la grija instinctivă de care se înstrăinase în virtutea unor motivații numai de ea știute. Așadar, iadul care începe în viață se intensifică după moarte, energia vitală experimentând regrete și neliniști înainte de a se asimila rezonanței universale. Așa cum s-a văzut, femeia retrăia chinuri îndurate cândva de fiica ei, la care asistase impasibilă. Însă acestea se petreceau în visul Emiliei, fără a ne da certitudinea unei conexiuni cu realul postum descoperit pe undă telepatică. Și încă nu era cert dacă Emilia dorea cu adevărat să își ierte mama în absența memoriilor care i-ar susține gestul. Înainte de toate, trebuia să-și lămurească transferul de identitate dintre ea și Adela. Deși avea conștiința celor douăzeci și patru de ani dinaintea acestui vis, se făcea martor al vieții sale din unghiuri care i-au fost ocultate de oameni apropiați. Lipsa memoriilor edificatoare părea să fie o cauză a suprapunerii ei pe viziunile precare ale Adelei. În rest, toate erau amintiri noi sau descoperiri despre sine prin acest caleidoscop al frământărilor.

—Totuși, interveni Geta, în acel vis, Didi nu își recunoștea nici sora mai mare, nici propriul nume, ceea ce sugerează că activitatea cerebrală a Emiliei se intensifica gradual pliindu-se pe investigare și îndepărtându-se de scopul cu care își planificase intrarea în vis.

—Desigur, acea îndepărtare nu s-a petrecut de la sine. Totodată, ce a început a fi doar un vis, în absența altor legături cu viața pământească, a luat calea demistificării, iar ea a crezut că, numai după ce acest demers va înceta, va muri cu adevărat. Prin urmare, scopul esențial nu fusese moartea pur și simplu, ci nevoia de înțelegere și echilibrare a propriului spirit. Ce va fi rămas din energia vitală după ce creierul își va fi oprit funcțiile, avea să descopere la timpul cuvenit, cu toate consecințele pe care nu ezitase să și le asume.

—Înseamnă că disperarea a destabilizat-o profund, dacă a văzut în sinucidere unicul mod de a se întâlni cu Dumnezeu.

—Virulența cu care a pornit acest itinerariu pentru a sta ochi în ochi cu divinitatea nu doar s-a estompat în imponderabilitatea lumii onirice, ba a dispărut odată cu declanșarea acestui nou demers de regăsire a sinelui. Un sinucigaș precum Emilia, crezând în existența divinității, crede că un dumnezeu care permite ca leul să ucidă pentru hrană, care stabilește cu de la sine voință ce greșeli să facă omul și cât să sufere apoi, este un dumnezeu criminal.

—La fel ca în cazul faraonului căruia Dumnezeu i-a împietrit inima pentru a-i ucide poporul?

—Iată un motiv în plus pentru care călătoria ei fusese o provocare, în urma căreia avea să afle că Dumnezeu greșește asemenea oamenilor, făcând alegeri nepotrivite și luând decizii arbitrare, sau că dumnezeu este doar o proiecție mentală care însumează justificările erorilor și așteptărilor omenești. Ori, pentru descoperirea adevărului unic, chiar cel la care nimeni nu se așteaptă, este nevoie de un spirit lucid, eliberat de regrete și speranțe, de uri și, într-o foarte mare măsură, de atașamentele care ne vitregesc și compromit căile vieții pe pământ.

Medicul de gardă era nedumerit de poziția lui Carp față de divinitate, dar își spuse că povestea era departe de a se fi încheiat și multe mistere se vor ridica pentru a da o lumină clară realității spirituale atât în plan terestru, cât și astral.

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iulie 24, 2020 la 11:58pm

 Inca un capitol deosebit si dens.Felicitari 

Referitor la unele probleme gramaticale scapate la un text complex , cer scuze  as aminti pe alocur mici probleme cu  concordanta timpurilor in anumite situatii precum...

făcuse o manevră neinspirată și se trezi -și se trezise....

Peste două zile, femeia acuza neliniști în urma unui coșmar, pierduse pofta de mâncare și, cu toate economiile soțului, se internă în spital- ......se interna în spital 

nevesti-sii se scrie fara un i nevesti-si

Emilia îl bărbierise, lăudându-i teatral frumusețea cavalerească, însă el, acuzând dureri de spate, zise că vrea să se întindă   -zisese că vrea să se întindă

răsuflând cu puternic...... se taie cu 

.....Gândul ei îi dădu bună-dimineața, ca în copilărie, iar el îi răspunde la fel, fără cuvinte.....ii raspunse la fel

Apa se strângea la colțurile pleoapelor, de unde se prelingea pe obraji, luând cursul către gură și pierind înghițite. În aceeași clipă, focul ieși din sobă ca să înghită scaunul,.....În aceeași clipă, focul ieșea din sobă ca să înghită scaunul,.... 

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->