Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

În capătul dinspre răsărit al grădinii se afla o băncuță din lemn pe care Emilia nu o mai văzuse din copilărie, un loc în care visele inocenței înfloreau sub promisiunea eternității numai pentru a fi brutal strivite de trecerea timpului. Dispariția acelei băncuțe a fost traumatizantă pentru ea și, tot atunci, i-a declanșat voința de a-și lămuri deciziile adulților cu efecte devastatoare asupra celor mici. De cele mai multe ori, se izbea de argumentul autocratic: „Așa am zis eu și, cu asta, am terminat!“ Regăsirea băncuței îi trezi sentimentul că paradisul pierdut se înălța din propriile ruine, iar ea se așeză savurând clipa cu o voluptate mistică. Tot atunci, ființa din pântecul ei tresăltă de încântare.
—Ce-ar fi să mergi pe urmele copiilor? se auzi un glas cunoscut.
Întorcându-și capul peste umăr, Emilia își văzu fiica.
—Iubita mea scumpă și frumoasă! strigă ea întinzând o mână către apariție. Mi s-a golit viața de când te-au luat...
—Nu am plecat nicăieri, mami. Eu sunt în viața ta!
Din nou, copilul din pântec tresări.
—Oh! Mi-aș dori ca visul să nu se termine!
—Mami, visul tău s-a terminat demult. Nu știi tu că fericirea vine din neprevăzutul pe care singură ți-l rezervi?
—Știu că, în lumea spectrelor, totul e posibil. Dar eu trăiesc un vis...
—Și de ce nu te poți trezi?
—Poate pentru că nu doresc?
—Nu mai ai din ce să te trezești, mami. Nefericirea trece în uitare, iar tu ești cu totul alt om.
—Spui cuvinte prea frumoase pentru a fi adevărate. Am mai trecut prin asta în urmă cu mulți ani.
—Cât nonsens! Hi! Hi! Nu tu credeai că moartea ne eliberează de toate convențiile și ne arată în simplitatea originară? De ce refuzi să-ți amintești cine ești cu adevărat? Haide, ia-mă de mână și îți voi arăta.
—În sat se spune că, dacă în vis cineva care a murit îmi întinde o mână și mă invită la drum, am toate șansele să mor și eu. Nu mă tem de asta; știu doar că mi-o doresc...
—Alte nonsensuri! Sunt atâtea lucruri pe care le poți face, încât te-ai minuna de ele. Hi! Hi! Gândurile tale dau oricărui lucru aparența posibilității. Restul e alegere. Știu că nu te poți despărți de grădina asta fascinantă, dar ai căutat dincolo de gard, ca să vezi până unde se întinde ea?
Într-adevăr, satul era animat de splendoarea florilor, întins până dincolo de orizont. Emilia se ridică de pe băncuță și, apucând mâna fiicei sale, intră în casă pentru a-și lua adio de la părinți. Ma-mmaa și Tătuț, cu fețele senine așa cum ea nu le văzuse demult, aranjau camera cu sobă. Umbra de pe perete dispăruse fără urmă, iar patul fu pregătit pentru culcare.
—Mergeți, copii, în drumul vostru, zise femeia. Noi rămânem aici, unde ne este locul și unde ne veți găsi oricând cu brațele deschise.
Înduioșată și trăind exaltarea unei bucurii nelămurite, Emilia le sărută obrajii, apoi mâinile și spuse:
—Știu că veți fi mereu aici, dragii mei. Să vă bucurați de liniște sufletească și, dacă ne vom reîntâlni în altă parte, să fiți mereu luminoși, căci numai cei care trăiesc frumos și demn au parte de asta!
Apoi Emilia ieși spunându-i fetiței că o așteaptă în grădină. În urma ei, fetița le zise bătrânilor:
—Nefericirea voastră cea mai mare se trage din neștiință, iar asta s-a răsfrânt asupra unor copii nevinovați, copiii voștri. Acum nu vi se mai cer socoteli, căci durerile au rămas în urmă. Dar gândiți-vă: dacă ați putea să o luați de la capăt, uitând tot ce a fost înainte, ați face aceleași alegeri? Odihniți-vă acum. Puneți-vă ordine în suflete, căci, peste puțină vreme, eu și alții ca mine vom avea nevoie de răspunsuri. Voi ați murit, dar noi trăim prin mama care ne va naște frățiorul. Poate că tot el este șansa eliberării voastre.
După ce au pornit la drum, Emilia întrebă:
—Ce le-ai spus bunicilor tăi?
—Le-am spus că amintirile nu pier odată cu noi, că ele plutesc în derivă până își vor găsi o țintă. Frumoase ori nu, acele gânduri influențează spiritul purtător și pe celelalte din jur, așa cum s-a întâmplat cu tine.
—Crezi că eu mi-am dorit asta?
—Firește că nu. Dar asta nu înseamnă că tot ce a pornit odată cu suferința ta nu mai există.
—Ar trebui să mă îngrijorez?
—Nicidecum, mami. Niciodată.
Instalarea nesiguranței în gândurile Emiliei o făcea temătoare în fața imprevizibilului, de unde și aceste subite ezitări. Sperase la elucidarea vieții ei prin accederea în acest plan paralel, care nu era altceva decât un plan mental explorat pentru întâia oară cu atâta profunzime. Dar uitarea sau, mai bine spus, neputința de a-și aminti trecutul pentru a-l domoli, precum și sugestia lucrurilor inedite de a fi acceptate în mod necondiționat, îi stimulau suspiciuni care perverteau firescul traseului început. Mergea cu fiica ei spre orizonturi necunoscute și o făcea doar în virtutea dorinței de a o ști aici, lângă ea, deși aceeași voce interioară îi spunea să se întoarcă la părinții pe care, până nu demult, îi învinovățise de abandonul proximal ce se făcea sursa tuturor durerilor și eșecurilor ei. Însă prezența adoratei fiice o hipnotiza, îmbătând-o cu farmecul regăsirii, iar ea, asemenea oricărei inimi vrăjite, se lăsa purtată cu o stranie abandonare. Satul, nemaifiind tern și aproape sinistru cum îl știuse, îmbrăcând mantia splendorilor care i-au hrănit visele copilăriei, îi stimula euforia. Drumul lor ducea spre o colină dincolo de care părea că se întinde o lume nouă, pe care nu o descoperise nici în realitate.
Spre surprinderea Emiliei, de pe creasta colinei se vedea în depărtare un munte cu zeci de scorburi, pe unde intra și ieșea același om în goană disperată pe care îl văzuse de la fereastra casei. Se lăsă purtată într-acolo, cu pași lenți dar fermi, fără să bage de seamă că era din nou singură. O nelămurită curiozitate o atrăgea spre munte, însă ea nu se putu abate de la ritmul propriu, plutind ca o nălucă deasupra câmpiei, peste iazuri și arbuști. Odată ajunsă la poalele muntelui, se opri și cuprinse cu privirea întreaga rețea de văgăuni în beznele cărora păreau să se piardă scâncete de plâns și rugăminți de iertare. Merse pe urmele ecourilor, trecu prin diverse galerii, fără să bage de seamă că întunericul se risipea în jurul ei ca și cum ar fi avut o torță în mână. Ajunsă la capătul labirintului, pătrunse într-un soi de cavernă pe pereții cărora se vedeau fixate scânduri de dimensiuni inegale și în poziții neregulate. Din aceste scânduri ieșeau numeroase piroane ruginite, unele drepte, altele cu vârfurile îndoite, creând imaginea unei case părăsite. Pe jos, pretutindeni, gheme și valuri de sârmă ghimpată se urneau și se deformau ca și cum o prezență invizibilă le-ar fi călcat împiedicându-se de ele. Cu fiecare mișcare, se auzea icnetul unui om în suferință și drumul se elibera înaintea ei pentru a merge mai departe. Emilia făcea pași rari, privind mereu în față, în timp ce în urma ei ieșeau din pardoseala de piatră schelete umane zăcând în poziții care arătau moartea în agonie. În fundul cavernei, un nor de praf abia răscolit se risipea încet, lăsând vederii un om mutilat, tremurând de durere, cu trupul descarnat în zeci de locuri, cu limba scoasă, tumefiată și cu o figură crispată ca și cum două mâini l-ar sugruma. Emilia se apropie de suferind, se aplecă asupra lui și, recunoscându-l, făcu un pas înapoi și strigă:
—Tu?!
În aceeași clipă, mila și îngrijorarea ei fură înlocuite de o furie născută din vechi și adânci regrete pe care încerca să și le lămurească ori de câte ori se apleca să revadă fața celui în agonie. Acea figură părea desprinsă dintr-un coșmar care îi bântuise sufletul ani întregi, dar Emilia știa că trebuie să fie mai mult de atât.
—Cum ai ajuns aici?
În loc de răspuns, omul în agonie horcăia în căutarea aerului, întinzând mâinile cu disperare în lături. Emilia se îndepărtă câțiva pași, dar, băgând de seamă că asta reîntregea norul de praf din jurul rănitului, se apropie și rămase inertă, așteptând ca el să poată respira din nou. Când, în sfârșit, se liniști, acesta păru mai degrabă să piară în mrejele morții în loc să răsufle după cumplitele chinuri îndurate. Mâinile lui erau prinse de spasme furioase, uneori și picioarele, sângerând picături negre și înspumate. Emilia îl scutura ca și cum nu l-ar lăsa să adoarmă, dar acesta, deschizând ochii fără să vadă nimic înaintea lui, se pierdea iar și iar în deliruri.
—Cum ai ajuns aici?!
În loc de răspuns, omul îndreptă fața spre ieșire și încercă să se târască într-acolo. Emilia vru să îl ajute, însă fără folos, înțelegând că unicul sprijin pe care i-l putea oferi era să rămână aproape de el pentru ca norul de praf toxic să nu reapară. Astfel, parcurseră înapoi întregul labirint până când, ajunși la poalele muntelui, se auziră mârâituri de câini și rănitul se ascunse într-un tufiș. Emilia nu pricepu această spaimă. Se aplecă asupra fugarului întrebând iar:
—Cum ai ajuns aici?
—Urile tale m-au adus – reuși acesta să spună cu glasul gâtuit de groază.
—Cine ești de te urăsc?
—Sunt omul care te-a ales drept mamă a copiilor lui și pe care l-ai respins.
—Pentru asta te urăsc?
—Și pentru asta. Și nu doar pe mine.
—Nu îmi amintesc nimic din ce spui.
—Știu. Știu...
Zicând aceasta, omul izbucni într-un plâns convulsiv, știind motivele groazei căreia ii căzuse prizonier. Simțea că amintirile salvatoare vor refuza în veci să apară din pricina trecutului care nu mai poate fi schimbat. În lipsa acelor amintiri, Emilia nu putea să ierte cu adevărat, oricât își dorea să elibereze sufletele din chinuri. Așa se întâmplase și cu mama ei, de a cărei soartă nu știa nimic sigur de la părăsirea casei. De aceea, omul avea să se întoarcă acolo unde îi era locul: în cavernele terorii. Emilia privi în jurul ei în căutarea câinilor, dar aceștia se dovediră doar niște creaturi invizibile de care hăituitul nu putea să se apere. Singurul său refugiu era labirintul în care avea să îndure la nesfârșit corvoadele sufletului. Așa că trebui să se târască înapoi, acolo unde îi murise trupul și unde începeau adevăratele suplicii, de fiecare dată mai chinuitoare tocmai când păreau a lua sfârșit. Emilia merse alături de el până la intrarea în labirint, unde se opri și spuse:
—Poate că trebuie să mă întorc acolo unde a început totul ca să îmi amintesc, iar voi să fiți eliberați. Dar asta nu înseamnă că amintirile îmi vor domoli ura și supliciile voastre vor înceta.
—Știu! se văită iar suferindul. Ceva îmi spune că vei găsi foarte greu sau niciodată ceea ce cauți.
—Ba da! Va găsi! răsună ca o trâmbiță stâlcită o voce dintr-o parte.
De acolo se arăta o părere de femeie, slabă de stătea să se rupă din toate încheieturile, înconjurată de nouă progenituri grotești care cereau întruna mâncare.
—Va găsi! repetă apariția ridicând înaintea feței sale străvezii un deget asemănător unui vreasc putred.
La vederea ei, Emilia căscă ochii ca pentru a o recunoaște și spuse:
—Glasul tău... îmi sună cunoscut.
—Cum să nu?! Doar am cântat la nunta ta până mi-au pocnit fălcile!
Din nou, progeniturile chițăiră cerșind de mâncare, însă aceasta le ignoră, zicând:
—Puțină recunoștință nu mi-ai arătat pentru că ți-am fost mamă spirituală! Ba m-ai jignit făcându-mă mumie ambulantă!
Emilia păru distrată de aceste revărsări intrigate, repetând calificativul, apoi zicând:
—Se vede bine că nunta aceea a fost un eveniment nefericit pentru mine. Faptul că tu ai avut un rol important în desfășurarea ei nu te ridică deloc înaintea bunăvoinței mele. Și da, ești urâtă de se sperie și câinii de tine!
Venind vorba despre câini, omul cu trupul descarnat fugi în adâncurile întunecoase ale muntelui, pierzându-se cu totul acolo. Mumia ambulantă, altădată crezându-se suplă și silfidă, păru a nu pricepe nimic din spusele Emiliei și, iritată de râsul ei, își chemă odraslele pentru plecare și se pierdu printre arbuști. Din nou rămasă singură și nemaiavând încotro să apuce, Emilia luă calea înapoi spre sat, către casa părintească.
La întoarcere, văzu că satul și-a schimbat înfățișarea, având drumuri foarte largi, grădini mai bogate și pretutindeni persistând un aer primăvăratic cu parfum de flori, cu fluturi și glasuri de copii veseli. Nici curtea din care abia plecase nu mai era aceeași, fiind mai primitoare și îmbiind-o cu o senzație de calm extatic. Merse degrabă în camera altarului, de unde se auzeau gângureli de prunc și, intrând acolo, văzu un copil care se juca cu o lebădă din pluș. Copilul o privi ca pe întruchiparea divinității, recunoscând-o și arătându-se fericit de venirea ei. Emilia simți un imbold irezistibil de a-l lua în brațe și, făcând asta, avu sentimentul că pe ei doi îi unea un fir pornit din noduri ancestrale, ca și cum s-ar fi regăsit la o distanță de milenii. Copilul întinse mâinile spre chipul ei, gângurind:
—Mama!
Emilia se lăsă cuprinsă de acele brațe firave cărora le dusese dorul, topindu-se în acest freamăt de emoții și lăcrimând de fericire. Lebăda abandonată pe marginea patului își desfăcu aripile și, încet-încet, plană asupra lor, apoi trecu prin fereastra deschisă și zbură spre orizonturi necunoscute.
—Cât ești de frumos, puiule drag! zise Emilia.
—Mama! repetă copilul punând o mână peste pântecul ei în sarcină.
Extenuată de aceste emoții, Emilia simți o nevoie irezistibilă să doarmă, iar copilul căscă în același timp de somn. Îl așeză în așternuturi ca pe o podoabă scumpă și fragilă și rămase cu fața aplecată asupra lui până când el adormise. Îi privea cu nesaț chipul radios, ale cărui trăsături îi aminteau de cele două Adele pierdute, sora și fiica ei. Tot atunci, avu sentimentul că, în zorii zilei următoare, va începe o nouă viață, destinul ei fiind acest copil care o strigase înainte de a se naște. Își puse capul pe pernă și adormi cu ochii la el, cu pleoapele întredeschise ca și cum ar dori să îl privească și în somn.
Departe, dincolo de muntele cu scorburi, o lebădă în zbor își întoarse capul către sat pentru o ultimă privire, apoi își continuă calea spre răsărit.

—Ceva mă face să cred că visul Emiliei a fost unul indus, zise Geta, foarte convinsă în depoziția ei.
—Și ai dreptate să crezi asta, urmă Carp zâmbind. La prima noastră întâlnire, Emilia mi-a trezit convingerea că își planifica sinuciderea. Nu sunt medium ca să iau legătura cu spiritele și nici nu aud gândurile oamenilor! Însă experiența m-a învățat să disting intențiile oamenilor după trăirile pe care le manifestă involuntar, lucru fără de care hipnoza nu este doar inutilă, ci imposibilă.
—Prin urmare, diversitatea de imagini din visul ei a fost o consecință a hipnozei, metodă pe care dumneavoastră o numiți terapie prin onirism. Totuși, confuzia și lipsa amintirilor exacte au fost influențate de hipnoză?
—De cele mai multe ori, confuzia din vise este naturală. Amintirile, da, pot fi modelate sau suprimate în oarecare măsură.
—Având în vedere faptul că Emilia cunoștea câte ceva despre istoricul dumneavoastră, înțeleg motivul suprimării.
—Drept să spun, ai fi surprinsă să afli câte știe Emilia despre mine. Atunci, era necesar în demersul terapiei să ușurăm bagajul de memorii care au declanșat drama acestei femei. Iar istoricul meu era un surplus inutil, chiar așa inofensiv pe lângă tragedia ei.
—Și totuși – interveni medicul de gardă ușor contrariat –, ce anume din acel vis i-a stimulat comportamentul acesta bigot? Dacă visul, așa cum ni l-ați expus, este complet, în el nu s-a manifestat sub nicio formă divinitatea, astfel încât Emilia să devină o pioasă ferventă.
—Înainte de a vă răspunde, spuneți-mi ce credeți despre mine: sunt un om religios?
—Eu vă consider un ateu convins! zise medicul.
—Domnișoara ce crede?
—Înclin spre ateismul dumneavoastră, deși constat o misterioasă înflăcărare în voce când rostiți numele lui Dumnezeu.
—Ați văzut? Convingeri și impresii diferite. Credeți că aș fi putut să induc în acel vis imaginea unei divinități așa cum mi-o închipuiesc eu? Ar fi fost o ticăloșie pentru demnitatea umană! La fel de bine, ateu fiind, credeți că m-ar fi lăsat inima să induc în visul ei un înțelept care o convinge că Dumnezeu nu există? Puterea omului stă în propriile alegeri, dragii mei! Priviți această femeie și, judecând după ținută și postură, după mătăniile pe care le frământă, ați fi îndreptățiți să credeți că este o bigotă creștină. Dar aveți voi idee dacă ea invocă un dumnezeu canonic sau o divinitate așa cum numai sufletul ei o percepe? În lumea asta plină de dumnezei care se contrează și, totuși, tind spre sincretism, ar fi o lipsă de umanitate să le demonstrezi tuturor că speranțele sunt zadarnice. Gândiți-vă că unii ar lua-o razna, iar alții, în absența unui sentiment de responsabilitate pentru faptele lor, ar alimenta haosul inițiat de primii. Este drept că Emilia s-a înverșunat împotriva propriei divinități, așa cum face orice sentimental, dar asta nu înseamnă că trebuie să încurajăm astfel de furii regretabile.
—Am înțeles, zise medicul etalând un zâmbet cordial. Dumnezeu ține strict de intimitatea spirituală, religia fiind doar o mascaradă.
—Iată un punct de vedere pertinent. Dar faptul că un om cu suflet bun are convingerea divinității nu este o garanție a existenței sale.
—Cum nici ateismul unui om cu suflet la fel de bun nu garantează inexistența divinității, interveni Geta. Eu cred că îndepărtarea omului de divinitate este o consecință a înstrăinării omului de sine.
—Iar religia a stimulat această înstrăinare a omului de sine, completă Carp. Pentru a înțelege cum stă treaba cu Dumnezeu, omul trebuie mai întâi să se înțeleagă pe sine și, atunci, teismul și ateismul rămân de domeniul abstractului. Modul fiecăruia de abordare ține strict de conduita sa morală și socială. Dumnezeul canonic, da, ne creează confuzii prin calitățile sale, iar asta se datorează, înainte de toate, oamenilor care l-au impus așa. Istoria ne arată că, între timp, societatea umană a mai evoluat modelându-și comportamentul, însă nu prea a reușit în a-și modela dumnezeul căruia îi slujește. De aici și respectul meu față de intimitatea emoțională în raport cu divinitatea.
—Până la urmă, sunteți ateu sau nu? insistă medicul de gardă.
—Dacă, pentru tine, ateu este cel lipsit de dumnezeu, de credința într-o divinitate, află că am și eu zeitățile mele pe care nu le trădez. Unii au muzica, alții au literatura. Eu am profesia, așa cum alții au compasiunea sau, pur și simplu, viața în natura simplă, originară. Felul în care ne punem speranțele în acești simpatici dumnezei ne definește destinele.
Geta remarcă eschivele profesorului și înțelese că acesta nu îl găsea pe medic pregătit pentru o mărturisire clară, evidentă. Din perspectiva ei, Carp spunea că nu trebuie să ne agățăm convingerile de emoțiile umane, ale căror fluctuații duc adesea la dezamăgiri în momentul experienței directe, personale, riscând să realizăm cât ne-am îndepărtat de noi înșine prin raportarea la ceilalți. Și mai înțelese că armonia, oricât durează, are un început și un sfârșit, dar că depinde de fiecare cum se pregătește pentru un nou început. În sinea ei, își spuse că este un lucru frumos ca omul să-și redescopere apartenența la rezonanța universală aici, în timpul vieții, pentru diversificarea armoniei. Dar asta credea ea și, așa cum a spus profesorul Carp, nimic nu întrece în splendoare intimitatea emoțională și felul în care aceasta se manifestă în raport cu ceilalți. Realiză că mama lui Sirius tocmai își luase privirile de la ea, având un zâmbet enigmatic. În același timp, Sirius deschise ochii și încercă să se ridice, dar, extenuat fiind, întinse mâna către sonerie pentru a cere ajutorul unei asistente.

Vizualizări: 9

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe August 2, 2020 la 7:45am

Cu aceeași admirație!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->