Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Așa cum prevăzuse profesorul, Emilia credea că a încheiat orice socoteală cu viața din momentul în care i-a fost readus tatăl schilodit acasă. De aceea, el ceru permisiunea părinților lui Bădia Gil de a se instala temporar în locuința acestora și, astfel, așteptă dintr-o zi în alta ca gura satului să răspândească vestea morții bolnavului. Ordonă șoferului de pe ambulanță să doteze vehiculul cu logistica necesară reanimării și să rămână în apropiere, gata oricând pentru intervenție. Așteptarea nu fu deloc ușoară, Carp trăind clipe de intensitate maximă care îi surescitau fizicul și îi destabilizau precocitatea observației. Cafele și țigări în exces luaseră locul meselor obișnuite, iar el, ca să-și mențină luciditatea, rememora la nesfârșit fragmente dintr-un poem obscur care îi bântuise adolescența și îl modelase în criticul de acum.

Într-o dimineață, s-a trezit din somn ca la o chemare și, apropiindu-se de fereastră, văzu trei bătrâne îndoliate care se îndreptau spre partea de răsărit a satului. Ieși în urma lor și băgă de seamă că acestea s-au oprit la poarta curții care îl interesa. În clipa aceea, tâmplele au început să îi zvâcnească, fața i-a fost cuprinsă de fierbințeală, iar picioarele i-au devenit neputincioase, greoaie, fixate în mod straniu în noroiul uliței. Făcu semn șoferului de ambulanță să treacă la fapte, apoi luă urma văduvelor care, ajungând în casa cu pricina, începură un ritual cu incantații și eresuri rar auzite. Dintr-o curte se auzi o voce tânguindu-se pe după garduri:

—Maică, ce de oameni au mai pierit în ultima vreme! Zici că s-a abătut un blestem asupra satului!

—Taci, fă, stearpa dracuʼ și treci în casă! se răsti altă voce către prima. Auzi la ea: blesteme! Păi ce, ni se prăpădesc poarcele în hardal?!

Carp izbuti să ajungă în casa interesată, unde începuse a duhni a carne stricată și unde Emilia, palidă și subnutrită, era cuprinsă de friguri. Brancardierul se ocupă de transportarea bolnavei la mașină, în vreme ce Carp, potrivindu-și pe față o mască sterilă, cercetă locuința în căutarea unor urme de substanțe periculoase care ar fi putut otrăvi organismul acesteia. Respiră ușurat și, mergând la ambulanță, ordonă destinația: Bârlogul Argessis. Pe drum, bolnava fu intubată; Carp îi administrase glucoză și mici doze de clorură de sodiu, stimulanți de adrenalină și întăritori perfuzați. Branulele erau schimbate frecvent, șoferul remarcând grija sporită a superiorului său față de această pacientă căreia nu îi dădea multe șanse de supraviețuire. În urma lor, autoritățile locale începură demersurile de înfăptuire a unor sarcini trasate cu celeritatea specifică impusă de o instituție pe treptele căreia nici nu visau să calce.

Bârlogul Argessis își trăgea numele de la râul pe bancul căruia fusese construit, undeva în câmp. Intrarea se făcea printr-o ridicătură din beton de mici dimensiuni, cu aparența unui izolator pentru vanele instalației de irigare, identică altor zeci care se găseau pe câmpul respectiv. De aici, coborau câteva trepte până la ușa unui lift care continua traseul în subteran pe o distanță de încă treisprezece metri. Accesul în edificiul propriu-zis era marcat de o ușă masivă din fier și beton, asupra căreia se vedea imaginea stilizată a zeului dac precreștin Argessis, patronul spiritual al Argedavei, orașul în care s-a născut Burebista. Interiorul bârlogului era compus din încăperi cu destinații diferite, de la cabinete medicale și săli recuperatorii până la cantină și sală de divertisment, de la birouri și laboratoare până la săli de conferințe și depozite de bunuri universale, un colos de existența căruia știau foarte puțini.

În acest loc se desfășurase recuperarea Emiliei sub supravegherea neobosită a lui Carp. Dacă vigoarea fizică a putut fi lesne redată în virtutea tinereții și a unei sănătăți native precoce, nu la fel de simplă s-a dovedit terapia psihologică, medicul fiind pus în dificultate de lipsa motivației de a mai trăi a femeii. Uneori, este posibil ca moartea să survină în urma programării mentale, așa cum se întâmplă cu oamenii descurajați de o veste tristă privindu-le sănătatea. Alteori, numai perspectivele sumbre asupra viitorului sunt îndeajuns pentru ca un om să se izoleze în propria carceră pesimistă și, astfel, să-și consume energia vitală cu un ritm care sfidează putința noastră de înțelegere. După cum s-a văzut în cazul Emiliei, moartea nu era un scop în sine, ci un mijloc prin care ea intra în arena spiritelor pentru a se lua în piept cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, forța sa mentală era prea mare pentru a nu rezerva fizicului un minimum de energie. Momentul în care o găsise Carp, scuturată de frisoane, era punctul în care corpul ei își declanșase mecanismul de supraviețuire independent de voința spiritului, un concurs al forțelor atavice care îndeamnă omul să mai zăbovească pe pământ. La fel se întâmplase în adolescență, când zborul din vis în urma lebedei era însoțit de o calmă uitare, de senzația unei plăcute abandonări în eter, în timp ce trupul ei se zbătea să-și recapete stabilitatea concretă, primară. Iar Carp intuise cu succes faptul că numai un vis care ar putea reda sentimentul împăcării va modela, în subconștient, deciziile deja luate.

La început, Emilia rostea în somn cuvinte care trădau o încărcătură emoțională aparte:

Ma-mmaa... Deli... Băncuța din grădină...

—Privește băncuța! spunea Carp. O vezi? Este acolo unde o știai. Apropie-te și admiră-i frumusețea. Acum te poți așeza. Te simți liniștită. Băncuța ta preferată nu a dispărut din locul ei.

Ma-mmaa, de ce nu spui nimic?

—Acum nu îți amintești! spunea iar Carp. Regretele tale rămân în urmă. Mama ta nu are ce să-ți mai spună, iar tu o ierți acum.

—Deli! Frumoasa mea Deli...

—Și Deli este împăcată. Privește cum se joacă în grădină cu ceilalți copii. Privește florile în culori pline de viață! Ascultă muzica naturii și bucură-te pentru veselia copiilor!

—Uite un om rănit cum fuge! Și femeia asta oribilă, înconjurată de creaturi hidoase...

—Ei nu sunt acolo. Nu este nimeni. Mergi înapoi la casa ta, unde te așteaptă un copil frumos. Ia-l în brațe și protejează-l. Este copilașul tău. El știe cât îl iubești.

Acest exercițiu de terapie prin hipnoză onirică fu reluat în nenumărate rânduri, până când starea pacientei se calmă de tot, iar medicul Carp crezu că ea putea fi redată realității. Emilia deschise ochii clipind leneș de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să mai doarmă, dar își impunea să se trezească pentru a îndeplini ceva important. Se auzi un sunet plăcut, ca al unui șirag de cristale abia atins de boarea vântului și, atunci, în salon intră o asistentă.

—În sfârșit, vă revenirăți! zise femeia.

—Doamne, ce vis am avut!

—Sper că v-ați odihnit bine – reluă asistenta făcând abstracție de cuvintele Emiliei. Știți că trebuie să vă recuperați complet, altfel, veți obosi copilașul.

Emilia își privi sarcina, întrebând:

—Cum, încă nu am născut?

—Mai este puțin până atunci. Medicul nostru are să vă dea câteva vești minunate privind analizele și starea fătului.

Zicând acestea, asistenta îi verifică pulsul, prelevă o mostră de salivă și înlocui punga perfuzorului.

—Interesantă clinică, zise Emilia privind pereții decorați cu simboluri în vopsea albă luminiscentă.

—Așa este, fu de acord asistenta. Medicul zice că acest capriciu i-a fost inspirat de romanul unui brazilian, în care se descrie un oraș astral.

—Este vorba de Francisco Candido Xavier – spuse Carp făcându-și apariția. Domnișoara asistent mă nedreptățește calificându-mi preferințele drept capricii, dar nici eu nu am avut ocazia să-i lămuresc rațiunile care stau în spatele acestor reprezentări grafice. Dumneaei pretinde că simbolurile creștine ar fi fost îndeajuns pentru decorarea stabilimentului, însă eu am considerat că nevoile pacienților depășesc granițele religiei.

—Xavier – zise asistenta. Voi reține acest nume pentru a-i descoperi viziunea.

—Cartea se numește „Casa noastră“ și stă la loc de cinste în bibliotecă.

Purtară acest dialog pe un ton destins, ca între egali, ceea ce făcu o impresie plăcută Emiliei.

—Noi doi ne-am mai întâlnit, nu-i așa? se adresă ea medicului.

—În circumstanțe diferite. Nu este nicio coincidență în faptul de a vă afla tocmai în grija mea.

—Ați ajuns pe mâini profesioniste, interveni asistenta.

—Colega mea nu ezită în a mă înconjura cu laude nemeritate.

—Eram subiectivă, totuși! Distinsul nostru medic uită, uneori, că noi, femeile, avem obiceiul inalienabil de a ne declama pozitivismul prin oglindirea aparentă în bărbații care ni se află în preajmă. Iar pentru mine este o desfătare să îi reamintesc acest lucru!

Auzind această manieră de definire a feminității, Emilia fu distrată și afișă zâmbetul enigmatic care avea să îi fie reprezentativ de acum înainte. Ceea ce nu înțelesese, încă, era faptul că medicul și asistenta jucaseră un rol, regizând acel dialog al cărui mecanism ascuns avea menirea să declanșeze în psihicul pacientei forțe care deschid porțile subconștientului. La fel ca în cazul hipnozei, Carp știa că există anumite cuvinte care, rostite în succesiuni ilogice, dar puse în șiruri bine determinate, pot influența comportamente și decizii. Iar experiența lui tocmai asta urmărea: să inducă pacientei o inerție subconștientă în virtutea căreia o pregătea pentru revenirea la societate. În același timp, succesiunile respective stimulau capacitățile intelectuale mărindu-le exponentul și, astfel, dând mentalului valențe care, în alte circumstanțe, sunt greu de identificat și pus în plan principal. Nu era o tehnică nouă, ci una pe care a practicat-o retorica unor clasici precum Cicero. Prin extensie, același efect de stimulare a deciziei și comportamentului se obține la recitarea unei poezii, unde muzicalitatea și rimele se întrepătrund cu intonația și tema. Dacă Cicero manipula, prin discursurile sale, deciziile Senatului, tot astfel procedau poeții cu spectatorii lor prin alegerea cuvintelor potrivite. Cunoscând efectul profund al acestei tehnici asupra mentalului, Carp se păstră la nivelul unei scrupulozități extreme, mai ales că sensibilitatea cazului de față era sporită de prezența sarcinii... dar și de menirea de care nu se mai crezuse demn până de curând. Așadar, întreg arsenalul său de expertiză fu dozat cu prudență și tact, urmărind ca, prin intermediul Emiliei, să îngrijească de situația delicată a copilului nenăscut.

De la revenirea ei, Emilia mai petrecu aproape două luni în Bârlog, cel mai adesea între rafturile bibliotecii imense, pline de cărți pentru care, zicea Carp, mulți și-ar irosi averile.

—Pe raionul acesta, spuse Carp indicând o arie anume, se găsesc ediții princeps ale unor volume din epoca medievală, pe care Biserica acelor vremuri le-a declarat interzise. Ai fi surprinsă să afli că unele dintre aceste volume sunt simple antologii de poezii și cântece care, prin conținutul lor, nu constituie vreo amenințare la dogma creștină. Cu toate astea, diverse capete înalte, cu ocazia unor concilii ecumenice, s-au pus de acord că imnurile și cântecele dedicate naturii contravin dreptului lui Dumnezeu de a fi unic beneficiar al manifestării adorației. Trupul fiind murdar prin păcatul originar și clădit din țărâna primordială, implicit natura înconjurătoare este murdară – stabiliseră fețele clericale de la acea vreme. Potrivit doctrinei, cerul cu astre constituia latura masculină a universului, iar Pământul reprezenta latura feminină. Ori adorarea naturii și, deci, a feminității era total descurajată și aspru pedepsită în Evul Mediu. Tu ce crezi despre asta?

—În materie de doctrine, cred că toate au un timp al lor de valabilitate, limită după care încep să își dovedească nulitatea. Sigur, măsura luată de zeloșii catolici împotriva sărmanilor menestreli este absurdă, ca multe altele care se practică și azi. Scopul acestui tip de îndoctrinare, cred eu, este îndepărtarea omului de adevărul că natura, sub toate aspectele ei, a dat naștere unor zeități imaginare din care, mai târziu, au derivat religiile moderne. Natura stă la baza primelor culte religioase prin specificul ei feminin în esență și prin caracterul protector așa cum îl vedeau societățile matriarhale timpurii. 

—Ceea ce spui acum este o sinteză exactă a tomurilor de pe acest raft, zise Carp indicând altă locație. Unele manuscrise sunt reproduceri din memorie ale câtorva supraviețuitori din urma incendiului Bibliotecii din Alexandria. Altele sunt traduceri ale multor pergamente care datează dinaintea erei creștine și ne arată că, în esența lui, creștinismul de azi are prea puține în comun cu simbolul său central, Christus. Mentalitățile mesianice practicate cu mult înainte de nașterea lui Iisus au prefigurat un creștinism în expectanțele de emancipare ale evreilor din acea vreme și nu concordă cu imaginea de ansamblu a creștinismului european.

—Vreți să spuneți că religia creștină este produsul unui plagiat în masă?

—Mai degrabă, un act epigonic destul de bine elaborat. Însăși povestea vieții lui Iisus din evanghelii este o reluare a vieții lui Iosif din Vechiul Testament.

—Mărturisesc că accesul meu la Biblie a fost considerabil restricționat acolo unde am crescut.

—Nici nu este de mirare în aceste vremuri. Dacă dorești, poți citi oricând ultimele capitole ale „Genezei“ și să le compari cu evangheliile canonice. Vei fi surprinsă să afli că Iosif a avut unsprezece frați, iar Iisus a avut doisprezece discipoli pe care îi numea frați. Iosif s-a născut dintr-un miracol, mama lui fiind considerată stearpă mulți ani, pe când Iisus s-a născut dintr-un miracol și mai mare, așa-zisa concepție imaculată. Iisus a fost trădat de Iuda pentru treizeci de arginți, în vreme ce Iosif a fost vândut ca sclav de către frații lui pentru douăzeci de arginți, la propunerea fratelui Iuda. Iisus a fost mort trei zile, tot atât cât a zăcut Iosif într-o groapă din pustie până să fie vândut. Iisus, dovedindu-se un caracter excepțional, își începe misiunea la treizeci de ani, vârstă la care Iosif, făcând impresie bună faraonului, este numit dregător în Egipt. Toți creștinii știu că Iisus este venerat ca un soare, că lumea se închină lui întocmai cum visase Iosif că vor face toate neamurile sale înaintea lui.

—Și care ar fi scopul acestor mistificări?

—Istoria și-a demascat scopul de nenumărate ori și continuă să o facă. Însă, pentru a înțelege cum au luat naștere aceste două cuceritoare povești, este suficient să urmărești evenimente care se petrec periodic pe bolta cerească. De pildă, steaua Sirius, în deplasarea ei spre apus, se aliniază cu cele trei stele din centura constelației Orion, astre care se numesc Cei Trei Regi, formând astfel o linie dreaptă care se intersectează cu constelația Virgo. Această constelație, în Zodiac se numește Fecioara, Casa Pâinii, Grânarul. Aceeași linie, prelungită spre pământ, indică locul în care răsare soarele din punctul său descendent extrem în ziua de 25 decembrie. În tradiție, locul se cheamă Bet-Lehem, nume care se traduce, literal, Casa Pâinii. Nu-i așa că Soarele-Iisus s-a născut din Fecioara Maria într-un staul din Bet-Lehem? Dar mai este ceva fascinant în această alegorie elaborată. În mișcarea sa descendentă, soarele ajunge, la solstițiul de iarnă, în cel mai sudic punct al său și rezidă preț de trei zile în proximitatea constelației Crucea Sudului. Apoi, în ziua de 25 decembrie, soarele se ridică spre nord cu un grad, prevestind renașterea sa și părăsind „crucea“ pe care „murise“. Dacă romanii vedeau crucea ca pe un instrument de tortură și executare la moarte, astrologii o priveau ca pe un simbol al renașterii și reprezentarea ei grafică era zvastica.

—Să înțeleg că creștinismul rescrie o legendă astrobiologică păgână?

—Așa procedează toate religiile când devin puternice: încep să contrafacă ori să desființeze principiile care le-au fundamentat, așa cum oamenii au tendința, uneori, de a șterge urmele unui trecut compromițător. Așa se explică vehemența prelaților creștini de a cenzura și restricționa accesul oamenilor la cunoașterea originilor acestei religii din perspectivă teogonică.

—Asta înseamnă că nici creștinismul, la începuturile sale, nu a avut parte de zile ușoare.

—Ba chiar i-au trebuit trei sute de ani pentru a deveni religia cea mai răspândită în Europa și cea oficială a Imperiului Roman. Înainte de asta, sectele creștine au trăit vremuri vitrege, cu prigoniri și masacre odioase în numele altui zeu la fel de bun, drept și iubitor ca cel al Inchiziției. Unul dintre aceia care au facilitat ieșirea creștinilor din clandestinitate, oferindu-le dreptul de liberă practică, a fost împăratul roman Galer cel Bătrân, născut pe teritoriul Daciei și căruia îi pomenim numele în colinde prin refrenul „Lerui-ler“.

—Și dumneavoastră cântați colinde?

—Acum, nu. Dar obișnuiam, în copilărie, să o fac cu deosebită plăcere.

—Nu cred că aș vrea să știu ce v-a îndepărtat de această plăcere.

—Nimic grav. Am încetat să cânt colinde când am descoperit că Moș Crăciun era un vecin de cartier, căruia îi cam mirosea gura.

—Teribilă și traumatizantă trebuie să fi fost acea descoperire. Mai spuneți despre cărțile de aici, vă rog.

—Din păcate, sunt obligat de împrejurări să mă prezint în altă parte, de aceea trebuie să întrerup această distracție. Dacă dorești, totuși, să mai rămâi, ești liberă să te aventurezi printre rafturi. Știu că dintotdeauna ți-au fost dragi cărțile.

Spunând acestea, Carp părăsi biblioteca. Emilia se mai plimbă câteva minute printre rafturi, răscolind cu privirea titluri care îi alimentau apetența de a citi și descoperi fața nevăzută a lumii. Apoi, simțindu-se obosită din pricina sarcinii avansate, se întoarse în camera ei, unde asistenta îi pregătise un ceai relaxant.

—Faceți bine că vă odihniți după amiază, spuse aceasta. Somnul de la ora trei are un efect atât de benefic asupra organismului, încât vă veți trezi mai tânără cu cinci ani.

—De cât timp lucrați în clinica asta? întrebă Emilia ca și cum nu ar fi auzit sporovăiala femeii.

—Nu de mult. Poate nici un an și jumătate.

—Iar doctorul Carp de mai demult, presupun.

—De la înființare.

—Terapia lui cu biblioteca dă mereu roade?

—Ah! făcu asistenta distrată. Aceea nu e terapie, ci o plăcere pe care o împarte. Nu-i așa că se dovedește o călăuză de mare preț în acel labirint al cunoașterii?

Emilia rămase pe gânduri, fără să răspundă, rememorând povestea dregătorului Iosif.

Curând, Emilia a născut în stabilimentul subteran, fără a ști, însă, unde se afla cu adevărat. Și nu avea nimeni de gând să îi spună, pentru a preveni o criză de claustrofobie, dar și pentru că existența Bârlogului trebuia tăinuită cu mare strictețe. Grija pe care Carp o arăta recuperării ei postnatale fu mai mare și mai predispusă la stângăcii, drept pentru care asistenta, pretextând o chestiune femeiască deloc pe înțelesul bărbaților, îi recomanda să rămână în rezervă până la solicitări ulterioare.

Fusese o naștere ușoară, fără complicații și dureri, într-o zi de 8 septembrie, lucru care, pentru Carp, avea o legătură evidentă cu lebăda care apăruse atât de frecvent în fanteziile copilărești ale Emiliei. Nu întâmplător oferi în dar proaspetei mămici o lebădă din pluș care fu o adevărată bucurie pentru femeie. Pe pieptul jucăriei se afla prins un medalion din argint gravat cu semnul zodiacal al Peștilor. Emilia recunoscu, alăturat, simbolul constelației Virgo și avu un fior de exaltare a tuturor simțurilor, ca și cum toate așteptările ei în privința acestui copil începuseră a se împlini dinaintea nașterii lui. Complementaritatea celor două semne, însă, grăia mai multe pentru Carp, care începu să schițeze în minte câteva calcule stranii.

Perioada de lăuzie fu scurtă, nici două zile, atât de viguros fiind organismul desprins din viața campestră. Dornică să alăpteze, Emilia cerea să îi fie adus pruncul cu o regularitate ușor exagerată. Apoi Carp i-a spus că, în câteva luni, va ocupa un post de contabil la Biblioteca Municipală.

—Vai! făcu Emilia. Dar nu cunosc nimic din tainele acestei meserii. Cum mă voi descurca?

—Sunt încrezător că vei face minuni. De altfel, nu ți-ai dorit dintotdeauna să studiezi? Nu cred că plăcerea asta a dispărut din senin. Vei recupera, în foarte scurt timp, toți anii de școală care ți-au fost răpiți atât de brutal. Cu sprijinul oamenilor potriviți, îți vei dovedi aptitudinile pretutindeni.

—Oameni din Grupul celor 13?

—Nu numai! zise Carp deloc surprins de recuperarea sistematică a memoriilor Emiliei. Acum te las să adormi copilul, după care te invit să luăm prânzul în bibliotecă.

Zicând acestea, Carp părăsi numaidecât salonul. Imediat după aceea, intră asistenta pentru a oferi sprijin și consiliere acestei femei care, de câte ori își privea pruncul, revedea chipul odorului pierdut în urmă cu câteva luni.

Vizualizări: 62

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Septembrie 5, 2020 la 8:10am

Un npu capitol excelent.

Vreți să spuneți că religia creștină este produsul unui plagiat în masă?

—Mai degrabă, un act epigonic destul de bine elaborat. Însăși povestea vieții lui Iisus din evanghelii este o reluare a vieții lui Iosif din Vechiul Testament.

Speculatiile noi  ale medicului Carp  ni-l prezinta nu ca pe un erudit ci ca pe un manipulator de idei pentru oamenii creduli.

Crestinismul  este salvator, dincolo de greseli catolice sau protestante  este traire nu altceva  Poate ar fi nevoie de un nou personaj care sa apara si sa ne mai lumineze dupa atatea tirade ezoterice 


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe August 29, 2020 la 8:56pm
Gabi, ești incredibilă! Promit că, după publicarea romanului, îți voi rezerva o cină. Cu buna ta plăcere, desigur!

admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe August 28, 2020 la 8:36pm

Fenomenală poveste! Arsei mâncarea cu ochii la ea!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->