țară

[ION IONESCU-BUCOVU]

țară

 

ca o țară-n părăsire,

ruine sunt peste tot locul,

parc-a ars-o, blestemată,

 numai patima și focul,

doar ființa și destinul

clădite cu meșteșug,

încearcă să mai reziste,

și-s trecute-adânc prin rug,

doamne, ce blestem ne paște,

 mai întreabă visătorul,

tot cu gândul la izvoare,

 îngânând doina și dorul,

ce destin atât de aspru

 în ofrandele din grai

încât ne-ai luat și speranța

 pentru  petecul de  rai.

să plecăm cu toți de-aici

 căci stihia nu-i a noastră,

cât mai este peste –ntinderi

 pata unui cer, albastră,

oare vine-apocalipsa,

turnul babel peste noi,

de-notăm mereu prin grijuri,

 prin țărână și nevoi?.

 

evul luminii e doar amintire,

păunii umblă fulgerând moluzul ,

bruiați de vuvuzele ni s-a speriat auzul,

și ciocârlia s-a pitit, sărmana,

tocmai în codru pe la sfânta-ana.

ne vând cenușa fină de fenix,

toți voiajori având mereu un fix,

strângând averi și bani pe la chimir,

căci sunt aleși și unși cu darul  mir

din znaga noastră și-au făcut palate,

în numele dreptății, libertate…

clopotnițe în cerul grav, bolnave,

își plâng durerea-n piatra de agave,

și-n despărțirea de păcat în oră,

încet-încet ei pe toți ne devoră,

își scaldă ochiul în exod prin vreme,

cu darul lor și-apucături viclene.

 

drum de osândă urcă pelerinii

către o golgotă în depărtare,

au corpul plin de răni,

 cu crucea în spinare,

cad din piroane cuie-nsângerate,

ei, orgolioși ca toți mărunții,

privesc la pelerini, prăvale munții,

otravă, arme, trucuri cabotine,

ca să le fie lor ceva bine.

 

luna este plină, cerul e senin,

mii de gânduri grele de departe-mi vin,

fluturii de fosfor luminând vioi,

e căldură mare, vara e în toi,

tu, iubita mea, unde-s ochii tăi?

gânduri peste șesuri, gânduri peste ape,

unde-i gura ta ca să mă adape,

ți-am uitat făptura tot visând la țară,

ți-am uitat și pasul, glasul de vioară,

ți-am uitat și ochii, plini de albăstrele,

dar te am , iubito,-n visurile mele…

 

sâmbătă, 28 iulie 2012