Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Aromânii în modernitatea românească (partea I)

Despre originea aromânilor s-au scris și, poate, se vor scrie tot atâtea pagini care tind să cuprindă originea întregii lumi. Diversitatea de informații și poziții față de această preocupare se reflectă, literalmente, într-un spectru variat ce frizează atât sublimul, cât și ridicolul. Actualitatea, însă, ne demonstrează că istoria oricărei națiuni sau etnii se reflectă eminamente în bagajul cultural al apartenenților și, deci, în etosul prezervat prin cutume, principii și obiceiuri care oglindesc evantaiul de specificități al etniei sau națiunii în identitatea lor. Cu cât bagajul cultural este mai încărcat și mai greu de urnit din locul său identitar, cu atât istoria se relevă în sprijinul grupului etnic interesat de națiunea în mijlocul căreia acesta se manifestă. Izvoarele istorice pot părea generoase cu națiunile și rezervate asupra chestiunilor privitoare la grupurile etnice, iar această remarcă atinge strict factorul geopolitic în consolidarea sa teoretică.

Cu toate acestea, acolo unde istoria nu indică prezența grupului etnic la mișcări-fenomen care au influențat cursurile general-acceptate, fondul documentar atât de variat care deservește istoria argumentează tocmai specificul etniei prin raportare la comerț – de unde se propagă un transfer intercultural –, la cultul popular preponderent oral, la similitudinile lingvistice dintre graiul național și cel particular-etnic. Prin urmare, dacă filologii afirmă că un grai specific unei zone dintre granițele unui stat s-a conservat în proporție de 80-90% în raport cu graiul constatat în primele documente istorice privitoare la acel grai, tot atât de utilă este și urmărirea traseului lingvistic urmat de graiul național în sine. De pildă, despre graiul aromân macedonean se poate afirma că posedă o pronunție foarte asemănătoare cu limba română vorbită în vremea lui Mircea cel Bătrân, ceea ce vine în sprijinul unor istorici care declară că prezența aromânilor pe teritoriul țării noastre este atestată documentar în secolul al XIV-lea. Unde nu există surse documentare mai vechi, privitoare la recensământ – în viziunea noastră modernă –, zona de maxim interes va fi reflectată, deci, în cultură spre a identifica diferențe, similitudini, tipuri de transfer și influențe interculturale.

Provocarea acestui editorial constă, mai ales, în descoperirea diversității culturale dintre grupurile aparținătoare aceleiași etnii din diferite zone ale României și identificarea acelui cumul eterogen care să le asocieze unui strămoș național comun. Dacă aromânilor din Dobrogea le este acordată unanim o sorginte greacă, celor din Muntenia și Oltenia – una sârbă sau albaneză, ei bine, originea aromânilor din Maramureș poate fi asociată obiceiurilor străvechi ale oierilor care, în virtutea transhumanței, au ales, probabil, să se instaleze în acele locuri. Cu toate acestea, care sunt diferențele dintre aromâni, fârșeroți, vlahi, ciobani, țințari și de ce istoricii îi identifică drept latini în vreme ce Grecia le revendică originea în țara sa?

În Dobrogea, de pildă, ponderea de aromâni este reprezentată de fârșeroți și plisoți, presupuși originari din Grecia și Albania. Dacă mass-media arată că Grecia îi revendică pe aromânii din țările sud-europene drept originari greci pentru a-și atrage capital geopolitic, nu același lucru îl susține Albania, care consideră că cetățenii ei sunt albanezi și atât. În România se insistă în mod straniu asupra unei creșteri a populației de aromâni din Dobrogea începând cu al doilea război mondial, iar etnologii consacrați înaintează aceste ipoteze pe migrația populației aromâne către Grecia și rudele directe existente din această țară ale aromânilor din România. Un alt aspect atins de istorici asupra originii aromânilor din Dobrogea se leagă strict de fonetica limbilor aromână și greacă, de preponderența unor vocale care pot sau nu avea o elocvență în fondul lexical originar greco-aromân.

Înainte, însă, de a da curs chestiunii sorginților aromâne în Dobrogea, se cuvine să avem în vedere dezideratul documentar al istoriei și, astfel, să readucem în discuție itinerariul Dobrogei către ceea ce se identifică drept o regiune a României moderne. La formarea Marelui Stat Dac, regele Burebista negociază cu triburile de la răsăritul Europei pentru a-și consolida planul politic de contracarare a Imperiului Roman în plină expansiune. Din zona orientală a Prutului de azi, intră în componența Regatului Dac sarmații, roxolanii și galații, triburi tracice care se ocupau preponderent cu oieritul, albinăritul și legumicultura. În zona jos-dunăreană, în schimb, Burebista cunoaște o populație cosmopolită și preponderent greacă, oameni ocupați cu transportul de mărfuri din diferite zone, fără o ocupație de producție specifică. Cu toate acestea, istoricul grec Strabon îi identifică în lunca Istrului – Dunărea de azi – pe sciți, strămoșii turcilor, drept pentru care trecerea lui Burebista în delta românească este consemnată ca intrarea sa în Moessia sau Scitia Minor. Localitățile dobrogene care își fac cunoscute, prin turism, eponimele originare – sau cele întâi atestate documentar –, comportă o desinență latino-greacă sau doar latină: Histria (origine tracă), Callatis (origine greacă, Mangalia de azi), Tomis (origine greco-latină, Constanța de azi), Noviodunum (origine latină, Isaccea de azi), Aegyssus (origine traco-greacă, Tulcea de azi) etc.

Mai departe, poetul și oratorul latin Ovidius, pe când era exilat în Tomis, constata asemănarea izbitoare dintre limba latină și cea vorbită de localnicii din Scitia Minor, pe care el îi asocia cu geții. Însuși poetul scria în „Tristele” sale: Și geții râd ca proștii/De graiul meu latin. Se întâmpla cu mult înainte de campania lui Traian în Dacia și presupusa romanizare care a decurs de atunci până la marea retragere aureliană din anul 274. Reiese, astfel, că poetul Ovidius cunoaște în Tomis o populație vorbitoare de o limbă cu totul alta decât clasica greacă din care latinii își trăgeau sevele oratoriei și culturii. Ovidius îi numește pe localnicii din lunca Istrului geți, nu greci, nu sciți, nici altcum, deși Delta Dunării era considerată drept granița sud-răsăriteană a Regatului Dac potrivit istoricilor contemporani poetului.

Secolele care au urmat sunt obscure și nu dispun de un bagaj documentar în baza căruia istoricii să susțină o continuitate între Scitia Minor a Regatului Dac și Dobrogea revendicată de Mircea cel Bătrân. Cu toate acestea, domnitorului valah îi sunt recunoscute în Europa medievală titlurile de „voievod peste țările Amlașului, Făgărașului (...) și ținutului lui Dobrotici”. Etimologia numelor Dobrotici și Dobrogea este evident slavă, consecință a invaziei triburilor slave și a subordonării Deltei Dunării acelor vremuri către Țaratul Bulgar aliat cu Imperiul Otoman.

Tot după anul 1400, în Dobrogea încep să se înregistreze numele unor localități care prezintă interes prin eponim și etniile care le locuiesc. Mahmudia, Sarichioi, Agighiol, Isaccea, deși sunt eponime de origine turcă, prezintă populații preponderent ruso-lipovenești, românești sau hahole (ucrainene), dar fără un procent considerabil de indivizi turci. Acolo unde întâlnim localități cu nume de proveniență slavă (Chilia, Pardina, Sfiștofca), procentul de etnici declarați ruși, lipoveni sau haholi, este de 55-60%. De-a lungul brațelor Dunării, cu precădere în zonele agroturistice, pe traseele principale, populația se împestrițează cu cât coborâm spre mare. De pildă, pe traseul dunărean Chilia se remarcă o creștere a investitorilor etnici maghiari în zona de turism și agrement. Pe brațul Sfântul Gheorghe, populația, deși română la nivel de recensământ, este în continuă scădere, astfel încât aici se regăsesc aproximativ 150 de familii sedentare și 40 de familii alogene care petrec sezonier în domeniul agroturistic. Cele mai multe familii de aromâni din județele Constanța și Tulcea se întâlnesc în reședințele de județ și în localități precum: Stejaru, Lăstuni, Izvoarele, Greci, Măcin (în județul Tulcea) și Ovidiu, Mangalia, Mihai Viteazu, Hârșova, Cernavodă (în județul Constanța).

Cele mai cosmopolite localități din Dobrogea sunt Constanța, Tulcea, Medgidia și Sulina. Am abordat această enumerare în sensul lor vectorial de la plus la minus pentru a indica întocmai migrația populațiilor, fenomen care implică rațiuni dintre cele mai diverse și care se regăsesc adeseori în analele istorice din toate timpurile. Constanța și Tulcea sunt cele mai active orașe din Dobrogea, se află în continuu proces de dezvoltare și extindere, ceea ce implică interesul unor investitori din toate colțurile lumii. La polul opus, Medgidia se desprinde de statutul ei cosmopolit prin creșterea populației turco-tătare, în vreme ce Sulina se identifică drept un oraș-fantomă, edificiul precar al unui cosmopolitism pierdut în nostalgii și fără referințe concrete.

Amintesc aceste localități cu istoricul lor, nu atât pentru atestarea lor documentară clasică și general acceptată, cât pentru actualitatea lor socială. În anul 1880, când se punea în discuție, la nivel politic, chestiunea Dobrogei, conservatorii lui Carp și Maiorescu, reprezentați prin vocea lui Eminescu, arătau că lunca Dunării nu prezintă interes pentru economia națională din pricina resurselor ei limitate la piscicultură. Evident, poetul Eminescu nutrea simpatii Bucovinei de Nord în ciuda beneficiilor evidente care se arătau prin canalele de comerț dintre Asia Mică și gurile Dunării. Cu toate acestea, viziunea lui Eminescu a fost premonitorie în plan geopolitic, astfel încât atât Bucovina, cât și Dobrogea nu au scăpat de bisturiul istoriei. Totuși, Mihail Kogălniceanu are o viziune mai largă, nici liberală, nici conservatoare și se oferă drept guvernator al Dobrogei pentru a apăra intelectul politic al precursorilor săi istorici Burebista și Mircea cel Bătrân. Astfel, se constată în Dobrogea un reviriment cultural și al educației instituționale, cu recunoașterea particularităților etnice, politică pe care Kogălniceanu a promovat-o și susținut-o de-a lungul carierei sale politice de la 1848 până la sfârșitul vieții. Dezideratului politic al lui Kogălniceanu i se afiliază Spiru C. Haret, Panait Istratti, Nifon Bălășescu care, păstrând raporturi culturale cu Taras Șevcenco și Mustafa Ataturk, ating și soluționează problema istorică a apartenenței Dobrogei la arealul românesc. Deși acest deziderat al lui Kogălniceanu părea sortit eșecului, testamentul politic al omului de cultură avea să fie de natură premonitorie: „Măi băieţi, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobrogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi!

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iulie 31, 2020 la 4:53pm
Din nou, sunteți prea amabil, domnule Caracas Mircea Florin. Sunt doar dobrogean și, după tată, moldovean.

ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iulie 30, 2020 la 10:56pm

Draga Domnule Paul Rotaru, materialul chiar partial expus este impresionant si este sinteza unei munci deosebite . Sa inteleg ca sunteti dobrogean sau / si o leaca macedonean din prezentarea textului sau nu . 

Astept cu mare interes si alte capitole ale acestei carti- monografii  de care amintiti . In acelasi timp prezenta Dumneavoastra cu lucrari fie de specia roman, fie poeme, fie eseuri sau  monografie arata eruditie .

Felicitari din inima . 


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iulie 30, 2020 la 7:45pm
Mulțumesc, domnule Caracas Mircea Florin. Textul de față este doar o sinteză a Monografiei Dobrogei la care lucrez.
Cu stimă,

ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iulie 30, 2020 la 2:00pm

UN MATERIAL EXCEPTIONAL DOCUMENTAT 

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->