Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Călătorii geodezice, Austria – Generali români în armata austro-ungară (5-4)

Călătorii geodezice, Austria – Generali români în armata austro-ungară (5-4)

(sau rolul pe care l-au avut la unirea din 1918)

 

(postarea precedentă)

 

Moto: „Planul generalilor valorează cât braţul soldaţilor.” (aforism clasic de Nicolae Iorga din Cugetări)

 

 

În armata austro-ungară erau și generali români. Am amintit de cel care a fost directorul Institutului geografic Militar, generalul Alexandru Guran, precum și de generalul Nicolae Cena (despre care vom scrie separat). Dar au fost și alți generali.

1.Ioan Boeriu (1859-1949) a fost general (Feldmarschalleutnant),  baron de Polichna, apoi general de corp de armată în România Mare. A fost repartizat ca sublocotenent la regimentul k.u.k. de infanterie nr. 68 al corpului de armată nr. 4 din Budapesta, unde în 1900 era deja căpitan. În anul 1905 a fost avansat maior și numit comandant al unui batalion al regimentului nr. 76 din Gran (Esztergom). În 1909 era locotenent-colonel, iar în 1914 colonel și comandant al acestui regiment nr. 76.

La izbucnirea primului război mondial regimentul său era staționat pe frontul rusesc. În ziua de 11 septembrie 1915, colonelul Ioan Boeriu a fost decorat pentru calitatea de ofițer și pentru realizarea victoriei la Polichna. Este avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor).

După ieșirea din spital, rămas infirm, generalul a fost transferat la Ministerul Imperial și Regal de Război unde a lucrat ca expert militar, dar a fost și președinte al Consiliului de Onoare al Ministerului. În anul 1917 a obținut Ordinul Imperial al Coroanei de Fier clasa 1 și a fost înnobilat, primind titlul de baron  „de Polichna”, după numele localității cucerite. La 11 noiembrie 1918 a avansat la gradul de „Feldmarschalleutnant”, al treilea in ordine de rang după „Feldzeugmeister” și Feldmareșal.

 

Soldații lui Ioan de Boeriu 1918/19

 

Generalul a participat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Națională care a consfințit unirea. Dar baronul Ioan Boeriu luase parte și la o acțiune temerară. Împreună cu Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, s-a angajat într-o tentativă de a restaura ordinea în Viena. Capitala Austriei era în pragul revoluției bolșevice, iar armata era în descompunere.

Iuliu Maniu și Ioan Boeriu s-au prezentat la Ministerul de Război și au cerut să li se subordoneze armata aflată în cazărmile Carol și Ferdinand, unități militare formate mai ales din români.

 

Soldați români de infanterie la Budapesta 1919

 

Cei doi au format o adevărată armată națională românească, ce dispunea de 60.000 de soldați în Viena și în împrejurimi. Efectivele ei se ridicau la 160.000 de soldați în toată Austria. Militarii au fost organizați sub umbrela unui Senat Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților, prezidat de baronul Ioan Boeriu. Ei au reinstaurat ordinea în Viena și în Praga. Soldații români au impresionat prin disciplină și prin vitejie.

După ce au pacificat Viena, armata condusă de Ioan Boeriu s-a întors în Transilvania. Soldații săi au luat parte apoi, în anul 1919, la campania Armatei Regale Române împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, condusă de Bela Kun. Această campanie s-a soldat cu ocuparea Budapestei. Așa că să nu ne dea alții lecții, când am salvat Viena, Praga și Budapesta de comunism!

Ioan Boeriu era, din ianuarie 1919, comandantul tuturor forțelor militare aflate în subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Iar după dizolvarea Consiliului Dirigent de către guvernul de la București, lui Boeriu i-a fost încredințată comanda corpului VII armată din Sibiu.

Boeriu a primit în anul 1921 Marea Cruce a Ordinului Coroanei României, acordat de regele Ferdinand I și a intrat în pensie la 21 februarie 1921. După aceea a mai fost membru al Senatului României și membru in Comitetul Central al despărțământului ASTRA (Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român).

S-a stins din viață la 2 aprilie 1949 la Sibiu, fiind înmormântat în satul său natal, fără a avea urmași direcți. În localitatea Recea a fost înființat un muzeu în memoria generalului Ioan Boeriu.

 

2.Gheorghe Domășnean(u), în germană Georg Domaschnian, (1868Mehadia - 1940Timișoara) a fost general român în Armata Comună austro-ungară, apoi general de divizie în România, politician și primar al Timișoarei. La îndemnul altui general român, Traian Doda, a fost primit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt pe care o va absolvi ca șef de promoție.

În anul 1890 ca locotenent, este repartizat în regimentul de infanterie grăniceresc nr. 43 din Caransebeș, de unde a fost trimis la Școala de Război din Viena, pe care a terminat-o tot pe primul loc. De la regimetul nr.43, avansat în mod excepțional la gradul de căpitan, a fost trecut în cadrul Statului Major al Armatei Imperiale și Regale la Biroul de Operațiuni pe 1 noiembrie 1900.

La 12 martie 1906 a fost avansat la gradul de maior al Statului Major și mutat la fortăreața Riva del Garda. De acolo s-a înapoiat pe 20 martie 1911 la Viena, unde a preluat un post în departamentul nr. 5 al Ministerului Imperial și Regal de Război. A fost avansat locotenent-colonel la 1 mai 1911 și numit șef al departamentului nr. 5 la 21 octombrie. A fost avansat colonel la 1 noiembrie 1913.

Ca director executiv al departamentului 5, a fost responsabil, printre altele, cu problemele operaționale, atașamentele Dublei Monarhii, comunicațiunea poștală și telegrafică, dislocarea trupelor și instruirea tactică ale armatei. A fost decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph.

De la 14 aprilie 1914 până la sfârșitul războiului Domășnean a fost șeful de stat major al Armatei a 10-a. În timpul primului război mondial, a participat la a patra bătălie de la Isonzo în calitate de comandant al Brigăzii 60 de infanterie, in primul rând la luptele pentru capul de pod de la Oslavia lângă Gorizia (25-29 noiembrie 1915), care în cele din urmă au dus la înfrângerea inamicilor italieni. A fost onorat cu ritlul de Cavaler al Ordinului Imperial Leopold clasa a 3-a și cu Crucea de Merit Militar clasa a 3-a, ambele cu decorație de război.

Domășnean a fost avansat la gradul de general-maior (Generalmajor) la 1 august 1917. A mai luptat de la 15 iunie 1918 până la sfârșit pe frontul din Tirol. A fost pensionat la 1 ianuarie 1919.

După război, Domășnean a intrat în armata română cu gradul de general de divizie și s-a pus la dispoziția Consiliului Dirigent de la Sibiu, condus de Iuliu Maniu. I s-a încredințat misiunea de a proceda la organizarea armatei naționale a Ardealului și Banatului. În această calitate a organizat patru divizii românești, precum și jandarmeria din Banat și Transilvania.

Când armata română a intrat în Ardeal, generalul Domășnean era șef al Statului Major al armatei din noile provincii. L-a susținut pe Ioan Boeriu de Polichna în campania împotriva Ungariei. A refuzat propunerea generalului Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, de a avea funcția de Subșef al acestuia, preferând să rămână în Ardeal, trecând la comanda Diviziei a 19-a de la Timișoara. S-a retras din serviciul militar activ la sfârșitul anului 1920 și a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în clasa de Mare Ofițer.

După demisia din armată, a fost ales președinte al Comunității de Avere din Caransebeș. A început să se intereseze de politică și a fost ales primar al municipiului Timișoara (9 martie 1929 - 23 decembrie 1929). A avut o seamă de realizări de interes obștesc: mutarea liniei ferate Timișoara – Buziaș ce traversa orașul, terminarea lucrărilor clădirii Capitol destinată inițial „Filarmonicii“, susținerea înființării Episcopiei, devenită ulterior mitropolie și construirea catedralei.

Pe perioada cât a fost primar, nu a pretins nici o retribuție, mulțumindu-se cu pensia militară. Se aude, domnilor Bădălan, Oprea și alții? Un ziar maghiar l-a numit titanul cinstei. Ca primar, la data de 30 noiembrie 1930, i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare” al Timișoarei. A finanțat publicarea revistei Analele Banatului și ridicarea statuii lui Pavel Vasici-Ungureanu. Prin Înalt Decret Regal cu nr. 1142/14 din 3 aprilie 1931, regele Carol al II-lea i-a conferit generalului Ordinul „Ferdinand I” în grad de comandor. Domășnean a fost înmormântat în Cimitirul de pe Strada Cosminului. Piața General Gheorghe Domășnean în Timișoara este denumită în memoria lui.

Generalul a fost decorat între altele cu: Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a; Cavaler al Ordinului Imperial Leopold cu decorație de război; Crucea de Merit Militar de clasa a III-a cu decorație de război; Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph; Ordinul de Merit „Signum Laudis” în argint la banda Crucii de Merit...; Comandor al Ordinului Coroana României și Comandor al Ordinului Regal Ferdinand I.

 

3.Petru baron Duca de Kádár a fost general de infanterie (Feldzeugmeister), consilier și conferențiar de stat al împăratului. Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár (1756OsijekSlavonia - 1822Viena), aromân, a fost Feldzeugmeister împărătesc austriac și titular al regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier și conferențiar de stat al împăratului.

S-a înrolat în 1776 drept cadet al regimentului de infanterie valaho-ilir nr. 13 din Caransebeș. A fost transferat în 1778 ca locotenent al statului major, iar în anul 1787 a fost avansat la gradul de căpitan.

La 1 decembrie 1789 a fost avansat maior și mutat după patru ani la „Armata Coburg” în Olanda austriacă. Înainte de bătălia de la Famars a cercetat acolo terenul timp de trei zile și a câștigat apoi atacul decisiv al coloanei principale formată din patru departamente de artilerie, conducând personal a patra divizie.

După alte acțiuni importante în luptele de la Berlaimont și Maubeuge a fost avansat pe 1 mai 1794 la gradul de locotenent-colonel și la 7 iulie 1794 a fost decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia. În 1795, ca șef al statului major al generalului Wurmser a planificat atacul reușit de la Mannheim și l-a însoțit un an mai târziu, acum deja colonel (24 februarie 1796), în Italia, unde a planificat bătălia pierdută la Castiglione.

Pe 31 mai 1798 a fost avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) în statul major al Arhiducelui Carol în Praga. Un an mai târziu a fost transferat în aceeași funcție la Statul Major General în Germania. Cu acest rang a direcționat flancul stâng al generalului de corp de armată (Feldmarschalleutnant) Freiherr Staader von Adelsheim în cursul apărării reușite în bătălia de la Stockach.

La 5 mai 1800 a devenit comandantul fortului din Timișoara și a fost avansat la gradul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) pe 14 ianuarie 1801. Din martie 1801 a fost însărcinat de Arhiducele Karl cu funcția de șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia (până în aprilie 1805), cu mandatul de a începe o reformă a armatei. Dar s-a dovedit, că Petru n-a fost o alegere bună pentru acest proiect, din cauza atitudinii sale foarte conservatoare. Cu toate acestea, a fost desemnat pe data de 7 octombrie 1803 ca „deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39” și onorat în anul 1808 cu titlul de baron de către împăratul Francisc al II-lea. În 1805 Duka a devenit generalul comandant al Banatului. Această funcție a deținut-o până la moartea sa.

Pe 2 septembrie 1813 a fost avansat la gradul de Feldzeugmeister, fiind numit  adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei. În acest rol, a fost trimis la Lusigny-sur-Barse, în scopul de a negocia cu Napoleon un armistițiu.

Pe 22 aprilie 1815, la Viena, generalul a fost ridicat de împărat în rangul de baron al Boemiei, iar la 26 iulie 1816, tot acolo, ca baron maghiar, consilier privat și consilier și conferențiar de stat.

Generalul a fost decorat intre altele cu: Crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia, 1794; Marea Cruce al Ordinului Imperial Leopold, 1813; Crucea Armatei pentru 1813/1814 al Împăratului Francisc I al Austriei, 1814; Marea Cruce al Ordinului Regal și Militar „Saint-Louis” al Regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, 1816; Ordinul Regal al Prusiei Vulturul Roșu de clasa I, 1813; Ordinul Împăratului Rusiei „Sf. Ana” de clasa I, 1813; Ordinul Împăratului Rusiei „Alexandru Nevski”, 1813; Marea Cruce al Ordinului Militar „Max Joseph” al Regelui Maximilian I Iosif de Bavaria, 1814 și Ordinul „Sf. Ianuarie” al Regatului celor Două Sicilii, 1819.

 

Baronul Duka de Kádár

 

Baronul a cumpărat in 1806 comunitatea valahă Cadăr (maghiară Kádáreste) pe Pogăniș în județul Timiș, la 6 km sud de castelul Timiș. La aceasta se referă adăugarea Kádár la înnnobilarea din 1808. Cei 748 de locuitori trăiau în 134 de case și erau predominant vorbitori de limba română și de confesiune ortodoxă română. Fiii lui, Ștefan, Emilie, Eugenie și Petru, au moștenit satul după moartea sa. Nepoata sa Anastasia (1828  - 1907, Graz) s-a căsătorit cu Vincețiu conte de Logothetti (1824, Cernăuți - 1886, Bratislava).

 

4.Dionisie Florianu de Olt-Racovița, în germană Dionysius Florianu von Oltrákovicza1856Racovița - 1921Viena) a fost un înalt ofițer român în armata K.u.K., ridicat în anul 1917 la gradul de general-maior imperial și înnobilat de împăratul Carol I al Austriei.

În registrele militare ale Imperiului Austro-Ungar apare evidențiat sub numele Dionysius Florianu von Oltrákovicza. După ce a urmat cursurile Școlii de Cadeți de pe lângă Regimentul 31 K.u.K. de infanterie din Sibiu, a fost transferat în 1879 la Regimentul de infanterie nr. 50 din Alba Iulia, unde, la data de 1 noiembrie 1881 a fost avansat la gradul de locotenent. Locotenent major în 1887, șase ani mai târziu este comandant de companie în Regimentul de infanterie nr. 85 din Leutschau, azi LevočaSlovacia, cu grad de căpitan clasa a II-a.

În perioada 1900-1902 a fost comandant de companie în Sighetu Marmației, iar în 1906-1910, comandant de batalion în Regimentul de infanterie nr. 33 din Arad cu grad de maior. Avansat la gradul de locotenent-colonel, Dionisie Florianu a fost ofițer de stat major pentru probleme de trageri și armament, precum și comandant al Districtului de apărare din Krivošije, la Coasta Dalmatică.

Pe 1 noiembrie 1914 a fost pensionat cu gradul de colonel, fiind decorat cu Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a. La scurt timp după aceea este reactivat și numit inspector al teritoriului de mine (muniții), aparținând de Comandamentul militar din Leitmeritz.

În 20 noiembrie 1917, Dionisie Florianu este avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) și decorat ca Ofițer al Ordinului Franz Joseph. În anul 1918 este trecut de împăratul Carol I al Austriei în rândurile nobilimii cu adăugarea de „von Oltrákovicza" („de Olt-Racovița"). Posesor al mai multor decorații și medalii, este pensionat din nou la 1 decembrie 1918.

La începutul anului 1919 Florianu a fost avansat în România la gradul de general de divizie. Împreună cu alți ofițeri superiori români proveniți din rândurile fostei armate austro-ungare, a participat la reorganizarea armatei române din Transilvania având funcția de locțiitor al comandamentului Secției militare din Consiliul Dirigent din Sibiu. A fost decorat în rangul de comandor al Ordinului Coroana României.

            Paralel cu activitatea militară, Dionisie Florianu a fost membru al Comitetului de administrație al Fondului școlastic al fostului regiment orlățean între anii 1919-1921, precum și al Comitetului central al ASTRA, în 1921 fiind și președintele Comisiei de loterie al acestui for cultural.

Generalul-maior Florianu moare fulgerător la 13 iulie 1921 la Viena, unde este înmormântat. Memoria generalului-maior a rămas vie în amintirea bătrânilor satului, aceștia relatând cu mândrie episodul din primul război mondial, când, în luna septembrie 1916, după ce trupele cezaro-crăiești au restabilit controlul asupra comunei Racovița, la cererea lor, colonelul Dionisie Florianu a venit direct de pe front și în „Plațul Ariștii", călare pe cal, a ținut o cuvântare trupelor din care el însuși făcea parte, ordonându-le să-și stabilească bivuacul lor nu în sat, ci pe „Părău' vălcelelor”. (Cornel Lupea - "Racovița - Monografia unei străvechi așezări sibiene", Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu1995; http://www.mlorenz.at/Bewaffnete_Macht/K-k_k-u-k_Generale_1816-1918...).

 

5.Alexandru Lupu (1838Lugoj - 1925Viena) a fost un înalt ofițer de origine română în armata imperială a Imperiului Austriac, respectiv în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64, apoi avansat la gradul de general-maior (Generalmajor) și președinte al asociației române de la Viena precum și responsabil pentru ridicarea bisericii române ortodoxe în capitala Cisleithaniei.

Rămas orfan, fratele tatălui a avut resursele financiare de a-l trimite pe Alexandru la Școala normală de matematică din Caransebeș, unde acesta s-a evidențiat rapid prin energia și ambiția sa.

În școală se preda nu numai în limbile maghiară și germană, ci și în română, ceea ce a făcut din elevul lugojean un adevărat poliglot. Cercetătorul Trințu Măran din Viena spunea, că Alexandru Lupu, ca ofițer, știa nu mai puțin de șapte limbi, inclusiv franceza, italiana și spaniola (era obiceiul, ca și acum, în „imperiile” NATO și UE, ca ofițerii să știe limbile imperiului, ale aliaților dar și ale inamicilor).

În anul 1857 a intrat, la îndemnul mitropolitului Andrei Șaguna, cadet în regimentul confiniar bănățean nr. 13. În 1859 a fost avansat sublocotenent și a luat parte la războiul din Italia în 1859.

În 1860 a fost atașat comenzii generale din Timișoara, iar în 1862 a devenit profesor la școala de cadeți a Regimentului 61. În 1866, la vârsta de 28 de ani, a fost avansat locotenent. De atunci mereu in regimentul nr. 64, a participat la războiul austro-prusac, în bătălia de la Königgrätz, Bisternitz (azi: Záhorská Bystrica), în ultima luptă a războiului la Blumenau (azi Lamač).

A fost avansat locotenent major (Oberleutnant) (1867) și decorat pentru merite deosebite cu Medalia de război „Meritul în Serviciu” de clasa I. La 1 noiembrie 1878 a fost avansat la gradul de căpitan de primă clasă și numit comandant de cordon pe sectorul strategic al Dunării de Jos, cu sediul la Orșova.

În același an și-a ales soție tot o româncă, pe Blanca, originară din Arad (ca și mine, dar pe Viorica, tot din Arad). Pe 1 aprilie 1885 „i-a fost îngăduit” să poarte Crucea de Cavaler al Ordinului „Șoimu Alb” al Casei Arhiducale de Saxonia-Weimar în Austria. În ziua de 1 noiembrie 1887 a fost avamsat la gradul de maior, apoi la 1 mai 1892 la cel de locotenent-colonel. Și când mă gândesc la avansările făcute de Oprea și Băsescu devin mânios!

În ziua de 1 mai 1895 a fost avansat colonel și numit comandant al regimentului de infanterie Karl Alexander Großherzog von Sachsen-Weimar-Eisenach nr. 64. La cererea sa, împăratul Franz Josef I al Austriei i-a aprobat pensionarea lui ziua de luni, 15 martie 1896, și l-a onorat cu Ordinul Militar de Merit cu decorația de război. A fost avansat mai târziu, pe 25 februarie 1908, la gradul de general titular.

După ce a intrat în retragere după aproape 40 de ani de serviciu militar, generalul s-a stabilit la Viena, unde a și murit. Este înmormântat în Cimitirul Central din Viena.

 

6.Dănilă Papp (1868Avram Iancu - 1950) a fost un general român, fost colonel în armata austro-ungară, din 1918 subordonat Consiliului Dirigent al Transilvaniei, ulterior general în armata regală română. A devenit guvernator în Ținutul Mureș în timpul dictaturii carliste, apoi ambasador al Regatului României pe lângă Sfântul Scaun.

 

Dănilă Papp 1941

 

Între 1887-1890 a urmat cursurile Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt, primind gradul de sublocotenent în anul 1890. În 1894, locotenent-major, a fost numit profesor la Școala Militară din Sibiu, iar din 1899 a urmat specializarea la Școala Superioară de Geniu din Viena.

Până în 1906, a fost căpitan de gradul al 2-lea (a primit gradul 1 în 1908) în Regimentul Infanterie nr. 2, Alexander I. Kaiser von Russland („Alexandru I, împărat al Rusiei”) din Innsbruck. Atunci a fost transferat la direcția de geniu în Komárom, iar în octombrie 1910 la direcția generală a Statului Major de Geniu în Trento, unde a răspuns de îmbunătățirea fortificaților.

A fost avansat la gradul de maior la 1 noiembrie 1912. La sfârșitul lui iulie 1914, Papp a fost numit profesor la Academia Tereziană, unde avea să se afle în momentul declanșării primului război mondial.

 

Locotenent-colonelul Papp (mijloc), comandant al brigăzii în Mahala, 1915

 

Acest război i-a adus un mare renume. A fost de multe ori decorat și elogiat. Șeful său direct, generalul Karl von Pflanzer-Baltin dar și Feldmareșalul Arhiduce Friedrich, Duce de Teschen, l-au lăudat de mai multe ori public pentru îndrăzneală, curaj și previziunea sa militară. Papp a avut în această perioadă mereu două funcții: ofițer și comandant pe front precum și inginer de geniu, depinzând de situația respectivă.

În anul 1914 a fost șef al Statului Major al Diviziei de Trupe Infanterie Honved nr. 54 în cadrul Armatei a VII-a austro-ungare. Pentru eroica și admirabila apărare al capului de pod la Sieniawa pe lângă Râul San în septembrie 1914, maiorul a avut la dispoziție pe lângă un batalion de vânători și două companii de geniști, doar batalioane de Landsturm și de marș, cu șaptezeci de arme de câmp de proveniență mai veche.

La 1 ianuarie 1915 a fost numit șef al forțelor armate din Bucovina, primind și comanda grupului îmbolnăvitului Eduard Fischer (compus din 7 batalioane). Pentru comportamentul său vitejesc în timpul contraofensivei la Bătălia de la Cârlibaba (18 – 22 ianuarie 1915) a fost avansat la gradul de locotenent-colonel la excepțional „datorită serviciilor militare excelente”, la 1 martie 1915.

A participat la eliberarea orașului Cernăuți (12-17 februarie 1915), ordonând în continuare fortificarea orașului după planurile lui.

De la 15 martie până la 5 aprilie, trupele bucovinene sub comanda locotenent-colonelului au izgonit în lupte crâncene rușii din Mahala, RaranceaSadaguraToporăuți și alte localități dincolo de Prut.

Deși foarte ocupat, în februarie/martie 1915, a lăsat să se transforme șaua montană de la Prislop într-o fortăreață aproape impenetrabilă și, într-o poziție în avans de prim rang în apropiere de Iacobeni, care a acoperit atât trecerea peste Pasul Prislop, cât și cel peste Pasul Tihuța. Toate fortificațiile au fost vizitate și controlate de el personal.

Trupele țariste au început un nou asediu al capitalei în mai/iunie 1916. Brigada lui a fost singura care a rezistat și a apărat orașul, permițând astfel fuga ordonată a populației civile. Dar predominanța adversarului fiind zdrobitoare, a fost nevoit să se retragă (18 iunie 1916).

Generalul țarist Leschitzky, comandant al armatei a 9-a, știind de periculozitatea adversarului, l-a urmărit. Începând de la 8 noiembrie și culminând la 8 decembrie, a fost atacat de artilerie precum și de trupe inamice de soldați disproporționat de mari, respingând peste 50 de atacuri. Probabil ar mai fi rezistat, dar după ce România a permis invadarea Bucovinei cu trupe noi peste granița Moldovei, nu a mai fost posibil.

Astfel încleștat, a trebuit să evadeze peste Prut în fortificațiile construite de el în Carpații Orientali. De acolo a continuat lupta. Între timp, la 1 septembrie 1916, Papp, a fost avansat colonel, din nou la excepțional, „datorită serviciilor militare extraordinare”.

A participat pentru a doua oară, împreună cu brigada lui, la eliberarea Cernăuțiului (3 august 1917) și a Bucovinei de jugul rusesc. Deja înainte de Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) armata țaristă s-a retras din Bucovina. Astfel, ultimele luni de război au rămas pentru Papp destul de liniștite.

Soldații săi l-au adorat și l-au admirat. Au spus cu o convingere fanatică: „Colonelul Papp nu poate fi lovit de nici un glonț! Colonelul Papp este invulnerabil!” Pe scurt, curajosul colonel devenise un erou modern. Dar trebuie menționat: Aderarea sa cinstită, fermă și onorabilă la etnicitatea română a subminat din păcate cariera sa militară.

De exemplu, colonelul Papp a trebuit să recucerească jumătatea Bucovinei de două ori, până ce corespondenții de război au avut voie să scrie despre el (spre deosebire de colonelul de cavalerie maghiar Tiza).

La 11 aprilie 1919 a fost avansat la gradul de general de brigadă și a primit comanda Diviziei 18 ardelene. A participat la campania antibolșevică din Ungaria din același an. În perioada 1 aprilie 1924 - 1 aprilie 1930 a comandat ca general corpul IV al armatei regale române (Cluj).

Regele Carol al II-lea l-a numit, în anul 1938, guvernator al Ținutului Mureș. La 1 august 1941 a fost numit de Ion Antonescu, ministru plenipotențiar la Sfântul Scaun, până la 23 august 1944 când a fost rechemat în țară de cel ce a dat lovitura de stat.

După e august 1944 a fost trecut de către comuniști în rândul „dușmanilor poporului” și a fost privat de o serie de drepturi, fiind șters din registrele de pensionari pentru că „a contribuit la menținerea și sprijinirea regimului fascist dictatorial în țară”.

În urma declarațiilor unora dintre prietenii și foștii săi colaboratori care au invocat onestitatea generalului Papp, autoritățile comuniste au revocat decizia de anulare a pensiei. Cu toate acestea, a rămas în vigoare măsura de limitare a unor drepturi de care ar fi putut să beneficieze ca ofițer pensionar. A murit în anul 1950 la 82 de ani, fiind înmormântat la Sibiu.

Generalul Daniel Papp a fost una dintre cele mai tragice figuri ale istoriei românilor: înalt ofițer în armata austro-ungară, el s-a comportat eroic și și-a ținut jurământul față de împăratul austro-ungar, chiar dacă a fost silit să lupte împotriva armatei române, dar a devenit și unul dintre ofițerii care și-au adus o contribuție importantă la Unirea Transilvaniei cu România.

A fost decorat de multe ori cu: Signum Laudis cu bandă roșie, 1909; Crucea de Merit Militar, 1911; Ordinul Coroana de Fier de clasa a 3-a, 1914; Cavaler al Ordinului Leopold cu decorație de război, 1915; Ordinul al Crucii de Fier de clasa a 2-a la banda alb-neagră, 1915; Ordinul Prusac al Coroanei de clasa a 3-a cu decorație de război, 1915; Ordinul Coroana de Fier de clasa a 2-a cu decorație de război și săbii, 1917; Crucea de Merit Militar de clasa a 2-a cu decorație de război și săbii1918.

 

7.Leonida baron de Pop, în germană Leonidas Freiherr von Popp (1831Năsăud - 1908Baden, Austria) a fost un Feldzeugmeister imperial austriac și adjutant general al cancelariei militare a împăratului Franz Joseph al Austriei, de origine română și confesiune română unită.

 

Leonida Pop ca general-maior în 1881

 

Leonida Pop provenea dintr-o celebră familie grănicerească năsăudeană. Bunicul său, Grigore Pop, a fost primul ofițer român în Regimentul nr. 2 Românesc de Graniță de la Năsăud. Bunicul a avut patru feciori: Ion, Matei, Gavrilă și Leon, tatăl viitorului general, Leonida. Leon, grănicer în sus numitul regiment, s-a căsătorit cu fiica maiorului austriac Wurzer, ofițer in acest regiment, având trei fete și un băiat – Laura, Matilda, Ida și Leonida.

A absolvit școala primară la Năsăud, începând tot aici și Institutul Militar (1843). La vârsta de 13 ani îl urmează pe tatăl său într-o călătorie la Viena, unde sunt primiți în audiență la împăratul Ferdinand I al Austriei, care a rămas uimit de agerimea și istețimea tânărului, fapt pentru care l-a primit în Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, acolo unde puteau fi întâlniți de obicei doar copiii de origine mai înaltă.

În 1851 a absolvit Academia Militară, a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat la regimentul de infanterie nr. 51 „Karl Ferdinand”, garnizoana din Cluj. A fost primit la Cursul Militar Superior (Kriegschule) pe care-l termină în anul 1857 cu grad de locotenent, dovedind reale cunoștințe de strategie și tactică militară. Deja un an mai târziu a avansat în Statul Major General cu grad de căpitan.

Meritele lui în bătăliile de la Magenta și Turbigo în 1859 au fost recunoscute si onorate cu Crucea de Cavaler al Ordinului Marelui Ducat Hessian de Merit și Ordinul de Merit Militar cu decorație de război (KD.), și prin urmare, la inaugurarea ei la 12 martie 1890, Medalia Militară de Merit (Signum Laudis) la banda Crucii Militare de Merit. Pentru acțiunile sale curajoase în Războiul Austro-Prusac, a fost avansat la gradul de maior și a primit distinctia „Cu cea mai mare expresie de satisfacție", de către împărat. Ofițerul a servit de la 13 Noiembrie 1866 ca șef al Statului Major al diviziei 14 de infanterie și a fost avansat locotenent-colonel în Statul Major General la 19 Septembrie 1869.

Calitățile sale de mare strateg îl saltă pe postul de profesor de strategie, fortificații și serviciul tehnic în cadrul Școlii Centrale de Cavalerie de la Viena. La 1 septembrie 1875, Leonida Pop a fost avansat la gradul de colonel și numit comandant de rezervă al regimentului de infaterie nr. 6, apoi comandant al regimentului nr.48, iar din iunie 1876 șef de stat major la comanda generală din Agram. În august 1878 Leonida Pop a fost numit șef al cancelariei de operații a Armatei a V-a, luând parte la cucerirea Bosniei și Herțegovinei. Ca șef al brigăzii 15, Leonida Pop devine general de divizie, cu grad de general-maior la 1 mai 1880.

Pentru serviciile sale valoroase generalul a fost onorat în 1881 de către împărat cu Ordinul Coroanei de Fier (Austria) de clasa 1, dar și cu titlul de consilier secret și ridicat la rangul de baron.

Pe 12 aprilie 1881 a devenit șeful Cancelariei Militare și la 11 Iunie 1881 a fost ales de împăratul Franz Joseph I, ca președinte al cancelariei și adjutant general al domnitorului. În martie 1889 s-a retras din cauza unei boli grave, plecând într-o stațiune din Elveția. În timpul mandatului său ca adjutant general baronul a fost avansat la 1 Noiembrie 1885 la gradul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant). Cu acest prilej a fost onorat de către regele Carol I al României cu Marea Cruce a Ordinului Coroanei României.

Pe 2 decembrie 1898 împăratul l-a onorat din nou, de această dată cu titlul de Feldzeugmeister, redenumit la 15 noiembrie 1908 în general de infanterie.

Generalul a decis în testamentul său să fie incinerat. La Viena incinerarea n-a fost posibilă în acel timp, așa ca rămășițele sale pământești au trebuit să fie transportate mai întâi la Ulm, înainte ca cenușa sa să-și facă drumul spre orașul său natal Năsăud.

Prima sa piatră de mormânt păstra un text relevant pentru valoarea personalității sale: Feldgeneralhofmeister Baron Leonidas von Popp 1831-1908. „Latuosque decet cui dicet in diem dixise: Vixi!” („Despre cei mari se cuvine să se spună în veacuri: Am trăit!”). (http://www.rasunetul.ro/generalul-nasaudean-leonida-pop-slujba-curt...http://www.biographien.ac.at/oebl/oebl_P/Popp_Leonidas_1831_1908.xml; K. k. Armee-Verordnungsblatt, Nr. 13 vom 8. März 1860, K. K. Hof- und Staatsdruckerei, Wien 1867; Johann Svoboda: „Die Theresianische Militärakademie zu Wiener-Neustadt und ihre Zöglinge 1838-1893“, Band 2, K. K. Hof- und Staatsdruckerei., Wien 1897; Éva Somogyi, Hrsg.: „Die Protokolle des gemeinsamen Ministerrates der österreichisch-ungarischen Monarchie“, Band 4, 1867-1918, Verlag Akadémiai Kiadó, Budapest 1993 ș.a.), De alți generali nu mai pomenesc...

Concluziile sunt clare. La 1 decembrie 1918 existau în Transilvania militari care au salvat Viena și Praga de comunism, iar în 1919 și Budapesta. Gradele se câștigau pe merit și recunoașterea gradelor în armata română nu s-a pus la îndoială!

Că peste ani, prin aprilie 1990, mergând eu în comuna natală Stâlpeni, Argeș, colonel fiind, fostul țigan Ciucă, omul care nu a mai apucat să fie rrom, cu doi ani mai mare ca mine, magazioner în gara cu același nume, m-a apostrofat direct, cu carnet de revoluționar, declarând că a apărat cu toporul în mână primăria comunei de teroriști, cu expresia: „- Dar ce, bă Costele, tu mai ești în armată? De ce nu te-au dat afară?” Ce să îi explic eu că sunt cercetător științific gradul 1 și șef de laborator de cercetare științifică de cartografie digitală, teeledetecție și fotogrammetrie, care nu se învață pe la Ștefan Gheorghiu și nici la învățământul politic de masă, ci pe la Hamburg, Darmstadt sau Tubingen? Vedeți cum a atacat îngrămădeala din decembrie de acum 29 de ani, meritocrația? Că nici directorul întreprinderii forestiere Stâlpeni nu a mai fost suportat mult, a fost instalat director un maistru, iar în 3 sau 4 ani a dispărut și întreprinderea, s-a demontat și calea ferată forestieră...,.

 

(continuare)

 

Constantin NIŢU

„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richter

 

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro

 

Vizualizări: 200

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/