CÂND NOAPTEA SE AȘTERNE PESTE GARĂ

[Corneliu Neagu]

Își cerne toamna frunzele uscate

peste-amintiri lăsate în trecut,

iubitele din viața mea plecate

revin acum cu-un tren necunoscut.

 

Apar pe rând în gara neștiută

cu loc plătit la ultimul vagon

și mă privesc cuprinse de derută

văzând că le salut de pe peron.

 

Când trec pe lângă mine, supărate,

le strig pe nume, ca la început,

ele se-ntorc din drum înduioșate

văzându-mă cât sunt de abătut.

 

Și mă cuprind în brațe resemnate,

mă strâng tot mai aproape, temurând,

eu mă îmbăt sub șaluri dantelate,

primind îmbrățișările la rând.

 

Când noaptea se așterne peste gară,

cu-n ultim tren, venit din infinit,

apari și tu, iubita mea povară,

să mă privești pe cruce răstignit.