Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

 

 

Barcelona 1995 (I)

 

Motto: Nu poţi să-ţi imaginezi ceea ce nu ai trăit, ceea ce nu ai văzut (Gabriel Garcia Márquez).

 

         Ai carte, ai parte, ai hartă, ai soartă!

 

         Din doi în doi ani, cartografii ţărilor lumii  se întâlnesc în anii fără soţ la conferinţa cartografică internaţională, iar din patru în patru ani şi la Adunarea Generală a Asociaţiei Cartografice Internaţionale (ICA). Cele două evenimente au fost planificate a avea loc în 1995 la Barcelona, al doilea oraş ca mărime al Spaniei, centrul administrativ al Cataloniei.

 

Spania şi România

 

Eram profesor universitar la Academia Tehnică Militară (ATM) din București și decan al Facultății de Geniu, Geodezie și Construcții. Predam cartografie asistată de calculator, teledetecție și sisteme informatice geografice. Aveam niște studenți de excepție, mai ales cei din grupa lui Ioan Carole, de automatizare a asigurării topogeodezice, cu specializare interdisciplinară, calculatoare electronice și geodezie și cei din grupa de topogeodezie a lui Tiberius Tomoiagă și Alexei Adrian, viitori doctori îndrumați chiar de mine, cercetători la agenția de cercetare pentru tehnică și tehnologii militare! Din grupa de „automatiști” a făcut parte și colonelul dr. ing. Porumb Liviu, din a cărui comisie de doctorat am făcut parte, fiind condus la doctorat de colegul col. dr. ing. Răducanu Nicolae, care mi-a fost și mie profesor și de la care am primit în 1992 șefia catedrei. Acum Liviu este locțiitorul șefului Direcției Topografice Militare! Vivat, crescat, floreat!

In anul 1994 am propus introducerea în planul de relaţii internaţionale din partea ATM a participării unei persoane la conferinta cartografică internaţională. M-am înscris cu o comunicare, am trimis rezumatul şi mi-a fost acceptată. Acţiunea a fost aprobată. Din partea Asociaţiei Române de Cartografie (ARC), al cărei preşedinte era generalul Rotaru Marian, s-a propus participarea lt. col. ing. Andy Dumitrescu şi mr. ing. Daniel Băcanu. Dar s-a neglijat trimiterea unor comunicări din partea DTM. Au pregătit un raport al ARC, pe care l-au distribuit la conferinţă. Aşa că în volumul cu comunicări editat înaintea conferinţei România apărea doar cu o comunicare şi un rezumat. Probleme nu au fost cu plecarea. Ca de obicei, toate documentele au fost pregătite de Secția specială a M.Ap.N. Le-am ridicat la orele 19 în sâmbăta dinaintea plecării. Cu cei doi colegi m-am întâlnit duminică  2 septembrie 1995 în aeroportul internaţional Otopeni. După un zbor cu un avion al societăţii TAROM am ajuns la destinaţie în trei ore.

 

Coordonatele geografice ale aeroportului din Barcelona

 

Calculul distanţei de zbor Bucureşti Barcelona

 

 

Gânduri şi pregătiri

 

La multe te poţi gândi când pleci pentru prima dată în Spania. În primul rând la trecutul acestei ţări latine. Şi, cum luasem legătura cu prietenul profesor doctor Miranda, director al Institutului Cartografic din Barcelona şi profesor la universitate, mi-a spus să mă pregătesc pentru susţinerea unui curs de cartografie digitală pentru studenţii săi.

Trecutul ţării e strâns legat de poziţia geografică (centrul ţării cu coordonatele geografice aproximative 40°00’ N, 4°00’ W). Situarea ţării, denumită în limba spaniolă Espańa (în traducere, etimologic Spania înseamnă, nu vă mirați,  „Țara iepurilor"), în Peninsula Iberică, fiind înconjurată pe 88% din lungimea frontierei de Marea Mediterană (1880 km) şi de Oceanul Atlantic (710 km), cuprinzând şi Insulele Baleare în Marea Mediterană şi Insulele Canare în Oceanul Atlantic, a făcut ca marina să aibe un rol destul de important. Suprafaţa ţării, de 505.370 km pătrați, este de 2,13 ori mai mare ca a României.

 

Exemple de voiaje ale lui Cristofor Columb

 

Îţi aminteşti de trimiterea exploratorului italian Cristofor Columb (Christopher Columbus) să găsească drumul spre Indii prin vest, cu consecinţe istorice deosebite. Iar harta a avut în acele timpuri un rol foarte important (aveam să vizitez o frumoasă clădire, bazilica Nao de Santa Maria del Mar, o replică excepţională a corabiei ,,Santa Maria”, cu care Columb a călătorit spre America). Marea putere ce se formase încerca să cucerească atât mările lumii, cât şi Europa. A început marea expansiune a acestei puteri. Hernán Cortés distruge între 1519 şi 1521 marele imperiu aztec din teritoriul actualului Mexic, Francisco Pizarro cucereşte între 1532 şi 1533 imperiul incaş din actualul Peru. Spaniolii i-au nimicit pe aborigeni nu numai prin luptă, dar şi ducând acolo, fără să vrea, gripa şi pojarul, care au făcut mari ravagii.

 

Cristofor Columb

 

           În anii 1550 Spania controla cea mai mare parte a Americii de Sud, precum și Florida, Cuba, iar  în Asia Insulele Filipine. Aşa a trecut creştinismul peste Atlantic. Marile mine de aur şi argint de peste mări au dus la dezvoltarea Spaniei. Și cum ne ținem și de glume, bancul comentat cu Miranda spune că a fost neînsurat, că altfel ar fi fost împiedicat să plece, primind, știm noi de la cine (să nu se supere Viorica), întrebări de tipul: „unde te duci?”; de ce?”; „cu ce?”; „ca să descoperi ce?”; „de ce tu?”; „eu ce fac dacă tu pleci?”; „pot să vin cu tine?”; „când te întorci?”; „ce îmi aduci?” Așa că nu s-ar fi descoperit nicio Americă, nici cartoful, nici porumbul și nici alte cele!

           Cei dintâi europeni care au văzut porumbul  au fost Cristofor Columb şi marinarii săi, în insula Cuba, la 1492, cu ocazia primei lor exxpediţii. La acea dată, cultura sa era de mult extinsă în aria america­nă, fie singur, fie în asociaţie cu maniocul, renumit pentru tuberculii săi gustoşi (mai buni ca napii noștri). Spaniolii l-au descris ca pe un fel de grâu, numit „maizé”, gustos când era copt în cuptor sau uscat şi transformat în făină, pentru noi mălai. Porumbul (zea mays sau mays, regional păpușoi, cucuruz) este o cereală originară din America Centrală cultivată azi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială și furajeră, care reprezintă alături de grâu, 80% din producția de cereale a lumii.

           De peste mări au adus și cartoful. Un platou inalt din munții Anzi în America de Sud este locul de naștere al cartofului alb, numit azi „irlandez”. Platoul cunoscut de noi ca Titicaca se întinde pe teritoriul statelor Peru si   Bolivia. Indienii Aymara au dezvoltat mai mult de 100 de varietăți de cartofi, pe care îi cultivau la înălțimi mai mari de 3000 m. Cartofii erau baza alimentatției incașilor și a indienilor Aymara. În  1554, primul european care a văzut cartofi, a fost Piedro de Cieza de Leon  (1518 -1560). Conchistadorul și istoricul spaniol, care a scris despre cartof în opera sa „Peru - Descoperire și cucerire”, în 1560, a fost acest Piedro!

           În 1565, exploratorul spaniol Gonzalo Jimenez de Quesada  a adus cartoful în Spania, în locul aurului pe care il căutase zadarnic.  O legendă  irlandeză spune că în 1588 vasele armatei spaniole eșuate pe coastele irlandeze erau încărcate cu cartofi pe care i-au luat băștinașii care au „creat” cartoful irlandez alb. Din întâmplare! Și acum se laudă cu el....

Jimenez de Quesada

 

În lume există acum peste 380.000.000 de vorbitori de limbă spaniolă, limbă oficială în state ca Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Guineea Ecuatorială, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Uruguay, Puerto Rico şi Venezuela. Spaniola este vorbită de mari comunităţi şi în ţări precum Canada, Maroc, Filipine şi S.U.A.

Imperiul spaniol în 1790 (cu roșu; extinderea maximă)

Istoria literară reţine scriitori de marcă în această limbă, ca Miguel de Cervantes în Spania, Gabriela Mistral şi Pablo Neruda în Chile şi Octavio Paz în Mexic. Don Quixote (El Ingenioso Hidalgo Don Quijote de la Mancha), scris de Miguel de Cervantes Saavedra, este cel mai bine vândut roman din lume. Până în prezent au fost comercializate în lume peste 500 de milioane de exemplare. Al doilea pe listă ar fi „Povestea a două oraşe", de Charles Dickens.

Nu poţi să nu te gândeşti la Gabriel Garcia Marquez, cel care a refuzat în repetate rânduri ca magistralul său roman „Un veac de singurătate" să fie ecranizat. Tot acesta, în timpurile în care abia îsi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie si nu de puţine ori a fost nevoit sa înnopteze în bordeluri.

Şi ca o comparaţie, înainte de a vorbi de limbă, să amintim că în Spania se publică anual mai multe cărţi decât au fost traduse în toate ţările arabe în ultimii 500 de ani! Limba spaniolă este o limbă romanică, indoeuropeană, având două dialecte principale, andaluzian şi castilian, care diferă în general prin pronunţia combinaţiilor de litere. ce, ze şi za. Vorbitorii dialectului andaluzian pronunţă aceste combinaţii cu sunetul s, pe când vorbitorii de castiliană le pronunţă cu un z (th).

Te gândeşti la ,,Invincibila Armada”, planificată a fi realizată de regele Filip al II-lea în 1580, în speranţa nu numai de a pune capăt raidurilor piraţilor englezi asupra litoralului şi navelor spaniole, dar şi de a invada şi cuceri Anglia. Numeroase romane şi ecranizări au tratat pe larg fenomenul.

Îţi aminteşti că pe aici au trecut în secolul al IX-lea şi vikingii, ajungând chiar în Marea Neagră, care nu au lăsat prea multe urme toponimice. De arabi vom scrie separat!

Drumul vikingilor

Şi vikingii au ocolit Peninsula Iberică în secolul IX

 

         Nu poţi să nu te gândeşti la războiul civil, la care au participat şi români în ambele tabere, ce a început la 18 iulie 1936 printr-o revoltă militară înăbuşită rapid în Madrid, Barcelona, Valencia şi în alte oraşe. Ţara a fost repede împărţită între republicani şi rebelii naţionaalişti, primii controlând mai ales zonele urbane. Lungul război civil a dus la mari distrugeri. Conflictul s-a internaţionalizat prin ajutorul din afară dat naţionaliştilor de Italia fascistă şi Germania nazistă şi republicanilor de către URSS şi alte ţări, inclusiv prin participarea unor voluntari şi consilieri. Brigăzile internaţionale au participat mai ales de partea republicanilor.

Nu pot uita scrierile istorice din timpul anilor mei de şcoală, când faptele erau descrise unilateral. Acum îmi amintesc cu respect de profesorul dr. Hurdubeţiu de la liceul Dinicu Golescu din Câmpulung Muşcel, care îmi spunea la consultaţii lucruri ce nu le spunea tuturor în clasă, încercând să mă înveţe să înţeleg istoria, nu doar să memorez fapte şi date. Lucrul avea să fie continuat de profesorul de limba rpmână Paul Leu, la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, dar după lungi discuţii în care mi-a verificat loialitatea faţă de adevăr.

Naţionaliştii au găsit un mare lider în generalul Francisco Franco, care avea să introducă în Spania o dictatură pentru mai multe decenii. Republicanii erau împărţiţi în moderaţi şi extremişti socialişti, regionalişti catalani şi basci şi comunişti. O campanie dificilă a fost iniţiată de naţionalişti în vara anului 1937, pentru cucerirea Ţării Bascilor, Asturiei şi a altor regiuni industriale din nordul Spaniei. Atunci a fost bombardată de către Germania localitatea Guernica.

Guernica, tabloul pictat de Picasso

 

Cultura generală e săracă dacă nu-ţi aminteşti de tabloul în ulei cu acelaşi nume, cu dimensiunile de 3,5 x 7,8 m, pictat de Pablo în doar două luni, ca reacţie la abominabilul masacru. Picasso a introdus imagini sugestive, a unui minotaur şi a unui cal murind, ce reprezintă suferinţa. Contraofensiva republicanilor, începută la Teruel, nu le-a adus mari succese. Barcelona republicană a căzut în 26 ianuarie 1939, Madridul la 28 martie, războiul luând sfârşit  la 1 aprilie, fapt ce n-a mai fost o păcăleală pentru omenire. 

Teruel, locul de începere a contraofensivei republicanilor

 

Şi ca om din estul Europei, care nu a aflat prea multe din presa comunistă a acelor ani despre dictatura lui Franco, ţin să amintesc acum câteva fapte reprezentative. Franco nu a fost pentru reconciliere. Sute de mii de ,,roşii” spanioli au fost întemniţaţi, după unele surse 37.000 au fost executaţi în primii patru ani de după război. Distrugerile mari au dus la suferinţe deosebite ale poporului spaniol. Cu toate că sunt un republican convins, nu pot să nu amintesc faptul că Spania a fost declarată monarhie chiar din 1947, urmând ca regele să fie încoronat după moartea dictatorului. La noi, în acel an, regale Mihai semna actul de abdicare!

 

Românii luptă în Spania

 

În cei trei ani de război civil spaniol au murit 400 de români. Razboiul civil a fost doar un poligon de incercare militară pentru cel de-al doilea război mondial. Hitler si Mussolini, pe de o parte, şi Stalin pe de alta, şi-au măsurat în Spania capacităţile militare. „Stânga” („hăis”, cum ar fi zis unchiul Vasile boilor săi) a beneficiat de sprijinul unui larg spectru de categorii sociale, de la liberali până la anarhişti sau comunişti, în timp ce naţionalistii generalului Franco se bucurau de susţinerea populaţiei rurale, conservatoare, mai săracă, în majoritate romano-catolică.

În conflict au luptat şi 60.000 de voluntari din afara graniţelor Spaniei. „Brigăzile internaţionale” erau unităţi militare alcătuite din voluntari de 55 de naţionalităţi, angajaţi de partea guvernului republican, din care 612 erau români. Zece mii dintre ei nu s-au mai intors niciodată în ţările de origine. Numărul voluntarilor care au luptat alături de Franco a fost mult mai mic.

Cei 612 voluntari români au plecat pe frontul din Spania din convingeri, în majoritate comuniste, înrolându-se in armata republicană. Printre ei s-au aflat Valter Roman, născut Ernst sau Ernő Neulander, dar şi cu pseudonimul G. Katowski, cum declara el, nu la Oradea, scria el, ci la Nagyvarody, tatăl „democratului” (acum, chipurile, liberal) primministru român Petre Roman, şi Leonid Tismăneanu sau Leonte Tismăneanu (născut tot în 1913, dar la Soroca, în „Gubernia” Basarabia, în acea vreme, parte a imperiului ţarist, tot comunist, tot evreu, tatăl altui „și mai democrat”, Vladimir Tismăneanu, având ca mamă pe Hermina Marcusohn, şefă a celulei Frontului Studenţesc Democrat, şi ea luptătoare în Spania. Valter Roman a avut gradul de maior si a condus regimentul român de artilerie. Din România, cei mai mulţi au ajuns in Spania pe cont propriu și au luptat din proprie convingere, fără a aștepta o recompensă. 

Există două figuri celebre, Nicolae Constantinescu si Nicolae Pop, care au trecut prin numeroase peripeţii, angajandu-se ca marinari pe nave sub pavilion neutru, pentru a ajunge la Barcelona, povesteşte fostul premier Petre Roman, fiul lui Valter Roman şi al soţiei acestuia, spaniolă, Hortensia Vallejo „capturată” din Santander, Spania.

Cum care democrat? Ăla care declara că industria românească e „un morman de fiare vechi”, luptând asiduu pentru distrugerea ei, ceea ce i-a şi reuşit, dispărând în ceaţă şi UMGB, şi alte fabrici şi uzine, şi componentele reactoarelor 3 şi 4, ale căror componente fuseseră deja construite în România după licenţă canadiană, precum şi o rezervă importantă de apă grea. Era cel pentru care fetele de la APACA strigau în decembrie 1989 „nu vrem Kent, cafea, valută, vrem pe Roman să ne bată!” Că până atunci, aceste produse se găseau rar doar la magazine cu plata în valută sau prin contrabandă.

Iar Vladimir Tismăneanu, „și mai marele democrat”, a ajuns cercetător ştiinţific în ştiinţe politice, analist politic, profesor la universitatea din Maryland, dar şi director al centrului de studii al societăţilor postcomuniste, pe care le ştia din familie! Ce noroc pe ăştia! În anul 1989 acest Tismăneanu avea să semneze celebra declarație de la Budapesta, inițiată de un grup de 12 maghiari și 6 români, împotriva statului român, când mai multe forţe oculte („agenturilii” de care vorbea Ceauşescu) pregăteau „aplicaţia” din decembrie, planurile fiind altele decât ce a ieşit. La declarație a aderat ulterior chiar fostul rege Mișulică! Dar despre asta în altă parte.

Poate ca recompensă pentru semnarea acelei deeclarații, tot el avea să fie solicitat de fostul președinte Băsescu (fost comunist, , ajuns preşedinte al României,  tot fiu de locţiitor politic la o unitate de tancuri), ca şef al comisiei prezidenţiale pentru studiul dictaturii comuniste din România, raportul controversat fiind prezentat în parlament în 18 decembrie 2006, raport împotriva căruia s-au declarat mulţi parlamentari, cel mai vehement fiind Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare! Vladimir Tismăneanu analizează şi războiul din Spania, recunoscând că tatăl său Leonte a făcut parte, ca voluntar, dintr-o stângă antifascistă stalinistă „onorabilă”. Dar să revenim la ale noastre „oi”!

         La sfârşitul războiului, au supravieţuit doar 233 de români. Unii dintre ei, printre care şi părinţii lui Vladimir Tismăneanu, s-au refugiat în Franţa, găsindu-şi adăpost în lagăre special amenajate pentru combatanţii din războiul civil. Ulterior, unii au luptat în rezistenţa antihitleristă. Alţii, cum a fost cazul lui Valter Roman, au ajuns în Rusia, în final fiind comisarul politic comunist al Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan, formată din prizonieri români! Şi părinţii lui Vladimir, împreună cu alţi capi republicani spanioli, s-au întors cu un vapor tot în URSS! Că acolo era patria comunismului și locul acestei etnii ce se crede mpreață!

         Un fapt ce nu trebuie neglijat e că, după instaurarea comunismului în România, postul de radio-emisie al comuniştilor spanioli, numit Pirinei, s-a mutat din URSS în Bucureşti, chiar pe fostul bulevard 1 Mai, lângă Piața Victoriei, imediat după Muzeul Ţăranului Român. Tot în Bucureşti era şi  sediul Biroului Politic al Partidului Comunist Spaniol! Că așa am fost noi, am primit foști comuniști spanioli, greci sau cilieni în acea epocă!

Izbucnirea războiului civil din Spania n-a lăsat indiferentă Mişcarea Legionară. Reprezentanţii ei au dorit sa se implice în conflict, în special datorită prezenţei comuniştilor de partea „republicanilor”. Iniţiativa i-a apartinut lui Ion Moţa. Pe 24 noiembrie 1936, pe peronul Gării de Nord, o echipă formată din „doar” opt legionari, Ion Moţa, Vasile Marin, ing. Gheorghe Clime, avocatul Nicolae Totu, prinţul Alexandru Cantacuzino, preotul Dumitrescu-Borşa şi avocatul Bănică Dobre, condusă de generalul Gheorghe Cantacuzino, a plecat să lupte alături de naţionalistii lui Franco. Cam puţini, dar intelectuali!

Penreu a diminua eventualele pierderi, Corneliu Zelea Codreanu, liderul legionar, limitase prezenţa pe front a fiecăruia la o lună, după care voluntarul urma să fie inlocuit. Statul român, cu surle şi trâmbiţe, a pus la dispoziţia celor doar opt legionari o întreagă garnitură specială de tren! Transportul s-a facut până la Salamanca, unde se afla atunci cartierul general al lui Franco. Deşi li s-a oferit posibilitatea să se angajeze cu gradele de ofiţeri in rezervă pe care le aveau, au refuzat, declarând că preferă să lupte ca simpli soldaţi în linia întâi.

Legionarii români au dus lupte în regiunea „Casa de Campo - Las Rozas - El Escorial”. Bănică Dobre a fost grav rănit, iar câteva săptămâni mai târziu (13 ianuarie 1937), în urma luptelor de lângă Madrid, Moţa şi Marin au fost ucişi. Înmormântarea celor doi, o lună mai târziu, a produs o puternică emoţie în rândul populaţiei. In 1970, la Majadahonda, cu sprijinul statului spaniol şi din donaţiile legionarilor din exil, a fost ridicat un monument în cinstea românilor care au luptat alături de Franco, morţi in 1937.

 

Evenimente recente

 

În decembrie 1955 Spania a fost admisă ca membru al O.N.U. La început i-a fost refuzată şi intrarea în N.A.T.O.  Începe o normalizare a vieţii economice şi sociale. Schimbări importante au loc după 1961, prin dezvoltarea puternică a industriei şi turismului, prin creşterea investiţiilor străine şi prin repatrierea câştigurilor muncitorilor spanioli ce lucrau în străinătate.

După 2000, muncitorii români aveau să lucreze în Spania şi să repatrieze veniturile în România. Studierea cu atenţie a acestor fenomene poate ajuta pe români în perioada de după așazisa revoluţie din decembrie 1989, dar nu prin distrugeri mai întâi şi vânzare pe mai nimic, aşa cum s-a făcut, ci doar prin adăugare de noi valori.  Iar plecarea în Spania în anul 2002 a unor culegători de căpşuni români avea să ducă la repatrierea în România a noii monede euro, dar nu în cantităţi deosebite.

A avut loc o migrare spre zonele urbane şi ca învăţăminte, noi românii n-ar trebui să revenim la migrarea inversă de la oraş la sate, optând în primul rând pentru ridicarea nivelului de urbanizare al satelor.

Tot în acea perioadă a crescut mult învăţământul secundar şi universitar. Şi iar mă gândesc la regresul învăţământului românesc şi la intrarea unor copii în câmpul muncii la o vârstă prea crudă. Scurtarea perioadei de învăţământ obligatoriu şi creşterea cheltuielilor de şcolarizare suportate de părinţi nu mi se părea atunci o soluţie corectă. Nu mi se pare corect să se scrie despre ei că printr-un regim pragmatic şi tehnologic s-a realizat trecerea de la rural la urban, iar noi să fim sfătuiţi să ne întoarcem ,,la sapă”.

Să nu ne fie teamă să recunoaştem ce a fost bun şi să dezvoltăm acest lucru. Mă gândesc la reclamele văzute în Germania în anii ‘70 pentru servicii complete pe litoralul românesc şi la încercarea benefică de acum de readucere pe litoral a turiştilor din Europa de Vest. Degeaba! Bulgarii ne-au luat!

După succesele economice trebuia să aibă loc şi o deschidere politică. Între 1966 şi 1969 au fost date câteva legi importante, printre care creşterea libertăţii presei, creşterea reprezentativităţii cortesurilor şi recunoaşterea statutului oficial al Spaniei ca ţară monarhică, inclusiv prin desemnarea ca succesor după moartea lui Franco a lui Juan Carlos, nepot al lui Alfonso al XIII-lea.

Liberalizarea şi prosperitatea nu au oprit unele mişcări politice şi sociale. Ca şi în România comunistă, nu erau permise călătoriile în străinătate. Au avut loc multe greve, mai ales între anii 1965 şi 1973. Studenţii au protestat datorită lipsei libertăţilor democratice şi împotriva controlului excesiv al guvernului. Regionaliştii catalani redevin activi din punct de vedere politic.

Cele mai multe conflicte au apărut în Ţara Bascilor, unde ETA (Euskadi Ta Askatasuna - Patrie Bască şi Libertate) a lansat atacuri teroriste împotriva poliţiei şi armatei (ca şi la sfârşitul mileniului al doilea). Violenţa şi contraviolenţa au fost prezente în Ţara Bascilor mai ales în perioada  1969 - 1975. Regimul a fost scuturat puternic în 1973, când a fost asasinat de către ETA premierul Luis Carrero Blanco. În locul unei represiuni de amploare, noul premier Carlos Arias Navarro a anunţat măsuri de liberalizare, inclusiv planuri de formare de asociaţii politice, ,,uitate” din 1939.

Franco a murit la 20 noiembrie 1975. Moartea lui şi instalarea ca rege a lui Carol I (Juan Carlos) au fost urmate de câteva luni de ambiguităţi politice. Merită amintite câteva fapte deosebite în noua istorie a Spaniei, dintre care legea reformei politice aprobată prin referendum în 1976, primele alegeri democratice în iunie 1977, votarea noii constituţii democratice în 1978, creşterea rolului Spaniei în politica europeană, asasinarea a peste 800 de persoane între 1968 şi 1995 de membrii ETA etc.

         Şi ca militar nu pot să nu amintesc de politica de apărare. Spania are o armată modernă, înzestrată cu armamente de ultimă generaţie. Serviciul militar obligatoriu dura în 1995 nouă luni, pentru bărbaţii cu vârste între 21 şi 35 de ani. Trupele terestre aveau 127.000 de oameni, marina 36.950, iar aviaţia 50.000. Garda Civilă, organizaţie paramilitară, avea în compunere 75.000 de oameni. Spania a fost primită în NATO în anul 1982, confirmare ce a fost făcută de popor printr-un referendum în 1986 (noi aveam să fim primiţi în 2004, dar fără să fie aprobată participarea printr-un referendum). După mai multe tratative au fost încheiate acorduri de participare şi în structurile de comandă ale acestei organizaţii.

         Prea multe nu am de remarcat despre capitala Spaniei, Madrid ! Mă refer aici numai la tradiție și stabilitate a unor legi, indiferent de regimul politic. Transhumanța are loc de peste cinci sute de ani prin mijlocul Madridului, conform unui acord între păstori si municipalitate parafat încă în anul 1418. ...  Turmele de oi şi vite străbat Madridul de două ori pe an, când urcă în munţi şi apoi, când coboară din munţi. Și noi ne plângem de o biată mică turmă care trece podul peste Dunăre spre Dobrogea.

Madridul permite transhumanța de două ori pe an

 

(continuare)

 

Vizualizări: 570

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->