Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Insignă

Se încarcă...

Despre

Lenuş Lungu a creat această reţea Ning.

Cronopedia ~ Taifas literar diferite forme de exprimări artistice: poezii, proze, arte, cărţi, etc

Calatorii geodezice – Suedia, 1997, printre vikingi și vechile lor toponime (I)

Calatorii geodezice – Suedia, 1997 (I)

 

Printre vikingi și vechile lor toponime

 

Moto: „Suedezii nu au mai dus un război de 200 de ani. De-ar şti ce-au ratat!” aforism de Aleksandar Cotric din Incizii rapide (2007)

 

 

Peninsula Scandinavă și Scandinavia, Suedia, Stockholm, prime toponime

 

Cum-necum, țăranul argeșean care a avut norocul să colinde prin lume, dar mereu cu dor de acasă, a ajuns și prin Scandinavia în 1997, mai precis în Suedia. Eram general al armatei române, profesor universitar la Academia Tehnică Militară, profesor consultant la Facultatea de geografie a Universității din București și președinte al Asociației Române de Cartografie, membră a Asociației Cartografice Internaționale.

Printre vikingi: cu primărița municipiului Stockholm, în 1997

 

Predam cartografia, cartografia asistată de calculator și sisteme informatice geografice. Am primit o invitație de profesor vizitatator la universități suedeze, acțiune inițiată de Primăria capitalei Stockholm. Asupra problemelor de călătorie și de învățământ voi scrie pe larg în alte postări. Așadar, intrăm în Scandinavia, printre vikingi, întâi virtual....

Peninsula Scandinavă, cea mai întinsă peninsulă din Europa, formează Europa de nord, fiind alcătuită în principal din teritoriile Norvegiei și Suediei și a unei mici porțiuni din Finlanda. Numele de scandinav derivă etimologic din numele regiunii Scania, aflată la extremitatea sudică a peninsulei. Peninsula se extinde de la Rusia și Finlanda în nord-est până la Danemarca și Germania la sud și sud-vest.

O semnificație aparte are Scandinavia, care este regiunea culturală și istorică a Peninsulei Scandinave, locuită de popoare de sânge germanic: Suedia, Norvegia și Danemarca. În unele contexte Scandinavia poate să mai însemne: Suedia, Norvegia și Finlanda; Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda.

            În Scandinavia se vorbesc limbi germanice de nord: suedeză, norvegiană și daneză, limbi înrudite și care pot fi înțelese reciproc. Sunt înrudite și cu islandeza și feroeza, vorbitorii acestor limbi neînțelegându-se reciproc.

 

Peninsula Scandinavă

 

Folosirea termenului modern „Scandinavia” derivă de la mișcarea politică scandinavistă, activă la mijlocul secolului al XIX-lea, care urmărea unirea Danemarcei, Suediei și Norvegiei într-un singur regat unit. Sfârșitul acestei mișcări politice a venit în 1864, atunci când Suedia-Norvegia a refuzat să-i acorde Danemarcei sprijin în războiul cu Prusia.

Chiar dacă uniunea politică nu s-a realizat niciodată, în 1873 a luat ființă Uniunea Monetară Scandinavă, având coroana drept monedă unică; aceasta a funcționat până la primul război mondial.

 

 

Vikingii

 

Vikingii sau normanzii (oamenii nordului) au fost comercianți, exploratori și războinici scandinavi care, în perioada 700-1050, au dominat jumătatea nordică a Europei. După unele izvoare istorice, vikingii ar fi atins chiar coasta Americii de Nord. Slavii de răsărit, bizantinii și arabii îi numeau varegi.

Etimologia este interesantă. Cuvântul e luat din vocabularul vechi norvegian. Exista deja în engleza veche ca wiring și în frisiana veche ca witsing, wising, dar a dispărut în engleza medie și a fost împrumutat din nou în secolul al XIX-lea. În norvegiana veche viking însemna omul care naviga lângă coastă, în fiorduri sau pe fluvii și făcea „piraterie" vechiul cuvânt norvegian vik însemnând "gură, golfuleț, fjord", care cu sufixul + -ing („unul aparținând, unul care frecventează") dă vikingr (-r fiind desinența nominativă), care semnifică „unul de la sau care frecventează fiordul mării".

Forma englezească veche sau anglo-frisiană, care exista cel puțin din secolul al VIII-lea) ar fi putut fi derivată sau influențată de vechiul wic („tabără”), datorită taberelor temporare care erau trăsătura proeminentă a raidurilor vikingilor.

Curajul și cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă trebuie menționat că vikingii aveau și ocupații pașnice, precum comerțul și construirea de așezări (colonizare).

Inițial, vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă. Mai târziu, folosind superioritatea lor în construirea corăbiilor și arta navigației (chiar fără receptor și sistem satelitar GPS), încep să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor, urcând și pe cursul unor fluvii, fiind numiți „vikingi" între anii 793 și 1066. Datorită îndrăznelii lor, vikingii erau adversari temuți, care prin acțiuni de pradă au răspândit teamă și panică în populațiile băștinașe.

În zilele noastre s-a ajuns la concluzia că vikingii au părăsit regiunile nordice, cu o climă aspră, ca să se așeze în Europa apuseană, mai bogată și cu o climă mai blândă. Istorisirile despre bogățiile Europei au atras vikingii, care erau săraci, ducând în nord o viață modestă, aspră.

Aproape toate filmele îi înfățișează pe vikingi purtând celebrele căști cu coarne. Acesta este, însă, doar un mit propagat de producătorii de filme. În realitate, scrierile și arta care datează din acele vremuri nu menționează deloc căștile cu coarne chiar și hollywoodiene.

Căști cu coarne (Foto: ancient-origins.net)

 

Mai mult, singurei căști vikinge descoperite vreodată îi lipsesc faimoasele coarne. Obiceiul de a-i portretiza pe vikingi purtând căști cu coarne datează din secolul al XIX-lea, inspirat probabil de descrierile despe popoarele nordice făcute de greci și romani.

Vikingii stăpâneau arta tatuajului și mulți dintre ei își decorau pielea cu diverse desene. Dar principala atracție a lor erau dinții. Războinicii obișnuiau să-și cresteze șanțuri în smalțul dinților, pe care le vopseau cu rășină roșie.

Dinții vikingilor (Foto: zmescience.com)

 

Nimeni nu știe exact care era scopul acestor șanțuri, însă unii arheologi cred că aveau rolul de a intimida adversarii. Alți istorici cred că aceste modificări ale danturii erau simbolul unor realizări deosebite sau al statutului social.

Niște bărbați masivi, mereu pe drumuri și angajați în bătălii trebuie să fi stat prost la capitolul igienă. Ei bine, contrar aparențelor, vikingii erau foarte atenți la igiena personală (ca romanii constructori de apeducte și vespasiene). Dar cei ce navigau erau obișnuiți cu apa!

 

Obișnuiți cu apa, erau atenți la igienă (Foto: thenorthernecho.co.uk)

 

În siturile arheologice au fost descoperite pensete, lame de bărbierit, pieptene și curățătoare pentru urechi, confecționate din oase și coarne de animale. De vepilarea doamnelor nu știm nimic! Mai mult, vikingii făceau baie cel puțin o dată pe săptămână – mult mai des decât ceilalți europeni ai vremii (precis v-ați gândit la nobilii englezi).

Un lichid special, pentru aprins focul, nu era vreun combustibil, ci… propria lor urină. Vikingii culegeau o ciupercă de pe scoarța copacilor (transformată în celebra iască pe care o folosea și tata), pe care o fierbeau în urină timp de câteva zile (românii nu foloseau procedeul, doar o uscau). Nitratul de sodiu din urină făcea ciupercile mai inflamabile, iar după ce se aprindeau, ele ardeau mocnit. Astfel, ciupercile funcționau ca o brichetă, pe care vikingii o duceau cu ei oriunde mergeau. Dar nu se spune dacă scânteia se obținea prin ciocnirea sau frecarea a două pietre! Că și eu am apucat să văd la tata iasca și amnarul (nu zic nimic de „pușca și cureaua lată”, că era pădurar).

 

„Drumurile” vikingilor

 

Vikingii au profitat de conflictele interne din Europa pentru a-și extinde activitatea în alte teritorii. După moartea lui Ludovic cel Pios, împăratul francilor, în 840, fiul său Lothar I a solicitat sprijinul unei flote vikinge în lupta pentru putere pe care o ducea împotriva fraților săi (nu vă gândiți la Dragnea, Ponta și Grindeanu). Vikingii și-au dat seama că nobilii franci erau dispuși să le plătească sume bogate pentru a-i împiedica să-i atace, făcând astfel ținuturile lor o țintă irezistibilă pentru raidurile vikinge.

 

Cucerirea Insulelor Britanice

 

De la mijlocul secolului al IX-lea, Irlanda, Scoția și Anglia au devenit obiective majore pentru vikingi. Vikingii au preluat controlul asupra insulelor din nordul Scoției (Shetland și arhipelagului Orkney), Insulele Hebride și o mare parte a Scoției continentale. Ei au fondat în Irlanda primele orașe comerciale (târguri): Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow și Limerick și au utilizat baza lor de pe coasta irlandeză pentru a lansa atacuri în Irlanda, în Marea Irlandei și în Anglia. Când regele Carol cel Pleșuv a început să apere vestul Franciei mai energic în 862, fortificând orașe, mănăstiri, râuri și zonele de coastă, forțele vikinge au început să se concentreze mai mult asupra Angliei decât asupra Franciei.

În valul de atacuri vikinge în Anglia după 851, doar un singur regat, Wessex, a fost capabil să reziste cu succes. Armatele vikinge (cea mai mare parte daneză) a cucerit estul Angliei și Northumberland și a dezmembrat Mercia, în timp ce în 871, Regele Alfred cel Mare din Wessex a devenit rege doar pentru a învinge în mod decisiv o armată daneză în Anglia. Renunțând la Wessex, danezii s-au stabilit la nord, într-o zonă cunoscută sub numele de „Danelaw". Mulți dintre ei au devenit fermieri și comercianți și s-au stabilit la York, un oraș comercial de frunte. În prima jumătate a secolului al X-lea, armatele engleze conduse de descendenții lui Alfred de Wessex au început recucerirea zonelor scandinave din Anglia, ultimul rege scandinav, Erik Bloodaxe, fiind expulzat și ucis în 952, unind cele șapte regate engleze într-un singur regat.

În 1070 au ocupat sudul Italiei și Sicilia. Ulterior, s-au stabilit în Islanda, locul de pornire în aventura de peste ocean.

 

Așezările vikinge din Europa și de dincolo de ocean

 

Π          Între timp, armatele vikingilor au rămas active pe continentul european în secolului al IX-lea, jefuind brutal Nantes (pe coasta franceză), în 842 și  atacând orașe ca Paris, Limoges, Orleans, Tours și Nimes. În 844, vikingii au luat cu asalt Sevilia (care a fost apoi controlată de arabi), în 859, au jefuit Pisa, deși o flotă arabă le-a interceptat drumul de întoarcere spre nord.

 

Normandia - provincie franceză, „țara nordicilor”

 

În 911, împăratul franc de vest a acordat Rouen și teritoriile din jur prin tratatul cu o căpetenie vikingă numit Rollo în schimbul păcii și încetării raidurilor. Această regiune din nordul Franței este acum cunoscută sub numele de Normandia, sau „țara nordicilor." Excelenți marinari și neguțători, s-au aventurat în depărtări până la Constantinopol și Bagdad în căutare de cuceriri și schimburi comerciale.

Varegii sosesc pe mare

 

În est, erau cunoscuți ca varegi, numiți așa de către greci și slavii de est, începând din secolul al VIII-lea, folosind metode similare cu cele ale danezilor și ale omologilor norvegieni din vest. În secolele al IX-lea și al X-lea varegii au migrat pe teritoriul actual al Rusiei și Ucrainei punând, nu vă mirați, bazele statului rus. Au navigat de la nord la sud pe cursurile râurilor Prut, Nistru, Nipru și Volga, atât pentru a face comerț cât și în expediții de jaf. S-or fi „cuplat” cu oarece moldovence? Măcar pe Prut și pe Nistru? Că fraieri nu erau!

Au fondat orașele-state Kiev și Novgorod. Vikingii au avut  contacte extinse și cu Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit, nereușind să-l cucerească,  unii varegi servind ca gardă de elită chiar pentru împărații bizantini.

 

Monedă reprezentându-ul pe Knut cel Mare; monedele vikinge bătute în sec. IX-XI erau din argint sau aur veritabil

 

În secolul al IX-lea, scandinavii (norvegienii, în principal) au început să colonizeze Islanda, o insulă din Atlanticul de Nord, unde nimeni nu s-a stabilit în număr mare. Prin secolul al X-lea, unii vikingi (inclusiv faimosul Erik cel Roșu) s-au mutat chiar mai departe spre vest, până în Groenlanda.

 

Islanda

 

Potrivit istorisirilor islandeze de mai târziu, unii dintre primii coloniști vikingi din Groenlanda (se presupune că au fost conduși de norvegianul Leif Eriksson (fiul lui Erik cel Roșu), au fost primii europeni care au descoperit și explorat America de Nord. Au numit locul de debarcare Vinland (terenul vinului sau al strugurilor), au construit o așezare temporară L'Anse aux Meadows, în zilele noastre numită Newfoundland. S-ar părea ca nu au format așezări permanente.

            Sub domnia regelui Harald Bluetooth (stați liniștiți, nu știa ce e smartphone-ul și copierea fișierelor) la mijlocul secolului al X-lea, Danemarca puternică, unificată și creștinată, a marcat începutul apogeului vikingilor. Raidurile pe scară largă, de multe ori organizate de liderii regali, au lovit coastele Europei și în special Anglia. Fiul rebel al lui Harald, Sven Forkbeard, a condus raidurile vikingilor în Anglia în 991 și a cucerit întregul regat în 1013; l-a trimis în exil pe regele Ethelred. Sven a murit în anul următor, fiind succedat de fiul său Knut (sau Canute) să formeze un imperiu scandinav (cuprinzând Anglia, Danemarca, și Norvegia) pe Marea Nordului (pe unde am navigat în 1978 de la Hamburg spre insula Helgoland, cu „mare” rău de mare).

După moartea lui Knut (bici în slavonă), ambii fii l-au succedat, dar au murit în 1042 și Edward Confesorul, fiul regelui precedent (non-danez), s-a întors din exil și a recâștigat tronul englez de la danezi. La moartea sa (fără moștenitori) în 1066, Harold Godwinesson, a pus ochii pe tron. Armata lui Harold a fost capabilă să învingă o invazie condusă de ultimul mare rege viking - Harald Hardrada al Norvegiei - de la Stamford Bridge, lângă York, dar a fost învins de forțele lui William, Duce de Normandia (el însuși un descendent al coloniștilor scandinavi din nordul Franței) doar câteva săptămâni mai târziu. Încoronat ca rege al Angliei în ziua de Crăciun în 1066, William a reușit să-și păstreze coroana împotriva provocărilor daneze viitoare .

Evenimentele din 1066 din Anglia au marcat în mod radical sfârșitul epocii vikingilor. Până în acel moment, toate regatele scandinave erau creștine, și ceea ce a mai rămas din „cultura" vikingilor a fost absorbită în cultura Europei creștine. Astăzi, semne ale moștenirii vikinge pot fi găsite în cea mai mare parte ca fiind originile scandinave ale vocabularului și toponomiei în domeniile în care s-au așezat, inclusiv in nordul Angliei, Scoției și Rusiei. În Islanda, vikingii au lăsat o organizație extinsă de literatură de specialitate, saga islandeză, în care au sărbătorit cele mai mari victorii ale trecutului lor glorios.

Așadar, auÎnconjurat Europa, au fondat orașe englezești, au fondat orașe rusești, au poposit pe continentul american. Să vedem care or fi fost primele toponime scandinave.

 

 

            Scandinavia  - prime toponime la sfârșitul erei vikingilor

 

Cea mai veche scriere despre Scandinavia este Vita Anskarii (Viața lui Anskar, Apostolul de Nord, 801-865) a lui  Rimbert, cam la anul 867, dar există descrierea lui Jordanes (istoric got romanizat, originar din Moesia, în mijlocul secolului al VI-lea), care arată câteva grupuri etnice. Se încearcă demonstrația prin vechile toponime. Oricum, sunt puține izvoare despre epopcea vikingilor.

Să analizăm însemnările lui Ohthere, care în raportul către regele Alfred, arată că îi trebuie mai mult de o lună pentru a călători cu nava sa de acasă, din Hálogaland (forma modificată a lui Halogaland) până în nordul actualei Norvegii și înapoi la Kaupang (Sciringes healh) în Vestfold, aproape de coastă, cu vânt favorabil și campând noaptea. Relatarea poate fi corectă comparând cu informațiile lui Rimbert despre a doua călătorie a lui Ansgar din anul 850 care a navigat de la Schleswig la Birka în 20 de zile. Și ca să vă distrați comparând, pe o pagină web puteți calcula acum, la condițiile actuale, cu mai multe mijloace de transport, între două localități norvegiene!

Transportul pe uscat cu mijloace moderne, acum (http://www.rome2rio.com/)

 

Și uite-așa, mergând Othere de la Hálogaland spre nord și înapoi la Viken și scriindu-și impresiile, calea urmată de el era calea spre nord, iar de aici a ieșit vechiul vuvânt norvegian Norðvegr, de la Norðnord" + vegr „cale, drum", acum  Norge sau în engleză Norway (way to Nord)!

            Numele raportului lui Othere era chiar  „Nor weg”, iar într-un document latin din 840 numele era Nortuagia. Din secolul al IX-lea numele se folosea în documentele vremii. 

Mai târziu, numele apare țntr-o inscripție runică a lui Jelling (cca. 980) în forma „Nuruiak”. Acest nume, pe una din cele două pietre ale lui Jelling, a cauzat probleme filologilor. Adolf Noreen crede că „nór” ar fi ‘râu scurt, golf în formă de săgeată’ și numele ar trebui interpretat ca ‘drum în formă de săgeată’.

Așadar, s-au păstrat formele Nortuagia, dar și Nor.weg în „Old English Orosius” (Vechea istorie a lumii engleze, scrisă în anglo-saxonă a lui Orosius). Cei mai mulți specialiști cred că proto-nordicul Nor.(r)vegr, ar fi corect, ca și vechiul adjectiv norvegian „ nor.roenn”, adică nordic. Tot așa existau cuvintele vestrvegr ‘pământul de la vest’, austrvegr ‘pământul de la est’ și su.rvegr ‘pământul de la sud’.

            Plecând de la ruta amintită, de la Viken și Agder spre nord la Hálogaland, cert o rută comercială, cu o „campare”, kaupangr, la Skiringssalr cu comercianți danezi, germani, englezi și frizieni. Așa că este acceptat transferul numelui Redväg, ‘traseul sau ruta de călătorie’, folosit ca drum terestru de la mare, Falbygden, în provincia Västergötland, la district ‘100’ (härad).

            Un nume ce se crede că e și geografic și toponimic norvegian este Jaren, numele celui mai mare district de la sud de Stavanger. Derivă de la ja.arr ‘margine’, o descriere bună a liniei de coastă dintre Eigersund ăi Stavanger și numele său, partea ‘marginală’, a fost dat de marinarii ce navigau pe ‘calea spre nord’, ca perspectivă dinspre mare.

            Primii vikingi numeau Norvegia actuală „Sciringes healh”. Specialiștii cred că acest nume derivă de la Skíringssalr, cel de al doilea element, -salr, fiind identificat greșit de la vechiul cuvânt healh (corespunzând cuvântului modern scoțian englez din nord ‘haugh’ - sănătos și din sud ‘hale’) de un traducător sau un scrib anglo-saxon.

            Recapitulând, locul lui Ohthere era Hálogaland (forma modificată a lui Halogaland). Prima sursă scrisă despre acest nume este anglo-saxonă, scribul interpretându-l greșit, în același mod cum au fost interpretate greșit Skíringssalr ca Sciringes healh și Bleking ca Blecinga. In acea provincie trăia un popor numit háleygir (vezi Háleygjatal), numele însemnând ’teritoriul (provincia) lui háleygir’, primul element aici fiind o formă veche, genitivul plural háloga.

            Nu există o etimologie convingătoare pentru háleygir, probabil ar fi înțeles ca vechiul adjectiv norvegian hár ’înalt’, însemnând că Hálogaland era departe, sus în nord, dar -leygi/-loga- naște probleme. Noi am găsit și Snorri Sturluson „Tânăr Edda“, derivat dintr-un rege mitic „Holgi“, la rândul său, un adept al fiului lui Odin „Sæmingr (Sæmingr)”>> (https://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=de&u=https:/...).

Jurnalul de călătorie al lui Wulfstan cupride o descriere a itinerariului între centrele comerciale Hedeby (în norvegiana veche Heiðabýr, în germană Haithabu, târg important în era vikingilor secolele VIII – XI, la sud de Peninsula Jutland, acum în  districtul Schleswig-Flensburg, Germania) și Truso (situat pe malul lacului Drużno , era un oraș vechi prusac, pomeranian, lângă Marea Baltică, la est de râul Vistula; a fost unul dintre posturile de tranzacționare pe drumul Amber și se presupune că este antecedentul orașului Elbląg, acum Elbing). Terenul pe unde trecea, la babord aparținea în cea mai mare parte danezilor, iar cea de la tribord wendenilor (Wendens, Wends), unul din triburile slave de apus. Trebuie reținut că Bornholm (ținutul Burgenda) era de sine stătător, cu propriul rege. Partea nelămurită a acestei descrieri este cea că atunci când se enumeră ținuturile de pe partea porturilor după Bornholm, numit Blecinga de exemplu, Meore, Eowland și Gotland, recunoscute ușor ca provinciile Blekinge și Möre, și marile insule Öland și Gotland, ca aparținând de Svear (ținutul hyra al lui Sweon). Și aici glumim cu ruta modernă pe uscat!

Opțiuni actuale ale drumului pe mare al lui Wulfstan, chiar cu prețuri!

 

Este vorba de Suedia timpurie Svi.jó.), în jurul anului 900. Se crede că în acel timp Svi.jó. era o formație statală în jurul Lacului Mälaren, în Suedia centrală, cu provincia Uppland în mijloc și provinciile Södermanland („ținut ce aparține unui popor ce trăiește la sud [de Uppland]”), Västmanland („ținut ce aparține unui popor ce trăiește la vest [de Uppland]”) și probabil incluzând și provincia Närke (în vest). Când a fost formată Suedia, inclusiv cu provinciile Öster- și Västergötland („ținutul goților din est” și „ținutul goților din vest”), e o problemă disputată, dar se pare că s-a întâmplat la sfârșitul erei vikingilor sau în evul mediu timpuriu, așadar după călătoria lui Wulfstan.

O reminiscență interesantă a integrării provinciilor în „noua” Suedie este probabil așa numita Eriksgata, călătoria noului rege printre suedezi în fiecare din provinciile menționate mai sus, pentru participarea la adunările pe provincii și acceptarea noului rege.

De aceea nota marinarul la sfârșitul secolului al IX-lea că Blekinge, Möre, Öland și Gotland „hyra” ca aparținând țării Svear. Înseamnă oare că aceste provincii aparțineau regatului Suediei (Svear, Svi.jó.)? Vom cerceta!

            Se pare că toponimic și după dialectele existente, partea estică a Suediei, actuale, spre sud, incluzând și Möre (dar nu Blekinge), aparține marelui grup „Sveamal”, adică dialectelor limbii suedeze (vorbite în jurul Lacului Mälaren),

Iar toponimele ar avea aceeași influență.

            Gotland a fost mereu ceva aparte, dar se observă imediat influența dialectelor și toponimiei estului Suediei centrale. După Guta Saga, Gotland a fost de acord ca în timpul epocii de fier să devină dependentă față de Svear, plătind anual tribut regelui. Öland (Oelandia, acum cea mai mică o provincie a Suediei, a doua cea mai mare insulă a țării) a fost mai mult influențată de nord, adică de ținutul denumit Svibo (de la Svea-bo.). Möre era un vechi „ținut’ aparte cu locul central la Hossmo (*Husar), un fel de predecesor al orașului Kalmar. Un alt ținut vechi în nord, menționat de Jordanes, este Tjust (Theustes). Dialectele și toponimia ambelor ținuturi sunt influențate de contactele cu Suedia centrală.

            Cea mai mare problemă este cu Blekinge, favorizată de poziția geografică între rutele marinărești spre nord, spre est și spre sud spre Danemarca și Hedeby, unde insulele Senoren, Hasslö, Aspö, Tjurkö, Sturkö și Utlängan erau plasate strategic, așadar fiind  importantă regiune comercială.Numeroase toponime de pe țărm arată că pe aici au trecut frizienii, gutarii (goții din Gotland) și estonienii, și de asemenea de forna luată de cele două eponime Heaby(holm), de la Hedeby și Trusö, ce pare a fi derivat de la așezarea comercială Truso.

Utlängan, insula cea mai de sud-est, trebuie să fi fost  cunoscută marinarilor de-a-lungul țărmului, evidențiat prin bornele (pietrele) existente aici, de exemplu Ny Larsker pe Bornholm, cu inscripția „kobu suain raisti stain .ina a[f]tir bausa sun sin tr[i]n .an is tribin ua[r].i [ur]ostu at ut la[nk]iu.”, adică „-- Sven a ridicat această piatră după Bosi, fiul său --, unul din cei omorâți în bătălia de la Utlängan... ”. Cu alte cuvintela plantarea pietrei tânărului din Bornholm într-o bătălie pe mare la Utlängan.

Activitățile culturale și comerciale erau împărțite între partea de est a lui Blekinge, în jurul insulelor menționate mai sus și uscat. Cam în această zonă putem localiza numele Blekinge, care poate veni de la un nume de golf *Bleking sau *Blek, ‘strălucirea, calmul’, cum ar fi golful Hammarbyviken.

            În mod unic, numele golfului a fost dat întregii provincii, putând fi explicat prin lumina importantă pentru vechea rută de navigație. Forma numelui dat de Blekinge în voiajul lui Wulfstan este Blecinga, precum Sconeg (< Skán-ey) un nume cu al doilea element al vechiului cuvânt englezesc íeg, eg, îg ‘insulă’, vechiul cuvânt norvegian ey, vechiul cuvânt suedez o (< oy), adică Blekinga ey, „insula poporului din Blekinge”, însemnând una (Utlängan) sau câteva insule menționate mai sus, și nu proasta interpretare a scribului.

            Traducerea istoriei lui Orosius începe cu o privire geografică, inclusiv a Europei de nord, cu date reieșite de la călătoriile lui Ohthere și Wulfstan, ca martori oculari ai realității de la periferia nordică a Europei. Ohthere descrie cum interacționau diferite grupuri etnice din îndepărtatul nord  și cum veniturile háleygir-ului era constituit din tributul plătit de sami (finici) în blănuri, pene, oase și piei de balenă, sigilii etc. De ce finicii plăteau tribut, nu se știe, dar se crede că háleygir era o societate mai înaltă, mai bine organizată, cu căpetenii și sclavi etc.

            Ohthere descrie „ținutul” nordicilor ca o săgeată, care pare o descriere corectă a Norvergiei. De aici putem presupune că suprafața ce formează Norvegia de azi în mod cert nu ca un regat unit, ci ca un „ținut” în care trăiau nordicii, unde trebuie să fi existat un sentiment de unitate între regiuni diferite în Hálogaland, .randalög, dar și în Hör.aland, Ja.arr, Ag.ir etc.; este incert dacă și Opland și Hedmark ar putea fi incluse aici. Este interesant de observat că Ohthere nota că la est de munți (moras) e Suedia, atunci ținutul Svear (Sweoland).

            Ar fi fost bine dacă Ohthere ar fi notat ceva despre situația politică din Skíringssalr (vechiul cuvânt norvegian Skíringssalr, numele unei săli vikinge din situl Huseby, la 1,2 km sud-vest de Tjølling , la 5 km est de Larvik), dar n-a menționat nimic (mucaliții ar zice că era tehnocrat sau onegist), că scrie doar ca marinarii! Nu scrie domnia sa de niciun rege sau alt mare bos(s) cu reședința aici. Poate cera un oarece șef ce supraveghea comerțul pe mare, poate trimis de regele danez, dar dacă nu se precizează, asta e! Dar dacă Ohthere nu ne-a dezvăluit nimic despre cine conducea în Skíringssalr, el ne-a comunicat ceva doar despre Hedeby. De aici tragem cumva concluzia că Skíringssalr nu era sub protecția regelui danez? Nu prea. Deoarece Peter și Birgit Sawyer au emis teoria că liderii norvegieni și trimișii lor din acea perioadă ar fi acceptat protecția liderilor danezi și accesul la piețele daneze.

            Se pare că danezii ar fi dominat politic, economic și cultural ținutul Viken. Mai ales în acea perioadă. Când Ohthere a descris voiajul de la Sciringes healh, notează că ținutul de pe partea portului era al Danemarcei („la babord este Denamearc”). Asta coincide cu situația politică medievală referitoare la Skane și Halland, ambele vechi ținuturi daneze. Dar Bohuslän (vechiul Ranaríki), pe aceeași parte a coastei, era tot în mâinile danezilor? Posibil! Nu ne-ar surprinde ca întreaga coastă să fi fost stăpânită de danezi.

            Wulfstan notează că Blekinge, Möre, Öland și Gotland ar fi aparținut ținutului Svear ca ținut hyra, la Sweon. E posibil să se accepte această situație referitoare la Möre, Öland și Gotland în acel timp, pe baza toponimiei, dialectelor și tradițiilor din Gotland ca ținut ce plătea tribut ținutului Svear, dar pentru Blekinge nu se confirmă.

Reamintindu-ne că Ohthere nota că Sweoland e pe cealaltă parte a munților, la granița norvegiană și din notele lui Wulfstan că tot „ținutul” de pe coasta estică a Suediei de astăzi ar fi aparținut ținutului Svear, e posibil să credem că Svear avea o oarecare organizare a comerțului, nedovedită geografic sau toponimic, ci doar cu obligația plății tributului de către ținuturile vecine. Așadar, se pare că din însemnările lui Ohthere și Wulfstan se poate presupune că la sfârșitul secolului al IX-lea, provinciile Värmland, Dalarna și Jämtland erau sub influența regulilor ținutului Svear, plătind probabil  tribut, așa cum era Sami față de Háleygir, și ca Gutar față de Svear. Asta poate fi legată de însemnările lui Ohthere cum că ținutul Svear este după munți, iar din istoria Norvegiei (cca. 1160-1175), reiese că la est de Norvegia sunt Suedia, Götaland, Angermanland, ceea ce implică faptul că în secolul al XII-lea diferite provincii periferice aveau încă un statut independent față de Svear și Sví.jó. Într-un mod similar ținutul Svear domina tot ținutul de pe coasta de est, inclusiv insulele baltice, spre sud până la Blekinge, acesta fiind probabil un ținut independent.

            O problemă importantă privește situația politică și afilierea portului și centrului comercial Hedeby, care în raportul lui Ohthere era la Ha.um, adică ‘la’ sau ‘pe landă’ (șes întins situat pe țărmurile Atlanticului, format din nisipuri marine neproductive fixe sau mișcătoare; din fr. lande; sursa: DEX '98, 1998). Acest toponim are sens. „Landa” era un loc bun pentru adunări sau pentru piață, toponim ce spune tot, precum precedentul menționat Tjolling, cu o componentă denotând tot locul unde se adunau oamenii. Numele la Ha.um, și promabil mai târziul He.aby (> Hedeby), pare a fi numele acestui port și al pieței, folosit de scandinavi, saxonii și cei din sud zicându-i  Sleswig (< Sliaswic). Presupunerea se bazează pe notele scriitorului anglo-saxon Athelweard, care spunea despre Hedeby că „în limba saxonă i se zice Slesuuic, dar în daneză Haithaby”. Peter Sawyer a sugestionat că vorbim de două locuri diferite și că Athelweard a interpretat greșit sursa, un pasaj din Vita Anskari a lui Rimbert. Din perspectiva toponimiei scandinave, putem vedea că forma de mai târziu, Hedeby, trebuie să fie tânără. Numele cu terminația -by cu primul element la genitiv – adesea un alt toponim – sunt de regulă medievale sau din era timpurie a vikingilor, precum Visby din Gotland (‘port și oraș comercial pe lângă vi/Vi’) și Hedeby (‘port și oraș comercial pe landă’).

In aceste ultime două cazuri trebuie să presupunem că al doilea element -by nu este elementul ‘normal’ -by găsit în sute de nume de cătune și ferme, dar cuvântul de împrumut mai puțin german de ‘oraș, târg, piață’, găsit acum în Danemarca și Norvegia prin ‘oraș’.

            Ohthere notează explicit că Hedeby, situat între saxoni și englezi, aparține danezilor (se stent betuh Winedum 7 Seaxum 7 Angle 7 hyr. in on Dene). Interpretările politico-istorice ale istoricilor, onomastologiștilor, arheologilor etc. referitoare la Hedeby se schimbă o dată cu existența stăpânirii suedeze asupra orașului, mai târziu prin înlăturarea acestei stăpâniri. Este evident că limbile vorbite în Hedeby în era vikingilor s-au amestecat, câteva persoane fiind  multilingve. Limba nordică vorbită aici era în mod sigur influențată de alte limbi, îmbăgățindu-i-se vocabularul și probabil cu schimbări ăn sintaxă, urme lingvistice extise mai târziu.

Așadar, cercetările continuă. Ultima semnificație este că etimologia trebuie reanalizată. Așa vom concluziona dacă in ținut l-a influențat pe altul. Trebuie revăzute implicațiile istorice ale lui Hedeby. Mai mult, în Schleswig, nu departe de Hedeby, există toponimul Schwesing. Acest nume ar trebui ănțeles ca un nume vechi Svea-husar, la dativ Sveahusum. Putem identifica primul element ca Svear și al doilea element drept cuvântul husa(r), pe care l-am găsit pe întreaga coastă suedeză de estt, în Möre și ăn Tjust și în jurul Lacului Mälaren. Cum trebuie interpretate și înțelese istoric acest nume și altele importante e problema specialoștilor lingviști, istorici și griografi, sarcină omportantă pentru viitor.

 

Etimologia cuvântului Suedia

 

Am văzut diferite nume vechi date ținuturilor actuale ale Suediei, Revenim la prezent! Suedia, denumită oficial Konungariket Sverige (Regatul Suediei), este o țară din Europa de nord, monarhie constituţională, ocupând partea de est a Peninsulei Scandinave. Se învecinează la nord şi la vest cu Norvegia, la nord-est cu Finlanda, la est cu Golful Bothnia şi Marea Baltică şi la sud-vest cu strâmtorile Skagerrak, Kattegat şi Öresund. Suedia cuprinde şi insulele Gotland şi Öland din Marea Baltică. Este a patra ţară ca suprafaţă din Europa, suprafaţa fiind 449.964 km2, aproape de două ori mai mare ca suprafaţa României. Capitala  ţării şi cel mai mare oraş este Stockholm.

Suedia pe Terra

 

După ce v-ați familiarizat mai sus cu câteva toponime vechi scandinave, trecem la nunele actual al țării. Numele Suedia (Sverige în suedeză)  este derivat din etnonimul suedez. Numele englezesc a fost împrumutat de la olandezi în secolul al XVII-lea pentru a se referi la Suedia ca o mare putere emergentă. Înainte de expansiunea imperială a Suediei, limba engleză modernă timpurie a folosit Swedeland.

 

Suedia şi România în Europa

 

Numele vechi englezesc al Suediei a fost Sweoland sau Sweorice, ținutul sau regiunea Sweonas, a triburilor germane din Sviar (vechiul cuvânt norvegian Svíþjóð). Numele de Sviar în sine este derivat dintr-un cuvânt proto-norvegian * Swihoniz, probabil o auto-desemnare care conține reflexivul germanic * swea,t „propriul, sine".

Așadar, englezii îi zic Suediei Sweden, francezii Suède, germanii Schweden, neerlandezii (olandezii) Zweden, spaniolii Suecia, portughezii Suécia, italienii Svezia, cehii Švédsko, polonezii Szwecja, românii Suedia, ungurii Svédország, letonii Zviedrija, lituanienii Švedija, rușii Швеция (Shvetziia, Șvețiia), finlandezii Ruotsi, estonienii Rootsi, norvegienii și danezii tot Sverige.

Nu avem de comentat decât asupra cuvântului Ruotsi, de la cuvântul arhaic ruotsi („Swede”), din vechiul cuvânt suuedez *roþs- („referitor la canotaj”); de la vechiul cuvânt norvegian Roþrslandi („ținutul mersului cu barca, al canotajului”; ca Dobrogea noastră), de la numele mai vechi Roslagen, pe care finlandezii și suedezii l-au întâlnit și l-au moștenit, de la roðr („vâslă de direcție”), de la cuvântul proto-german *rōþrą („cârmă”), toate de la cuvântul proto-indo-european *h₁reh₁- („la rând”). Se cunoaște și cuvântul modern suedez ro („la rând”). Cunoscând limbile și dialrctele fino-baltice reținem denumirile Rootsi în estoniană, Ročinma în veps (veche populație finică din Rusia), Roodsi în võro, Ruoŧŧa în sami de nord.

 

Etimologia cuvântului Stockholm

 

Oraşele principale ale Suediei sunt Stockholm, capitala şi cel mai mare oraş (cu 727.339 locuitori), Göteborg (456.611, centru industrial şi port maritim) şi Malmö (251.408, centru comercial şi port maritim). Alte oraşe importante sunt Uppsala, Linköping, Örebro, Norrköping şi Västerĺs. Stockholmul este și reședința regiunii administrative Stockholms län.

Etimologia numelui orașului este legată, în primul rând, de momentul înființării, când băștinașii au trebuit să-și apere țara, construind „îngrămădiri” de bușteni pe malul lacului Mälaren la trecerea navelor inamice, prin urmare, au luat cuvântul „stivă“ sau „stoc“. Cealaltă parte vine de la una dintre cele mai vechi insule ale orașului vechi, Stadsholmen, holmen fiind insuliță; și așa, din „stock“ „Holm“ a rezultat Stockholm (holmen – insuliță, stock – stivă). „Stockar” înseamnă, pur și simplu, grămadă de bușteni!

Porțiune din Stockholm

 

Și fiindcă veni vorba și de Lacul Mälaren, pentru care Stockholm este denumit Veneția Nordului, acesta este al treilea cel mai mare lac de apă dulce din Suedia (după Vänern, pe unde am fost, la Karlstad, și Vättern). Suprafața sa este de 1.140 km², iar cea mai mare adâncime este de 64 m. Mälaren se întinde la 120 de kilometri de la est la vest. Lacul se scurge, de la sud-vest la nord-est, în Marea Baltică, prin CanaleleSödertälje, Hammarbyslussen, Karl Johansslussen și Norrström.

 

Lacul Mälaren și Stockholm

 

Cel mai estic golf din Mälaren, în centrul orașului Stockholm, se numește Riddarfjärden. Lacul este situat în Svealand și delimitat de provinciile Uppland, Södermanland, Närke și Västmanland. Cele mai mari două insule din Mälaren sunt Selaön (91 km²) și Svartsjölandet (79 km²).

Referitor la epoca vikingilor, pe insulele Björkö, Hovgården Adelsö, sunt un situri ale patrimoniului mondial UNESCO din 1993, precum și Palatul Drottningholm de pe insula Lovön. Barrow de Björn Ironside se află pe insula Munsö, în interiorul lacului.

            Poate vom adânci toponimia suedeză în altă postare!

 

            Să fiți iubiți!

 

            (continuare)

 

Nițu Constantin

            http://webdidacticanova.blogspot.ro/

 

 

 

Vizualizări: 174

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support