Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Sta, tristă, fata-n peisajul trist,
Învinsă de-ntrebări şi temătoare:
"-O, Doamne,-i adevăr? Eu mai exist?
Iar dacă mai exist, ce rost îşi are?
Ce rost Singurătatea-mi în Tumult,
A mea Iubire neîmpărtăşită,
Al vieţii murmur dacă nu-l ascult,
A mea Tristeţe-n lumea fericită?"
Şi-n liniştea aceea, din Înalt,
O voce-nvălui întreaga Zare -
Cine putea să fie, cine alt
Decât El, Dumnezeul Sfânt şi Mare:
"-Oricare dintre voi e înzestrat,
Oricare dintre voi îşi are rostul;
De vreţi să vă-mpliniţi cu-adevărat,
Găsiţi-l şi aflaţi-i pe-de-rostul."
Abia sfârşi, El, Domnul de vorbit
Iar fata se-nclină, spunând o rugă,
Văzu, în depărtare-al său iubit
Zbătându-se, dorind, parcă, să fugă.
Ce ironie, biet învingător!
Voia să-nstăpânească Necuprinsul,
Pe-arenă clown, sau un gladiator
De râs, de plâns, al Lumii eşti Învinsul.
Cu fata noastră ce s-a întâmplat?
Şi-acum trăieşte, rog să-mi daţi crezare,
În plină Zi, sub Cerul înstelat,
Ea se arată, albă întrupare.
La rândul său, băiatul, ne-nstrunit,
Cu ură îmbătat peste măsură,
Pe suflete aşterne văl cernit
Şi moină pe a inimii căldură.
Se întâlnesc şi-acum, de vreţi să ştiţi,
Şi fata cea cuminte, şi băiatul,
Dar nu, precum aţi crede, fericiţi
Şi nici uniţi, cum este, sfânt, lăsatul.
Aparte, foarte, unul de cel'lalt,
Atât de-nstrăinaţi şi-atât departe,
El vine din Infern, ea din Înalt;
Duşmani au devenit, duşmani de moarte.
Comun, un scop, cei doi vor fi având,
Comună, chiar, de nu le-era menirea:
Ea-nluminând al oamenilor gând,
Cu gândul, infestând, el, omenirea
Comun un scop cei doi vor fi având,
Comună, chiar, de nu le-era menirea:
Ea-nluminând al oamenilor gând,
Cu gândul, infestând, el, omenirea.
A'lor iubiri în uri s-au transformat,
Voind să-nvingă fiecare-n parte,
Răspunsul e-n al vieţii tonomat
Iar cheia stă ascunsă-n Marea Carte.
Două iubiri unite pătimaş,
Două rubine vii, dezlănţuite,
Arzînd de dor pe-al Dragostei imaş
Ca două mieluşele-au fost jertfite.
In cel trecut de vreme incercat,
Când Diavolul îşi permitea să spere,
Doi tineri, ea Credinţa, el, Păcat,
Au transformat Iubirea-le-n Durere.
Cu suflet trist şi ochi întrebători,
Când Noaptea cobora dulce şi-albastră,
Se îndrepta frumoasa- adeseori
Spre mare-a Universului fereastră:

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Maria Niculescu pe Martie 28, 2015 la 12:20am

Scumpă Rodica, prietenă a

sufletului meu, mulțumesc mult

pentru frumoasa apreciere!!!

Cu drag, Maria

P.S. Ceva de genul celor descrise de tine, a scris și

profesor dr. Marcel Crihană!!!!


INACTIV
Comentariu publicat de Ion Rodica Nicoleta pe Februarie 12, 2015 la 8:05am

minunat! O poveste in bversuri care sper sa continue! Iubirea dintre credinta si pacat, doua flacari arzand altadata s-a jertfit pe imasul Dragostei. Cata ingeniozitate si cat licar sufletesc in acest poem! Telul ce a indemnat-o catre iubire a inaltat-o, ea risipin lumina si placere in jur, iar el imbatat cu ura, sufla moina peste suflete infestand omenirea. El, un Lucifer atat de dornic, de setos de dorinta! A fost izgonit din locul cel Sfant, a fost izgonit din iubire. Un "Luceafar", dar si o lectie de geneza. Felicitari, doamna Maria Niculescu!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/