Decembrie însângerat

[Pop Dorina]

Cândva, într-o metropolă-n decembrie

Se semăna teroare, era urgie

Nu numai frigul i-a scos pe oameni din casă

Ci faptul că n-aveau ce pune pe masă.

 

Era duminică, zi de sărbătoare,

Chiar tancurile ieșiseră la plimbare.

În colțuri, zăreai soldați cu mitraliere încărcate.

Un grup compact cerea: „Vrem libertate!”

 

Cu câtă hotărâre au început să adune,

Strigând lozinci anticomuniste, tot mai multă lume.

Vuia mulțimea, pe străzi, cu disperare

Spre seară, ca răspuns, au primit rafale...

 

Copii nevinovați mureau pe scări la catedrală

Soldații primiseră deja o comandă clară:

– Trageți în ei, sunt niște drogați!

A fost comanda hotărâtă a unor descreierați.

 

Pentru a se-nțelege că totu-i o înscenare

La radio se-anunță că gen. Milea moare.

Fierbea orașul, de gloanțe nu s-au temut

Cei curajoși, formând un uman scut.

 

Ce aveau de pierdut? O viață mizeră?

Doreau copiii lor să crească-n altă eră!

Of! Cu câtă ușurință la viață au renunțat

Crezând că cei rămași avea-vor viitor bogat.

 

Târziu, în noapte, măcelul s-a sfârșit

Când din senin, o ploaie torențială a venit

Udând sângele cald al oamenilor morți.

Lupta-ncetase, furtuna i-a-mprăștiat pe toți.

 

În zorii acelei triste zile de luni,

Călcai pe alice, puteai să le aduni.

Dar morții? Unde-s ai noștri morți?

Cadavrele-au fugit sau le-au luat niște hoți?

 

Teroarea se instalase și-n magazine.

Vandalii-au prădat fugind, spărgând vitrine.

Și vânzătoarele plângeau așteptând inventarul.

Nimeni n-ar fi crezut, dar a-nceput calvarul.

 

Plutea în aer o panică generală

Mulțimea s-a adunat din nou la catedrală.

Valuri umane curgeau fără-ncetare

Spre Piața Operei. Orașul, tot, era-n picioare.

 

Tancurile ieșite la plimbare ieri

Împodobeau decorul ca niște coloși stingheri.

Lumea era agitată, iar vremurile tulburi.

Minciuni, dezinformări și moarte trebuia să-nduri.

 

Așa au trecut trei zile. Ce ne-a mai rămas?

Stupoare! Astăzi armata s-a retras!

Plângeau bătrâni pe stradă tremurând fericiți.

Atunci, noi am învins, fiindcă am fost uniți!

 

Dar seara greu se lasă, este din nou coșmar

Mass-media transmite un discurs ordinar.

Vorbește cel ce atâta timp ne-a umilit.

Este-n Iran, i-e frică, acolo a fugit.

 

Și revenind, la mitingul din douăzeci și unu

Cel prea iubit și-a autosemnat destinul.

Ce gafă! S-a transmis, în direct, la televizoare

Mulțimea huiduia, revolta a fost mare.

 

A doua zi, la prânz, în capitală

Armata a dat alarma generală.

Cei doi au fugit cu un elicopter.

Dar unde și cine i-a ajutat? Mister…

 

Mugurii libertății s-au ofilit, puțin durase bucuria.

Noaptea, în Piața Operei, a început urgia.

Spectacolu-a-ncetat, artiști-au fugit din decor.

De-aș fi rămas acolo, aș fi putut să mor.

 

Se declarase: „Stare de necesitate.”

Oare aceasta era tânjita libertate?

Cei doi fugari greu au fost de găsit...

La ordin, cu mitraliera, soldații i-au ciuruit.

 

Ce le-a rămas pentru eternitate?

Mormântul rece și numele schimbate?

E ziua de Crăciun; am scris-o atunci cu sânge!

Poporul înfricat, striga mereu: „Ajunge!”.

 

Afară-i tot teroare, se trage sacadat,

Ce-i astă mascaradă, revolta s-a-ncheiat.

Câteva zile, de Anul Nou, ne mai despart

Spectacolul nu s-a sfârșit, ci doar primul act.

 

Zile și săptămâni au mai trecut așa.

Ziua era liniște, iar noaptea se trăgea.

În cine? Cine? De ce? și azi mă-ntreb.

Răspunsu-i imposibil, faptele nu le-nțeleg.

 

Schimbați, uniți în această tragedie

Ce-a fost vi-am spus, dar nu știu ce-o să fie.

A fost cândva, un decembrie însângerat,

Dar totul a trecut, iar anul s-a-ncheiat.

 

Acum, târziu în noapte, din nou parcă aud

Zgomotul sacadat și greu de arme. Mă ascund.

Tresar zâmbind. De mult s-a-ncheiat ultimul act.

Mă uit pe geam, sunt artificii în zbor compact.

[CIOBOTARIU MARIA]

Cu aceeași admirație!