Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Mergeam zilnic, chiar și de două ori, pe la Andrei, prietenul meu cu care meșteream plini de pasiune, tot felul de chestii electronice. Ieșeam din cartier la șoseaua principală, urcam pe lângă biserică și în dreptul restaurantului Stadion deviam spre poarta doi a uzinei, de unde mai erau câțiva metri până la numărul trei, unde locuia el. Pe drum, treceam pe lângă o casă micuță, în grădinița căreia era mereu o fată. De fiecare dată când treceam mă urmărea cu privirea sau chiar venea lângă gard și se uita lung, lung după mine.

      - Sigur se uită așa pentru că mă vede șchiop - gândeam eu.

      Într-o zi i-am făcut cu mâna și a fugit speriată! Altă dată i-am zâmbit și am dat din cap a salut! N-a mai fugit dar se uita mirată după mine. Încet, încet a început să-mi răspundă la salut, ba chiar să-mi facă înapoi cu mâna!

      Odată m-am oprit și am întrebat-o:

      - Cum te cheamă?

      - Iar a fugit, e de groază fata asta! Ce-o fi cu ea, de obicei unguroaicele sunt îndrăznețe, vorbărețe - mi-am spus eu în gând.

      A doua zi am trecut mai departe și am auzit-o strigând, după ce am trecut:

      - Eu sunt Ana! Și a zbughit-o colorată la față, de parcă ar fi spus ceva de care să-i fie rușine!

      - Eu sunt Ionel!

      - Știu demult, mi-a răspuns de undeva de după ceva tufe de rujinci.

      - Atunci de ce fugi așa?

      N-a mai răspuns, așa că am plecat mai departe.

      - Servus Ana, am spus următoarea dată când am mai trecut pe acolo, deși ea nu era!

      - Servus Ionel - am auzit răspunsul de undeva din grădină!

      A mai trecut un timp, am început să schimbăm câte ceva vorbe, așa în trecere, dar am observat ceva ciudat la ea: de fiecare dată stătea numai din profil, de vedeam numai partea dreaptă a capului! Am bănuit că are ceva probleme și nu vrea să văd eu, că și eu mai făceam așa când stăteam jos undeva și nu vroiam să observe niște ”ele” că sunt șchiop. Așteptam să plece ele primele și apoi plecam și eu...

      I-am povestit lui Andrei de Ana, iar sora lui mai mică mi-a spus:

      - A, e Ana Fekete, chioara, aia care stă toată ziua în grădină și pictează!

      - Vai ce urât i-ai zis, tu, Eniko! Probabil că și de mine zici ”A, Ionel ăla șchiop!”

      - Nu zic așa... Îmi pare rău, nu m-am gândit că s-ar supăra... Că te superi! Toată lumea îi spune așa, eu ce vină am?

      Data următoare m-am oprit la gardul ei și i-am spus:

      - Servus Ana, nu-mi arăți și mie ce pictezi? Că am auzit de la Eniko că pictezi frumos!

      Nu mi-a răspuns nimeni așa că am dat să plec.

      - Stai, nu pleca, acuma îți arăt!

      A venit cu o pânză înrămată, o pictură în lucru, cu niște flori foarte frumos colorate, dar de un fel de care nu mai văzusem! Și a ales așa un drum ca să fie tot cu partea dreaptă către mine.

      - Oau! Ce frumos! Ce culori! N-am mai văzut așa flori, ce sunt?

      - Ei, flori și gata! Ai văzut destul! Și plecă repede, tot așa, ca să nu văd eu cealaltă parte a capului.

      Într-o zi am văzut pe cineva ieșind pe poarta lor, o femeie mărunțică, cu privirile blajine, prietenoase.

      - Săru' mâna, Fekete neny.

      S-a oprit, m-a privit cu căldură și m-a întrebat:

      - Tu ești cel care vorbește mereu cu Ana?

      - Da, tot trec pe aici, ea este mereu în grădină și ne-am salutat, apoi am vorbit, iar acum, de curând chiar mi-a arătat o pictură!

      - De ce mă pârăști, mă? - se auzi de după gard vocea Anei.

      - Hai, măi, Ana, că n-am pârât nimica, nu e rușine să pictezi, nu?

      - N-o lua în seamă, uneori e mai... răutăcioasă! Da-i trece! - a spus mama ei plecând.

      A doua zi am trecut, am strigat-o dar n-a mai răspuns.

      - Ei, na, treaba ei, eu am vrut să fiu drăguț cu ea! - mi-am spus și am plecat în drumul meu.

      După câteva zile a ieșit iar în grădină și m-a salutat ca și când nu s-a întâmplat nimic.

      Dar a mai avut loc o schimbare: a venit lângă gard și mi-a arătat toată fața! Biata de ea avea un ochi lipsă, parcă era închis și se înroșise toată la față! Tremura, de parcă vroia să fugă ca de obicei, dar îndârjirea de pe chipul ei arăta că se abține cu greu. M-am uitat și i-am spus:

      - Mda, e o problemă, dar nu-i așa gravă ca piciorul meu! Eu nu pot să alerg cu copii, tu poți alerga, bine mersi, din cauza ochiului!

      A rămas cu gura căscată! Se aștepta la cine știe ce de la mine, dar nu asta! Eu am încercat să minimizez problema, să nu se simtă prost că mi-a arătat necazul ei!

      - Dar, uite, ce urâtă sunt din cauza asta! Nici nu pot ieși din curte de rușine, că îmi spun toți... Ana chioara - spuse ea printre lacrimi și suspine!

      - Tu ce crezi, mie nu-mi strigă la fel? Adică, nu chiar la fel, doar Ionel șchiopul! Dar dacă strigă după altul grasule, sau piticule, crezi că e motiv ca respectivii copii să nu mai iasă niciodată din curte? Uite, eu sunt mereu pe stradă, deja ei s-au obișnuit cu mine iar eu cu porecla!

      Stătea tăcută, plină de gânduri și se uita undeva aiurea, prin mine. Am plecat, să n-o supăr mai tare, iar ea nici n-a observat că plec!

      A doua zi mă aștepta lângă gard, cu toată fața spre mine, iar eu m-am oprit, am privit-o atent și i-am spus:

      - Tu poți să te piepteni cu breton mai lung pe stânga să acopere problema, ca să nu te simți prost! Și cred că nu costă mult să pui un ochi de sticlă, să fie locul la fel cu cel sănătos!

      - Oare se poate? Să vorbesc cu mama! De ce nu s-or fi gândit și ei mai repede la asta? - spuse ea și fugi în casă să vorbească cu ai ei, uitând de mine.

      A lipsit un timp, era plecată la rude la Târgu Mureș.

      Când s-a întors m-a strigat de departe și mi-a arătat mândră noua ei înfățișare: Avea un ochi foarte asemănător cu cel bun iar fața ei devenise foarte frumoasă!

      - Formidabil, ce frumoasă te-ai făcut! Cred că nu-i nici o fată așa frumoasă pe strada ta!

      S-a înroșit a dat să fugă și s-a oprit. A zâmbit încurcată și a spus:

      - Stai să vezi când mi-o crește bretonul, ce bine o să arăt!

      Radia, fericirea o făcea mai frumoasă, deja scosese o oglinjoară și lua diferite posturi, să vadă cum îi stă! Era simpatică, foc. Atunci a ieșit și mama ei în grădină și a spus:

      - I-ai mulțumit lui Ionel pentru ideea lui cu ochiul de sticlă?

      S-a oprit din maimuțăreala din oglindă, s-a bâlbâit, s-a colorat în obraji și cu greu, privind în jos, mi-a spus:

      - Mulțumesc... Stai să-ți spun ceva la ureche!

      A ieșit din curte a venit și m-a strâns în brațe și m-a pupat pe obraji. Era roșie în obraji dar fericită și mi-a spus:

      - No, așa spun eu din suflet mulțumesc, tu, Ionele!

      Am plecat emoționat și eu...

      De atunci,  am văzut-o mai rar, dar ne întâlneam prin parc, era mereu cu fetele!

      Au trecut mulți ani de la aceste întâmplări, fiecare a mers pe drumul lui, nici nu cred că mai știu cum arată!

      Într-o seară de luni, când mergeam la concerte simfonice, în foaierul teatrului dramatic din Brașov era o expoziție de pictură.

      Cum am ajuns ceva mai devreme, m-am plimbat și am admirat tablourile. deodată unul din tablouri mi-a făcut inima să tresară: erau florile acelea ciudate ale Anei. Mirat, am stat să mă uit mai de aproape. Cineva m-a cuprins cu brațele din spate și mi-a acoperit ochii, delicat, iar o voce inconfundabilă m-a întrebat:

      - Ghici cine-i?

      - Ești Ana, cum să nu te recunosc? Tu ești unică!

      Ne-am bucurat de revedere, am felicitat-o, era deja o pictoriță consacrată, absolvise nu știu ce școli din domeniu.

      Și era aranjată cu mult bun gust, pieptănată modern, asimetric, cu un fel de breton care acoperea parțial, discret, elegant, defectul ei...

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/